resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Tabla de şah

Autor: Alice ŢUCULESCU | 4 Septembrie 2012
Tabla de şah

Beneficiind de dotări moderne, recent înfiinţata Secţie de urologie a Spitalului Clinic Colentina oferă pacienţilor accesul la o largă paletă de intervenţii minim invazive. Alături de o echipă tânără şi ajuns la maturitate profesională, dl dr. Victor Cauni pune în practică nu doar principiile operatorii învăţate de la maeştrii săi cu renume, ci şi umanitatea actului medical. Într-un imaginar joc de şah, dsa deschide cu albele, după cum aflăm din interviul realizat de dna Alice Ţuculescu.

 

Interviu cu dr. Victor Cauni, şeful Secţiei de urologie, Spitalul Clinic Colentina Bucureşti

 

Răcoare, curăţenie-lustru, vestiar pentru pacienţi, 25 de paturi în saloane şi rezerve, cu instalaţii sanitare proprii, sală de mese, circuite funcţionale, sală de operaţie, serviciu ATI, dotări de ultimă oră… Echilibru, simetrie şi mâna medicului-ghid poposind, ca o mângâiere, pe câte o piesă de mobilier, pe câte un aparat. Fiecare, cu povestea lui.
Această imagine despre recent inaugurata secţie de urologie a Spitalului Colentina a prefaţat interviul meu cu dr. Victor Cauni. Ce mi-am propus? Să găsesc motivaţia, dar şi amprenta psihologică a unui chirurg de vârf, care a gândit, centimetru cu centimetru, amenajarea spaţiului şi s-a angajat – uneori, poate, ca într-un război de gherilă – pentru a obţine lucrul dorit. Să fie vorba numai de tenacitatea, de curajul înfăptuirii, de puterea de convingere a unui specialist tânăr, ce ştie să transmită siguranţă şi forţă? Sau şi de ambiţia sa de a da o replică a binelui, într-o lume din ce în ce mai rarefiată de valori, de caractere şi având parcă un singur sentiment la îndemână: indiferenţa?

 
   – Ajutaţi-mă, domnule doctor, să descifrez ceva din resortul performanţei dv., realizată într-un spital de stat, azi.
   – La atâtea elogii, ardelean fiind, ar trebui să tac… Sigur este că nimic nu mi-a ieşit „din prima“, ci cu foarte, foarte multă muncă. Cred însă că acolo, sus, cineva mă iubeşte, pentru că mi-a dat şansa unor întâlniri decisive, „de destin“, cum ar spune Andrei Pleşu. Pe lângă mentorul meu spiritual, despre care am să vă vorbesc mai târziu, o „întâlnire de destin“ a fost cea cu dr. Bogdan Andreescu, medic chirurg, managerul Spitalului Colentina, om cu viziune şi calităţi deosebite. Împreună am realizat această secţie. Deşi cred că proiectul ei îl avea înscris într-un program mult mai amplu, prin care urmărea modernizarea întregului spital – ceea ce s-a şi întâmplat în ultimii ani, prestigiul unităţii crescând foarte mult.
   – Şi fostul Institut „N. Gh. Lupu“, atâta timp lăsat în paragină?
   – Acum s-a transformat în cel mai modern centru de cercetare realizat la noi, şi cu ajutorul fondurilor europene. Dotarea imagistică, de exemplu, este extraordinară, cu adevărat competitivă pe plan mondial. Am omis să vă spun că, în această „aventură“ a amenajării secţiei de urologie, m-au sprijinit şi mulţi prieteni, sponsori deosebit de generoşi, iar aparatura de ultimă generaţie am procurat-o cu fonduri de la spital, de la primărie… Aşa putem efectua în mod curent operaţii endoscopice, minim invazive, cu aceleaşi rezultate obţinute în clinici occidentale de vârf. În cele câteva luni de când am deschis acest serviciu, am avut peste o sută de intervenţii chirurgicale, două treimi reprezentând chiar operaţii endoscopice. Pe mulţi pacienţi cu litiază ureterală, vezicală sau renală i-am operat minim invaziv prin ureteroscopie sau prin abord renal percutanat. Apoi, sunt bolnavii cu tumori vezicale, cu tumori renale – la care am practicat nefrectomia… Pentru început, o paletă destul de largă. Şi ne aflăm pe un trend ascendent.
   – O paranteză. Am înţeles că operaţiile endoscopice ar fi mai puţin profitabile  pentru un spital. E adevărat?
   – Din perspectiva pacienţilor, ele reprezintă o mare şansă. Totuşi, cu sistemul nostru DRG, asemenea intervenţii nu sunt, din păcate, codificate conform complexităţii lor reale, spitalul primind de la Casă mai mulţi bani pentru o intervenţie chirurgicală deschisă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să renunţăm la operaţiile minim invazive.
   – În ce gen de intervenţii vă simţiţi cel mai în formă şi chiar aveţi bucuria actului chirurgical?
   – În operaţiile pe care le reuşesc cel mai bine şi în cele pe care le-am făcut cel mai des. De exemplu, operaţiile percutanate renale – pentru că am avut şansa, la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan“ Bucureşti, să efectuez foarte multe. În acest gen de intervenţie, îmbinăm chirurgia deschisă şi chirurgia endoscopică. Dar e nevoie de multă aparatură, de profesionalismul întregii echipe şi de un spor de inventivitate din partea chirurgului. Sunt operaţii care mă încarcă enorm din punctul de vedere al satisfacţiei. Bunăoară, operaţiile percutanate în litiaza renală. Dar orice operaţie percutanată asupra rinichiului îmi face plăcere. La fel, operaţiile endoscopice (datorită formării la „Sf. Ioan“, am şi formare în endourologie), şi nu mă dau la o parte nici de la operaţiile mari – iar când îmi ies foarte bine, bucuria e uriaşă. Şi s-au adunat multe în timp, pentru că operez fără pauze din 1998, când am terminat pregătirea în specialitate.
   – Sunteţi un pasional…
   – Mai curând un afectiv, cu dragoste atât pentru oameni, cât şi pentru animale, sentiment inoculat de părinţii mei, ingineri silvici, la Braşov – acest rai al pădurilor. Iar medicina, într-adevăr, mă pasionează.
   – Aţi terminat, totuşi, un liceu de arhitectură…
   – Marea „virare“ am decis-o în ultimele clase, când m-am pus temeinic pe tocit în cu totul altă direcţie. Şi cred că genele nemţeşti din partea mamei şi-au făcut datoria. Ea şi bunica s-au ocupat de mine să fiu metodic şi serios la învăţătură, să respect cuvântul dat, dar să nu uit nici sportul. Zece ani am exersat, în timpul liber, arte marţiale. Alegerea medicinii şi a specialităţii pe care o practic nu am regretat-o însă niciodată. Iniţial, am oscilat între ortopedie şi urologie. Modulul de la Fundeni, din timpul facultăţii, când l-am cunoscut pe profesorul Proca, m-a decis. Au urmat iniţierile cu profesorul Petrişor Geavlete, la Spitalul „Sf. Ioan“.
   – Deci, pe lângă filiaţia genetică…
   – Da, deosebit de importantă este filiaţia profesională. Iar aceasta am înţeles-o şi de la profesorul Sinescu, la care creativitatea şi echilibrul se regăsesc la cele mai înalte cote. Recunoaşterea „rădăcinilor“ profesionale rămâne, de altfel, o mare datorie. Neîndeplinită, niciodată nu vom putea „înflori“. Eu provin, cum vă spuneam, din Spitalul „Sf. Ioan“, unde am avut şansa să operez, timp de peste 16 ani, alături de profesorul Petrişor Geavlete. Şi îi port o adâncă gratitudine. M-a învăţat chirurgie endourologică, urologică, am beneficiat de formarea în regimul urgenţelor de acolo, cu gărzi grele şi cazuri în avalanşă – proba de foc a oricărui tânăr specialist care vrea cu adevărat să-şi cunoască meseria. Iar în acest spital, am pornit ca simplu cercetător, obţinând, în 2010, gradul I profesional. Da, echivalent cu profesor universitar. Mă şi pasionează ideea transmiterii de cunoştinţe, formarea tinerilor. La „Sf. Ioan“, am beneficiat, totodată, de susţinerea profesorului Corneliu Dragomirescu, în a cărui secţie am putut viziona şi executa nenumărate operaţii laparoscopice şi de chirurgie deschisă, mare. Şi acestui profesionist exemplar, de o incredibilă modestie şi cu „stofă“ de domn, îi port un nemăsurat respect. Momente de referinţă profesională au fost şi cursurile avansate de chirurgie laparoscopică urogenitală privind prolapsul genito-urinar, nefrectomia radicală şi prostatectomia radicală, sub bagheta măiastră a profeso­rului Jacques Marescaux, la Strasbourg.
   – Ce apreciaţi în mod deosebit la un formator în specialitate?
   – În primul rând talentul. Totodată, să-l simţi că are compasiune faţă de semeni. La marii profesionişti, blândeţea sufletului nu intră în contra­dicţie cu duritatea şi fermitatea atât de necesare actului chirur­gical. Şi un formator trebuie să fie, neapărat, modest. Trufia, aro­ganţa mă deprimă. Creş­tinul ortodox din mine, chiar dacă nepracticant, se revoltă. Între smerenie şi orgoliu – una dintre condiţiile auto­perfecţionării, dar numai în doze moderate – trebuie să existe un echilibru. Un maestru adevărat, cum îmi place mie să spun, nu creează discipoli, ci… maeştri. Ceea ce presupune să laşi libertate ucenicilor şi să nu-i modelezi după propria asemănare. Altfel, vor deveni doar nişte „clone“. Adevăratul maestru te îndrumă, dar îţi oferă şi posibilitatea să faci ce crezi, ce simţi cu libertatea ta. Este cel care îţi dă lumină – lumina învăţăturii – lăsându-te să alegi. Această lumină, deşi poartă amprenta maestrului, va vibra în fiecare dintre ucenici cu altă frecvenţă.
   – Într-o lume de mediocrităţi, nu înţeleg care ar fi riscul „clonării“ ucenicilor, dacă maestrul este, totuşi, un adevărat performer?
   – Ar însemna că pe un om cu un potenţial mai mare îl frânezi, condamnându-l la nefericire. Iar când cineva căruia îi lipseşte potenţialul va fi împins înainte, la fel de frustrat şi de nefericit va fi. Pentru că, odată ajuns într-o zonă de succes, nu-i va putea face faţă. E infinit mai greu de condus succesul, în comparaţie cu eşecul.
   – Să schimbaţi pălăria, în termenii savantului Edward de Bono, luând în calcul şi trauma maestrului, care ar putea vedea în discipol un viitor concurent…
   – Niciodată un elev, un discipol nu-şi va depăşi magistrul pe toate planurile, pentru că e vorba şi de experienţă, de sistem de relaţii… Dar dacă un mentor nu are un discipol care să-l întreacă măcar într-o singură zonă a specialităţii, atunci, înfrângerea îi aparţine.
   – Sunteţi considerat un urolog talentat, creativ, cu o neobişnuită rezistenţă la efort. Dincolo însă de prestanţa şi sobrietatea dv., pacienţii vă simt şi deosebit de bun, de generos. Ceea ce, pentru mulţi, înseamnă şi puţin naiv. Implicit, deci, cu o doză de vulnerabilitate. De-a lungul carierei, v-a bântuit, uneori, sindromul decepţiei?
   – Desigur, pentru că viaţa nu-i plată. Dar n-aş intra în detalii.
   – În cabinetul dv., la loc de cinste, lângă o fotografie înrămată, aţi plasat o tablă de şah, cu deschiderea pe… piese negre. Cum să interpretez?
   – Că au existat, în viaţa mea, şi momente când negrul a fost primul la mutare. Dar le-am uitat. Situaţiile de cumpănă te ajută să te limpezeşti, chiar te înalţă, te rafinează. Au putere creatoare. Acum şapte ani, am avut şansa uriaşă să-mi întâlnesc mentorul spiritual, de care fiecare avem nevoie, scriitorul Olimpian Ungherea – fotografia pe care aţi remarcat-o îi aparţine. A apărut la timp, cât să-mi asigure puterea, echilibrul, liniştea de care aveam nevoie. Din păcate, a plecat dintre noi… Revenind la problema decepţiilor. Vă mărturisesc, am simţit pe propria-mi piele ce importantă este calitatea oamenilor. Nu pereţii, nici chiar dotarea – pot fi şi de cinci stele! De aceea, întregul sistem de sănătate din România ar trebui regândit cu faţa întoarsă infinit mai atent spre personalul sanitar. Altfel, se va amplifica hemoragia medicilor, a asistenţilor care se stabilesc în Occident, după ce statul român s-a obligat să achite „nota de plată“. Iată un motiv de spaimă.
   – Emigrările nu ţin în covârşitoare măsură de nivelul salarizării?
   – Şi asta putem spune, deşi o asistentă, cu salariul ei din Vest, abia îşi va plăti chiria. Eu mă refeream la nevoia imperativă de rafinare a mecanismului selecţiei, al promovării pe criterii exclusiv de merit, cu scopul de a asigura continuitatea unei Şcoli medicale de înaltă tradiţie. Mai avem încă noroc de profesionişti foarte buni, totuşi, şi ei ajung să fie din ce în ce mai împovăraţi de ani. Iar eroziunea, degradarea valorilor se adânceşte îngrijorător de repede. Spiritul vechii lumi medicale nu trebuie pierdut. Disoluţia ar fi din ce în ce mai aproape.
   – Cunoaşteţi câteva „metode“ de a te rata, azi, ca medic chirurg, în scumpa noastră patrie? Eu am auzit de una infailibilă: ţinutul instrumentarului sub cheie şi să nu
Publicitate
-l laşi pe viitorul specialist să-şi exerseze şi el mâna, sub ochii şefului. Sau metoda scoaterii unor posturi la concurs numai cu „dedicaţie“…
   – Pot fi forme de ratare. Totuşi, duşmanul cel mare rămâne propria persoană. Trebuie să te uiţi în oglindă, să-ţi vezi – lucid – calităţile, defectele, apoi, să socoteşti cum poţi merge înainte. Şi, neapărat, să ai măsura valorii tale, fără a-i judeca pe alţii. După care îţi vei căuta un nou debuşeu profesional. Iar cu perseverenţă, vei răzbate. Pesimismul nu te ajută în luptă.
   – De ani buni, lucraţi – şi cu mare succes – în clinici particulare. O consideraţi o lecţie dură?
   – Bineînţeles. Dar, din punctul meu de vedere, fiecare medic, dacă are putere, energie şi chemare pentru specialitate, ar trebui să lucreze în ambele sisteme. Între „stat“ şi „privat“, diferenţa este mare în raport cu cerinţele, cu pretenţiile. În niciun caz însă nu trebuie părăsit frontul sistemului de stat, împingând totul spre privat. Ar fi o greşeală. Din această perspectivă, am gândit amenajarea unei secţii de urologie într-un spital de stat, cu personal tânăr, un colectiv entuziast şi divers, cu care am început de la zero şi îmi doresc să creştem împreună, în onoare şi respect. Bunul-simţ îmi spune că şi oamenii care au plătit zeci de ani asigurările de sănătate merită un comportament şi un set de mijloace diagnostice şi terapeutice, care măcar să se apropie de serviciile din sistemul particular. Spre deo­sebire de sistemul de stat, concurenţa în privat este reală şi te obligă pe tine, ca medic, nu numai să te perfecţionezi continuu, dar şi să-ţi dai singur calificativul. Valoarea profe­sio­nală devine aici evidentă, este cea care se impune. Un element de referinţă? Chiar adresabilitatea. Într-o clinică privată, înveţi să fii şi mult mai econom. Nu-ţi permiţi, în sala de operaţie, să iroseşti ace, fire, pentru că această risipă se va regăsi în nota de plată a pacientului. El va da mai mulţi bani, iar tu, ca medic, vei avea mai puţini pacienţi. Multe te învaţă sistemul privat! Este dur, dar şi deosebit de stimulativ intelectual.
   – Aveţi deja şase brevete şi cereri de brevete, multiplu medaliate la saloane de inventică din România şi din străinătate, zeci de diplome, câteva programe de cercetare cu deschidere internaţională, diverse dispozitive pe care le-aţi imaginat, onorate cu aur în afara ţării. La Geneva, aţi primit, de exemplu, şi Premiul special al Federaţiei Ruse, „pentru cel mai mare inventator“; aţi fost invitatul Organizaţiei Mondiale de Protecţie Intelectuală…
   – M-au chemat pentru discuţii şi să vadă cu ochii lor cum lucrez cu instrumentele brevetate. De fapt, eu le-am inventat doar pentru a-mi uşura munca. Şi pe toate le-am făcut la strung.
   – Detaliaţi-mi una dintre invenţii.
   – Să vorbesc despre primul brevet, realizat împreună cu profesorul Petrişor Geavlete: o seringă pentru injectare de colagen. Se întâmpla cu 12 ani în urmă şi era destinată incontinenţei urinare, când foloseam nişte seringi străine, de unică folosinţă, destul de scumpe pentru pacient, pe care le încărcam cu colagenul nostru românesc, amestecat cu ser steril. Şi a apărut problema: cum injectăm submucos, la nivelul uretrei, această pastă, pe un ac foarte lung şi subţire, seringile clasice neputând să dezvolte o forţă suficientă? Atunci mi-a venit ideea confecţionării unei seringi metalice, pe care am meşterit-o la strung, în care se obţinea o presiune suficientă pentru a putea injecta printr-un ac subţire pasta de colagen, creând, astfel, un obstacol în calea pierderii de urină. De acest brevet au beneficiat foarte mulţi pacienţi, cu costuri deosebit de reduse. Să nu vă imaginaţi însă că asemenea invenţii pot trece de blocajul firmelor concurente! Am mai conceput diverse dispozitive, cu modificări de pense utilizate în chirurgia percutanată, pentru a scoate şi a prinde mai bine, cu priză, calculul. De asemenea, nişte teci sigur funcţionale în nefrostomia percutanată, a căror prezenţă pe piaţă ar face inutile instrumentele de unică folosinţă, de firmă. Cred că le voi introduce, în viitorul apropiat, în unele programe şi în noi proiecte de cercetare. Sunt deja foarte multe şi vom continua lupta pentru lansarea lor pe piaţă.
   – Încorsetaţi de ghidurile de diagnostic şi tratament europene, cred că însăşi marja creativităţii se limitează mai mult la instrumente.
   – Amintesc un truism: nu există două operaţii la fel, chiar dacă tehnicile seamănă. Fiecare reprezintă un unicat şi poţi fi inventiv – şi e bine să ai o minte elastică, nu osificată, cum le repet eu colegilor tineri – pentru că în orice secundă poţi alege un alt drum, care să sporească succesul. Aici e frumuseţea profesiei, că nu te poţi plafona…
   – …Şi nici plictisi, cum mărturisea, cândva, profesorul Lascăr. Povestiţi-mi despre o situaţie gravă, emo­ţionantă, pe care aţi rezolvat-o cu brio. De exemplu, cazul pe care mi l-aţi arătat fotografiat pe mobil, cu doi ani în urmă.
   – Era vorba de un pacient cu o litiază foarte mare. S-a adresat unor clinici de prestigiu din Vest, unde au decis să-i scoată omului rinichiul. În sistemul de sănătate occidental, nici nu se ajunge la asemenea situaţii, datorită bunei filtrări a bolnavilor. Eu am reuşit, totuşi, să-i salvez rinichiul printr-o operaţie percutanată, minim invazivă. A fost doar una din multele provocări de care nu am dus niciodată lipsă. Calculi de 10–12 cm, pe care i-am eliminat cu o incizie de 1 cm, într-una sau două şedinţe. Sau nu uit cum m-am ambiţionat să salvez rinichiul unui pacient care, conform scintigrafiei, funcţiona doar 20%. Cei din jurul meu îmi spuneau: „Gata, scoate-i rinichiul!“. Eu – nu şi nu. Ca după şase luni, respectivul pacient să aibă un accident de maşină, când i s-a rupt celălalt rinichi şi a trebuit scos. Astăzi, acest om funcţionează normal, fără dializă, datorită rinichiului din care i-am extras eu piatra. Operaţia a durat în jur de două ore.
   – A fost deosebit de stresantă?
   – Dacă lucrezi fluent, nu simţi aşa ceva. E ca o conectare la priză, când propria-ţi persoană intră într-un con de umbră, nu mai contează. Iar mintea trebuie să-ţi fie cu doi-trei paşi înaintea mâinii. Dacă se întâmplă o complicaţie sau dacă mâna ţi s-a blocat într-un gest, mintea trebuie să aibă alte câteva soluţii, pentru ca fluxul chirurgical să fie continuu. Nu-ţi poţi permite sincope, momente care să deruteze echipa.
   – La Spitalul „Sf. Ioan“, se spunea că operaţi pe bandă rulantă, nerefuzându-vă niciodată colegii.
   – Ne ajutam reciproc. E principiul meu de viaţă. În Spitalul Colentina, care nu are profil de urgenţă, operaţiile sunt mai puţine. În schimb, putem comunica incomparabil mai bine cu pacienţii. Este ceea ce mi-a lipsit la „Sf. Ioan“ şi îmi reproşez. Operam, operam, iar pe om nu-l vedeam decât la externare. Pe mulţi îi uitam, turnover-ul era imens. Repet o banalitate, teoretic arhicunoscută: cu pacientul trebuie să ai răbdare, să nu pregeţi să-l informezi, să-i înţelegi suferinţa. Fiindcă, adesea, cuvântul poate asigura acea stare de bine esenţială în procesul vindecării.
   – A apărut deja feedbackul: laudele curg în registrul pacienţilor dv. de la Colentina. Invenţii, premii, participări la publicarea a cinci cărţi şi monografii, peste 270 de lucrări şi articole apărute în reviste de prestigiu, din care destule cotate ISI. Plus o familie deosebită… Vă puteţi considera un om împlinit. De ce aţi mai simţit nevoia, la modul imperios, să începeţi şi un volum de eseuri cu tentă filosofică, închinat scriitorului Olimpian Ungherea?
   – Este un hobby. Cu toţii avem nevoie să ne încărcăm bateriile, altfel, ne-am rarefia de tot. Acest hobby al meu vine dintr-o mare aspiraţie la înţelepciune şi la binele făcut temeinic. Vine din dorinţa de a mă şlefui continuu. Într-o noapte, după multe operaţii, obosit şi cu dureri de spate, am derulat în minte firul acelei zile. Cinci-şase operaţii reuşite, deloc uşoare – am făcut numai fapte bune, am tras concluzia. Am trecut, apoi, la amănunte. Unul era poliţist – de care poate voi avea nevoie; altul avocat – cine ştie?, mi-am zis. Unul – mecanic auto. A venit la rând şi o bătrânică. Sigur, niciun interes. Atunci, am avut revelaţia adevărului unui proverb chinezesc: „Omul nu este suma faptelor, ci suma gândurilor sale“. Degeaba ai numai fapte aparent bune, dacă în spatele lor se află umbra unui avantaj. Şi am găsit, astfel, – odată cu întrebarea despre sensul meu în viaţă – şi răspunsul: să lupt şi să sper că voi ajunge măcar la 51% gânduri bune. Vă vorbeam mai devreme despre tabla de şah, cu pătratele ei albe şi negre… Lumină şi întuneric, bine şi rău. Divinitatea ne-a dat o armă minunată în această luptă: binele sporeşte, dacă îl împarţi cu semenii. Şi acesta ar trebui să fie în primul rând crezul medicului.
 

 

 

DR. Victor Cauni

 

   S-a născut la 2 septembrie 1968, la Bacău;
   1986: absolvă Liceul „Dr. Ioan Mesota“ Braşov;
   1988–1994: anii de studiu la UMF „Carol Davila“ Bucureşti, Facultatea de Medicină;
   1994–1996: medic rezident medicină generală, Spitalul „N. Gh. Lupu“ Bucureşti;
   1996–2001: rezident urologie, Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan“ Bucureşti;
   2001–2006: specialist urologie, Spitalul „Sf. Ioan“; Premiul internaţional „Mircea Golimbu“ pentru cercetare inovativă în urologie;
   2005: susţine teza de doctorat: „Ecografia Doppler în patologia organelor genitale masculine“;
   2006: primariatul în urologie; devine membru al SRUMB;
   2007: cercetător principal gradul III;
   2008–2011: investigator principal în patru studii clinice internaţionale multicentrice; membru al EFSUMB;
   2009: cercetător ştiinţific gradul II; managementul serviciilor de sănătate – atestat de studii complementare;
   2010: cercetător ştiinţific gradul I; permis de exercitare nivel 2 în radiodiagnostic, specialitatea radioterapie intervenţională.
   Cursuri postuniversitare: imagistică computerizată în urologie; ecografie abdominală; ureteroscopia de diagnostic şi tratament; incontinenţa urinară la bărbat şi femeie – alternative terapeutice; alternative terapeutice în refluxul uretero-renal (toate sub conducerea conf. dr. Petrişor Geavlete, 1996–1998); tehnici de bază şi colecistectomie laparoscopică plus tehnici avansate de chirurgie laparoscopică, cu antrenament practic pe porci şi la simulator (prof. dr. Corneliu Dragomirescu, 2003); cursuri avansate de chirurgie laparoscopică urogenitală – prolapsul genito-urinar, nefrectomia radicală şi prostatectomia radicală (prof. dr. Jacques Marescaux, Strasbourg, 2003–2004); curs internaţional pe probleme de disfuncţie erectilă (Ashford, Anglia, 2007)etc.
   2007: membru în comitetul ştiinţific al simpozionului „Prospecţii moderne ale cercetării imagistice în ecografia Doppler aplicată în patologia urologică“ (Bucureşti);
   2008: Seminar internaţional „St. Peter’s state of the art in Urology“;
   2009: „Interpersonal relationships program“; lector la simpozionul „Ziua Urologiei“; 2nd International workshop on focal therapy and imaging in prostate and kidney cancer (Noordwijk, Olanda).
   Cărţi, monografii: Urologie (două volume), Ed. Copertex, 1999, sub redacţia Petrişor Geavlete; Atlas of Endourology: Images and Techniques, Ed. Univ. „Carol Davila“, 2006, sub redacţia Petrişor Geavlete; Ecografia în patologia organelor genitale masculine (Victor Cauni, Cristian Persu), Ed. Electra, 2008; Terapia injecţională în tratamentul incontinenţei urinare (Cristian Persu, Victor Cauni), Ed. Electra, 2008; Particularităţi ale examenului urodinamic la pacienţii cu traumatism vertebro-medular (Cristian Persu, Victor Cauni, Viorel Jinga), Ed. Univ. „Carol Davila“, 2009.
   Diploma Salonului de Carte Universitară, Bucureşti, 2009.
   Şase brevete şi cereri de brevete multiplu medaliate la saloane de inventică din ţară şi din străinătate.
   Peste 270 de lucrări şi articole publicate în reviste de specialitate.
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală