resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Acad. Ion Pavel, ctitor al diabetologiei româneşti

Autor: Prof. dr. Gheorghe BĂCANU | 7 Noiembrie 2012
Acad. Ion Pavel, ctitor al diabetologiei româneşti

Anul acesta s-au împlinit 115 ani de la naşterea unui ctitor al diabetologiei româneşti, acad. Ion Pavel, al cărui model de organizare a centrelor antidiabet a fost preluat în întreaga lume. Prof. dr. Gh. S. Băcanu ilustrează o serie din meritele deosebite ale acestei personalităţi şi importanţa sa pentru medicina românească în context internaţional.

   Mă bucur de fiecare dată când am prilejul să mă refer la cel care a fost medicul, profesorul, cetăţeanul şi Omul Ion Pavel. Dar, de fiecare dată, am sentimentul că tot ceea ce scriu despre Ion Pavel nu poate să ilustreze decât foarte puţin din ceea ce a reprezentat pentru medicina românească.
   Datorită şi modestiei care l-a caracterizat, în mass-media, inclusiv după 1989, nu s-au făcut decât foarte puţine referiri la Ion Pavel, în ciuda personalităţii sale proeminente. Este meritul unuia din cei mai buni colaboratori ai săi, dr. Radu Pieptea, că a reuşit să coordoneze monografia „Ion Pavel – omul şi opera“ (Editura Omnia Film, Bucureşti, 1994; majoritatea datelor pe care le vom prezenta în continuare provin din această sursă), prefaţată de acad. Ştefan Milcu, cel care l-a cunoscut foarte bine pe Ion Pavel şi l-a apreciat la adevărata sa valoare. Astfel, acad. Şt. Milcu subliniază: „din iniţiativa şi capacitatea organizatorică a profesorului Pavel avem astăzi Şcoala de nutriţie în ţara noastră, Centrul antidiabetic din Bucureşti, Clinica de boli de nutriţie şi Centrul pentru combaterea obezităţii, în care a promovat un orizont original de activitate fiziopatologică şi profilactică“. De menţionat că, în monografia amintită, figurează şi articolul „La place de Ion Pavel dans l’histoire de la médicine“, scris de prof. dr. Jean Vague, membru al Academiei Naţionale Franceze de Medicină, care afirma, printre altele: „La place de Ion Pavel dans l’histoire de la médicine peut être envisagée sous trois angles, soit des buts fixés avec la méthode pour les atteindre et les deux champs principaux de son activité, la physiopathologie biliaire et le diabète”. Iar Radu Pieptea menţionează, pe bună dreptate, că I. Pavel „a fost un fenomen cu trăsături de geniu, prin dotare, putere de muncă, prin intuiţie, temeritate, luciditate, exemplu de dăruire şi un stimul pentru cei din jur“.
   În 1965, fiind în Clinica de diabet de la Hôtel-Dieu, la Paris, condusă de prof. dr. Maurice Dérot, acesta mi-a afirmat că asistenţa ambulatorie a diabeticilor este cel mai bine organizată în România de către I. Pavel.
   Ion Pavel s-a născut la Bucureşti, la 27 martie 1897, ca al doilea fiu al lui Sava Pavel (1860–1958), din Sălişte, şi al Elenei Pavel (1875-1974), n. Pandelescu, din Turnu Măgurele. A absolvit şcoala primară în 1907, la Şcoala „Petrache Poenaru“ din Bucureşti. Liceul l-a făcut la „Sf. Sava“, între anii 1907 şi 1914. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1922. Între 1916 şi 1918, facultatea a fost închisă din cauza războiului, perioadă în care, deşi nerecrutat, merge voluntar în război şi lucrează la formaţiunile sanitare de pe front.
   După diferite stagii în servicii de chirurgie şi pediatrie, începe să activeze în Clinica medicală de la Spitalul Colţea, condusă de Ion Nanu-Muscel, considerat cel mai bun clinician al timpului său. Rămâne la Colţea timp de 14 ani şi, la îndemnul lui Nanu-Muscel, merge în alte ţări, pentru a învăţa de la diferite vârfuri medicale. Ajunge astfel la Berlin, în serviciul de anatomie patologică al profesorului Carl Benda şi în serviciul de hematologie şi de afecţiuni ale aparatului respirator. Reîntors în ţară, pe lângă munca din spital, lucrează în laboratoarele Institutului Cantacuzino, unde, sub conducerea profesorului Mihai Ciucă, îşi redactează teza de doctorat: „Despre reacţia Schick şi imunitatea în difterie în ţara noastră“.
   În 1922, s-a orientat definitiv către medicina internă, fiind numit asistent în clinica profesorului Nanu-Muscel. Cu sprijinul acestuia, pleacă la Paris (1924–1926) şi studiază cu profesorii M. Chiray, Ph. Gilbert, J. Ch. Roux, M. Tiffeneau. Ion Pavel afirma că de la aceştia a învăţat modestia şi ezitarea în faţa diagnosticului, precum şi tendinţa novatoare cu orice preţ, dar şi rigoarea şi acurateţea în cercetarea experimentală. Maestrul lui I. Pavel, la Paris, este Maurice Chiray, alături de care redactează articole, monografii şi participă la Tratatul de fiziologie normală şi patologică. În 1926, primeşte Premiul Martin-Damourette, pentru lucrările sale (în colaborare cu M. Chiray) despre contractilitatea veziculei biliare. În 1927, apare cartea „La vésicule biliaire et ses voies d’excrétion“, tot în colaborare cu M. Chiray, pentru care primeşte Premiul Montyon al Academiei de Ştiinţe din Paris. Urmată de o nouă ediţie în 1936, cartea îl consacră internaţional pe Ion Pavel.
   Reîntors în ţară, lucrează în continuare la Clinica medicală de la Colţea. Aici a prins contur preocuparea sa pentru problemele care vizau vezicula biliară, căile biliare, ficatul, pancreasul (în special funcţia sa endocrină) şi diabetul zaharat, pe care l-a abordat în decursul întregii sale vieţi sub toate aspectele: etiologie, patogenie, fiziopatologie, diagnostic, complicaţii, tratament şi profilaxie. În 1930, este numit conferenţiar onorific (definitiv în 1939) la Clinica medicală Colţea. În 1938, apare cartea „Afecţiunile neulceroa­se ale duodenului“, în colaborare cu A. Păunescu Podeanu.
   În 1941, la Spitalul Cantacuzino, înfiinţează Centrul antidiabetic, a cărui organizare a fost apoi preluată de aproape toate centrele de combatere a diabetului din Europa şi, desigur,
Publicitate
din România. În 1943, primeşte Premiul Oroveanu al Academiei Române, pentru cartea „Les ictères“ (apărută în patru ediţii – 1943, 1944, 1949 şi 1967), unde prezintă pentru prima dată comunicările dintre spaţiul Disse şi canaliculul biliar, observaţie ce-i poartă numele în literatura mondială.
   În 1944, apare cartea „Le diabète“ (urmată de noi ediţii în 1955, 1965 şi 1974), pentru care primeşte Premiul Dragovitch, decernat de Academia de Ştiinţe din Paris (1964). În 1947, primeşte Premiul Dagnan-Bouveret de la Institut de France, pentru cartea „Les ictères“.
   Între 1949 şi 1967, conduce Clinica de boli de nutriţie şi dietetică de la Spitalul Cantacuzino, în calitate de conferenţiar, şi, din 1954, de profesor. Se pensionează în 1967. În această clinică, pe lângă asistenţa medicală acordată bolnavilor, s-a desfăşurat şi învăţământul postuniversitar de care au beneficiat mulţi medici din ţară, inclusiv subsemnatul, care au organizat centre antidiabetice.
   Ion Pavel a fost recunoscut ca om de ştiinţă în primul rând pe plan internaţional, acordându-i-se premii şi fiind ales în conducerea multor societăţi medicale de prestigiu (Paris, Buenos Aires etc.). Nu a vorbit niciodată de nemulţumiri personale, pentru că, în acele vremuri pline de nedreptăţi, el era un mare nedreptăţit. Cum se întâmplă de obicei, dificultăţile se datorau acelora care nu erau capabili să se ridice la nivelul său şi care ocupau poziţii-cheie în conducerea învăţământului şi a sănătăţii.
   În Clinica de nutriţie şi dietetică de la Spitalul Cantacuzino, I. Pavel a avut preţioşi colaboratori, cum ar fi: Dan Sodobici, Radu Pieptea, H. Bonaparte, C. Dumitrescu, S. Câmpeanu, Victoria Vasilescu, D. Covanov, Gh. Cenaşi, M. Habermann. Laboratorul era condus de chim. Natalia Mihalache.
   Concomitent cu preocupările pentru asistenţa medicală acordată bolnavilor, inclusiv la Centrul antidiabetic, era preocupat de cercetarea ştiinţifică fundamentală, o continuare de fapt a tot ceea ce făcuse de la începutul activităţii sale, atât în ţară, cât şi în străinătate – mai ales în Franţa. Laboratorul de cercetare fundamentală era condus de N. Chişu. De alimentaţia bolnavilor, inclusiv sub aspect dietetic, se ocupa Roda Vişinescu.
   I. Pavel a organizat anual conferinţe, în diferite centre din ţară, unde maestrul prezenta ultimele noutăţi în problemele care-l preocupau şi, în plus, colaboratorii săi şi medicii din ţară prezentau rezultatele proprii.
   Ca medic de medicină internă, aveam obligaţia să cunosc bine şi problemele legate de diabetul zaharat. Ştiam că este cel mai bine să poţi învăţa de la cel ce stăpâneşte cel mai bine problema respectivă. S-a ivit prilejul, în mai-iunie 1954, să particip la un curs postuniversitar la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti, în Clinica profesorului Pavel. Am fost repartizat să lucrez sub îndrumarea directă a doctorului Radu Pieptea, ceea ce a fost încă o şansă. L-am cunoscut astfel zi de zi pe prof. dr. I. Pavel şi apoi, în deplasările la Bucureşti, mă duceam la clinică şi participam la vizita pe care o făcea personal. De asemenea, am participat la manifestările ştiinţifice pe care le organiza anual. Prin tot ceea ce a reprezentat I. Pavel ca medic, cadru didactic, cercetător şi om de mare omenie, a fost pentru mine un exemplu personal; îl consider maestrul meu în problemele de nutriţie şi boli metabolice şi sunt mândru de acest lucru. În perioada cât am fost în clinica sa, am apreciat preocuparea deosebită a profesorului pentru calitatea asistenţei medicale, pentru condiţiile oferite bolnavilor internaţi, m-a impresionat preocuparea pentru instrucţia noastră (eram zeci de medici din diferite oraşe din ţară) – ne ţinea în fiecare zi cursuri cu ultimele noutăţi în domeniu. Era exigent cu colaboratorii, după cum era exigent cu el însuşi.
   În 1967, publică „Fiziopatologia icterelor“, în colaborare cu S. Câmpeanu (ediţia a doua a apărut în limba franceză, în 1970). În 1972, apare cartea „Ultrastructura hepatică în ictere“ (în colaborare cu H. Bonaparte şi Al. Petrovici). În 1982, publică „Cercetări de fiziopatologia bolilor hepato-biliare“.
   O preocupare cu totul deosebită a lui I. Pavel a fost de a stabili adevărul în ceea ce priveşte contribuţia foarte importantă a lui Nicolae Paulescu la descoperirea insulinei. Contribuţia lui Paulescu a fost de fapt cunoscută de Banting, Macleod şi Best, dar ignorată cu bună ştiinţă. Faptul a fost recunoscut de Best, care a invocat o proastă traducere din franceză în engleză. În 1976, apare, în limba engleză, cartea „Prioritatea lui N. Paulescu în descoperirea insulinei“.
   Ştefan I. Niculescu afirmă despre I. Pavel: „Am admirat originalitatea spiritului său, fuga de drumuri prea bătătorite, sforţarea continuă, care nu poate fi îndestul elogiată, de a vedea şi a înţelege fenomenele clinice cu ochii săi, într-o interpretare nouă, asupra căreia meditaţii prelungite şi reveniri îi permiteau să le îmbogăţească mereu conţinutul“.
   I. Pavel a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963, devenind titular în 1990, la 93 de ani. În 1976, a fost ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris.
   Toţi cei care l-au cunoscut l-au apreciat aşa cum se cuvine, pentru că de la el am învăţat atât de multe, îi păstrăm o    amintire de neşters şi ni-l aducem aminte cu respectul cuvenit celui care a fost, printre multe altele, şi ctitorul diabetologiei româneşti. El merită cu prisosinţă să facă parte din Panteonul Medicinii Româneşti, alături de cele mai proeminente figuri ale profesiunii noastre.
   Închei cu afirmaţia acad. Ştefan Milcu: „Să fie binecuvântată memoria acestui mare medic şi savant, care a marcat, prin existenţa şi activitatea lui creatoare, o etapă în dezvoltarea medicinii clinice şi experimentale în ţara noastră, cu implicaţii în cea internaţională“.
   Acad. Ion Pavel s-a stins din viaţă la 6 martie 1991, la vârsta de 94 de ani. Anul acesta s-au aniversat 115 ani de la naşterea sa.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală