resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

"Ein Mann, ein Wort", proiect existenţial

Autor: Alice ŢUCULESCU | 28 Decembrie 2011
 Pe un ton sincer, colocvial şi plin de umor, dl dr. Ion-Andrei Müller-Funogea, şeful Clinicii de Obstetrică-ginecologie – Centrul medical regional din Aachen, prezintă, în confesiunile dsale, atât propria traiectorie profesională – cu reverberaţii benefice în România, patria de origine, cât şi ceva din atmosfera lumii medicale germane, dând cu amabilitate curs întrebărilor adresate de dna Alice Ţuculescu.
 Din confesiunile dr. Ion-Andrei Müller-Funogea

 

Absolvent, în 1985, al Facultăţii de Medicină generală  – UMF „Carol Davila“ cu o medie apropiată de 10, dr. Ion-Andrei MÜller-Funogea decide, în ianuarie 1990, când abia împlinise 29 de ani, să se stabilească în Germania, alături de recenta sa familie. Printr-o muncă asiduă – susţinut fiind de însăşi marea sa pasiune pentru medicină – a reuşit în cei 22 de ani trăiţi în noua patrie să ajungă la o carieră care pe mulţi ar putea să-i intimideze  l din 1995, specialist în obstetrică-ginecologie l între 1991 şi 2005, a cumulat certificate şi competenţe în medicina de urgenţă, pentru acupunctură în obstetrică şi ginecologie în ultrasonografie şi ultrasonografie Doppler, în ultrasonografie mamară, privind malformaţiile fetale, de asemenea, pentru diagnosticul şi terapia incontinenţei şi a suferinţelor pelvine l între 1998 şi 2001 este şeful Ambulatoriului pentru ultrasonografie prenatală şi diagnostic invaziv în „Luisenhospital“ din Aachen l în 2001–2002, ocupă tot o funcţie de conducere, dar la Spitalul „Bethesda“ din Duisburg l din 2002, medic şef al Clinicii de obstetrică-ginecologie, Spitalul Academic (700 de paturi) al Facultăţii de Medicină din oraşul Aachen l din 2007, coordonează Centrul euroregional de terapie conservativă şi reconstructivă a perineului („EUREGIO Continence Unit“, Aachen), cu un an înainte devenind membru al Fundaţiei germane cu acest profil l totodată, este membru al Australian Association for Vaginal and Incontinence Surgeons şi membru activ al Integral Theory Group, alături de celebrităţi

precum prof. dr. P. Petros şi prof. dr. Goeschen l din 2010, este doctorand în obstetrică-ginecologie.

   Acest chirurg de elită a susţinut de-a lungul anilor şi o bogată activitate ştiinţifică, având la activ numeroase prezentări la diverse congrese, simpozioane sau conferinţe interdisciplinare, organizate îndeosebi în Germania, unele, însă şi în România – patria sa de suflet, de care nu s-a despărţit niciodată.

 

Un început de bildungs roman

 

   La Solinger, am ajuns în ianuarie 1990. Abia împlinisem 29 de ani. Iar pentru a mă integra în noua mea familie, a trebuit să-mi însuşesc, pas cu pas, tot ceea ce înseamnă, într-adevăr, punctualitatea, ordinea, curăţenia prusacă. Efortul mi-a fost răsplătit, căpătând o mai mare încredere în mine şi în cei care mă înconjurau cu dragoste.

   Cea mai preţioasă învăţătură pe care mi-am însuşit-o în cei 22 de ani de când trăiesc în această ţară? …„Ein Mann, ein Wort“. Adică – „un om, un singur cuvânt dat“. O problemă de caracter!

   Nu mi-a fost însă deloc uşor să mă adaptez afluxului uriaş de informaţii, în general, şi medicale, în special, perfecţionându-mi din mers limba germană – o  şlefuire continuă, la faţa locului. Deşi vorbesc corect, să nu vă imaginaţi că am scăpat de „accentul Est“, astfel încât orice neamţ mă recunoaşte a nu fi „etnic“. Lucru de care, cumva, sunt chiar mândru!

   Am învăţat să mă mişc, să mă orientez pe harta germană (nu existau atunci sisteme de navigaţie), să găsesc cea mai mică străduţă într-un oraş străin de provincie (nici nu-i greu având în vedere ordinea) şi să conduc maşina cu viteză pe autostradă – a doua patrie a neamţului (automobilul fiind a două nevastă).

   Şi am mai învăţat ceva… La acest popor, ordinea şi disciplina primează. Uneori, chiar în defavoarea logicii şi a inteligenţei!

 

   Întotdeauna am fost un „copil al spitalului“. Mi-a plăcut şi partea meşteşugărească, de act chirurgical. Prin urmare, odată ajuns în Germania, aceasta am şi căutat. În 1990, posturile de Assistenzarzt (medic rezident) erau foarte rare. Am trimis acte de prezentare la peste 60 de secţii de ginecologie, în întregul land unde mă aflam. Am primit răspunsuri negative sau niciunul. Motiv pentru care m-am orientat spre un loc de muncă infracalificat, de asistent medical de noapte, pe o secţie de ortopedie şi traumatologie. Doream să învăţ măcar aparatura uzuală (pompele de perfuzie etc.), să mă familiarizez cu medicamentele prescrise în mod obişnuit. Şi în trei luni, am ajuns „porte-bonheur“-ul secţiei, fiind chiar citat de călugăriţa şefă (era un spital catolic). Într-o noapte, un pacient a intrat în stop cardiorespirator. Medicul de gardă – în sala de operaţie. Până când a venit, deja eu reuşisem să-l intubez (anestezia o învăţasem temeinic în România), să îl oxigenez, să îi cateterizez o venă (manevră însuşită tot în ţara de baştină, de la o asistentă medicală din dispensarul portului Constanţa). Şi tocmai îi făceam masaj cardiac împreună cu o altă soră de noapte care, şocată de îndrăzneala mea, nu scoatea o vorbă… Pentru un asistent medical, ce făceam eu era un sacrilegiu şi un act ilegal. Medicul de gardă m-a întrebat cum de îmi permit şi de unde ştiu. I-am spus că şi eu sunt medic. Sacrilegiu era şi ca un medic să ocupe funcţia de asistent medical! Dar acest act de curaj nebunesc a fost, apoi, apreciat.

   În următorul spital din landul Saxonia Inferioară, m-am confruntat cu alte situaţii: medicul şef, un coleric, urla şapte din zece ore şi personalul lucra tremurând de frică. Atunci mi-am jurat să nu fiu niciodată aşa, dacă voi ajunge pe un post de conducere – teroarea nu duce la rezultate competitive. Pe de altă parte, mă chinuiam cu programul de lucru de la 7,30 dimineaţa, până la 18,30–19, plus 12 (!) gărzi pe lună. Nu erau grele, erau şi foarte bine plătite, dar mă simţeam un fel de sclav modern al spitalului, lipsit de orice libertate de mişcare. În România, fusesem obişnuit cu un program până la ora 14; iar odată ajuns acasă, la mama, – profesoară de matematică, cu respectul tabieturilor – după ce luam masa, trăgeam şi câte un pui de somn. În Germania, nu mai era loc de aşa ceva şi mi se închideau ochii de oboseală după prânzul de la cantina spitalului. Am renunţat la el, bând două căni mari de cafea tare şi fumând aproape un pachet de ţigări. Aşa am depăşit acest moment critic al zilei.

   După câteva luni, am găsit un post de rezident pe ginecologie în landul Renania de Nord – unde lucra şi soţia mea. Aici am rămas şapte ani (patru de rezidenţiat şi trei de specialist în obstetrică-ginecologie) şi am cunoscut un nou stil de conducere – „medicul şef familiar“. Medici, asistente, moaşe petreceam împreună aproape tot timpul liber şi sărbătorile, iar şeful era pentru toţi un gen de „al doilea tată“. A fost perioada în care am învăţat să fac ecografii şi m-am specializat în domeniul obstetrical – cu naşteri operative, prezentaţii pelvine, cezariene etc. Am făcut şi primele operaţii laparoscopice simple – chisturi de ovar, sarcini extrauterine, deşi medicul şef era un operator desăvârşit pe abdomen deschis. Apreciindu-mă, mi-a dat libertatea alegerii. Am făcut primele operaţii clasice de rupturi de perineu şi prolaps utero-vaginal (cu rezultate mediocre), am cunosut şi berea brună, care se produce în zona Rinului inferior… Şi am preluat un alt principiu important al „Bătrânului“ (cum era numit medicul şef): să operezi poţi învăţa, dar caracterul îl ai sau nu-l ai. Era şi criteriul după care îşi alegea echipa. Tot aici m-am întâlnit cu medicina de urgenţă, fiind obligat, prin contract, să particip la serviciul regional de Salvare. Am învăţat să dau primul ajutor în cele mai diferite situaţii, de la resuscitarea cardiorespiratorie în infarct, până la asistenţa medicală a celor mai oribile accidente de maşină – şi în special de motocicletă (se circulă cu peste 160 km/h pe drumurile Germaniei!).

   Au urmat două posturi de medic primar: patru ani în Aachen, apoi doi ani în Duisburg. În Aachen, am învăţat să conduc echipa de medici şi de moaşe, peste care eram şef, şi să o apăr în faţa medicului şef (un nou coleric!). Am lucrat de sine stătător şi am început activitatea universitară, de educare a studenţilor şi rezidenţilor, participând ca examinator (un gen de şef de lucrări) la examenul final de stat al Facultăţii de Medicină din Aachen. Am înfiinţat şi primul ambulatoriu de tratament al diabetului de sarcină, în regiunea Aachen; dar până am înţeles cum trebuie să precedăm, am pierdut mulţi copii în uter, după care am reuşit să salvăm pe câţiva. Progresul medical este lent, dureros şi într-o ţară precum Germania!

   După doi ani în Duisburg, ca medic primar, am reuşit să mă afirm, prin luptă, într-un grup de alţi şase colegi… Clinica avea cam 5.000 de operaţii pe an, în special cancere de sân, de uter şi de ovar, dar şi multe operaţii estetice şi reconstructive. Ne întreceam să operăm fiecare cât mai mult şi astfel să atragem nu numai simpatia profesorului, dar şi să ne construim o platformă de experienţă, pentru a putea să ţintim un post de medic şef. Eram trei bărbaţi şi trei femei – uneori, ziua ne certam la cuţite, iar seara – ne împăcam la o bere. Nu ne purtam ranchiună. Din această „trupă“, doi bărbaţi am ajuns medici şefi; în schimb, două colege, deşi poate mai capabile ca experienţă operatorie pentru a deveni şefe, nu au reuşit. Nici în Germania, partea feminină nu este scutită de greutăţi profesionale!

   În 2002, s-a deblocat un post de medic şef de obstetrică-ginecologie, la Spitalul Regional Aachen. Soţia m-a atenţionat că… îmi sosise momentul. Eu încă nu remarcasem. Aceasta mi-a întărit respectul deosebit pe care dintotdeauna l-am avut, de altfel, pentru flerul feminin…

 

Ce înseamnă să fii medic şef de secţie în Germania

 

   Obişnuit, în timpul săptămânii, ajung la spital la 7,30. O jumătate de oră durează raportul de gardă, iar lunea – o oră, când se ţine şi câte o comunicare ştiinţifică internă. Urmează vizita pe secţie; în vizor – situaţiile-problemă. De la 8,30, operez cazuri deosebite şi paciente asigurate privat sau asist medici rezidenţi şi specialişti, arătându-le diverse tehnici. La sfârşitul programului operator, care durează între patru şi şase ore, mai consult şi câteva paciente etc. Prin urmare, nu prea reuşesc să iau masa de prânz, care se mută aproape întotdeauna seara (nesănătos şi cam îngraşă, dar ce să facem!). Încerc să nu părăsesc spitalul mai târziu de 18,30, fiindcă după această oră puterea de muncă şi de concentrare se reduce substanţial, ceea ce nu este nici în avantajul meu, nici al pacientelor.

   Din păcate însă, la acest program se adaugă, de două-trei ori pe lună, diverse şedinţe şi îndatoriri administrative – adesea, ţin până seara, la opt –. apoi, gărzile la domiciliu, care te obligă, în special în timpul nopţii, pe la orele 2–3, să vii pentru vreo cezariană –, a doua zi programul desfăşurându-l normal, fără pauză. Mai sunt şi cele şase-şapte gărzi pe lună (neplătite, fiindcă intră în competenţa mea de conducere), dintre care trei sunt în bloc: vineri-sâmbătă-duminică. În timpul concediului (vacanţele de Paşte, iarna, vara etc.), ajung şi până la 12 astfel de gărzi (de asemenea

Publicitate
neplătite). Adăugaţi apoi programul de învăţământ şi educaţional al studenţilor medicinişti din Aachen din ultimul an. El conţine blocuri de antrenament practic şi teoretic în timpul zilei, seminarii, cursuri, workshopuri. Iar în final, particip la examenul de stat, pe post de şef de lucrări şi examinator, într-o comisie interdisciplinară. Toate – activităţi onorifice.

 

Ştiinţă, promovare şi recompense

 

   Examenul de stat, care încheie programul studenţilor în medicină aflaţi în stagiu la noi, în Spitalul academic al Facultăţii de profil din Aachen, este susţinut de o comisie internă; din ea fac şi eu parte pentru specializarea în obstetrică-ginecologie. Celelalte materii de examen sunt medicina internă şi chirurgia – obligatorii, iar la alegere: pediatria, ginecologia, neurologia, anestezia, ortopedia. În timpul stagiului practic, studenţii participă activ la vizite, consultaţii, dar în sala de operaţii doar asistă; de asemenea, participă la sesiunile ştiinţifice interne ale spitalului şi la cursurile din specialitate.

   Clinicile au împuterniciri pe durate diferite, acordate de Colegiul medicilor pentru educarea rezidenţilor, în vederea examenului de specialitate. Secţia noastră de obstetrică şi ginecologie, de pildă, are o acreditare completă – 60 de luni (5 ani), pentru posibilitatea susţinerii examenului de specialist ginecolog; în plus, candidatul trebuie să prezinte un număr minim de operaţii specifice, efectuate personal, şi un catalog al cunoştinţelor pe care le-a căpătat. Datorită spectrului de operaţii oferite, în special oncologice, laparoscopice şi de chirurgie plastică perineală –, în landul nostru, Nordrhein-Westphalen, numai un sfert dintre clinicile de ginecologie au o asemenea acreditare completă.

   Educaţia rezidenţilor secţiei ne-am organizat-o în trei direcţii: aproximativ jumătate din timp – activitate practică, de învăţare de tehnici operatorii, de examene ecografice, de conducere a travaliului şi a naşterii, inclusiv cezariene etc. Circa 25% o reprezintă educarea teoretică, prin care fiecare rezident, prin rotaţie, are datoria să prezinte o dată pe lună, colegilor săi, medicilor primari şi medicului şef, o temă actuală din specialitate. Prezentarea se face public, în Power-Point, pentru ca rezidentul să se antreneze în vederea unor conferinţe ştiinţifice, pe care le va susţine în viitorul lui profesional. Restul de timp rămâne congreselor de specialitate – naţionale şi internaţionale, la care rezidenţii trebuie să fie prezenţi. Dar neputând lipsi, concomitent, de la lucru mai mulţi, cel care se întoarce de la o manifestare ştiinţifică este obligat să-şi informeze colegii, tot prin intermediul unei prezentări Power-Point, de ultimele noutăţi în materie. Sistemul funcţionează ireproşabil şi toţi îl întreţin cu interes şi entuziasm.

   În urma unor sondaje efectuate la noi în spital (şi în alte spitale), s-a ajuns la concluzia că medicii tineri şi rezidenţii nu mai consideră remunerarea drept cea mai importantă metodă de recompensare pentru munca depusă.

   Poate şi fiindcă numărul de persoane feminine primează, interesele pentru recompensare s-au deplasat în alte direcţii. Medicii îşi doresc în primul rând o atmosferă de lucru armonioasă, fără disensiuni şi să capete neapărat cât mai multă experienţă (din păcate însă, dispare, treptat, interesul pentru partea operativă). Pe locul doi, îşi doresc timp liber, pe care să-l petreacă cu familia sau pentru a întreprinde diverse activităţi. De-abia pe locul trei apare interesul financiar.

   Luând examenul de specialitate, cel puţin 80% din medici părăsesc spitalul şi caută un cabinet medical individual sau, în ultimul timp, în asociere cu alţi colegi. Câştigul financiar este mult mai bun, iar timpul liber mai dilatat, lipsind gărzile din spital. Dar, acum, şi în cabinete situaţia financiară s-a înrăutăţit (casele de asigurări plătesc din ce în ce mai puţin). Şi din ce în ce mai puţini „adrenalin-junkees“ – cei care iubesc manualitatea operaţiilor – se hotărăsc să aleagă un post de medic primar în spital: prost plătit, plin de responsabilitate şi pericole juridice şi de gărzi obositoare, sub „dictatura“ unui aparat economico-administrativ necalificat şi adesea absurd. Din această cauză, în spital sunt foarte multe posturi vacante de medic primar.

   Doctoratul? Pentru cei mai mulţi, un act de mândrie profesională enervantă, dar şi o formalitate: numai pentru a putea scrie pe parafă sau pe uşa cabinetului Dr. med.

   Foarte puţini merg, după doctorat, pe şina calificării universitare, spre titlul de profesor – şi numai pentru a avea o poziţie favorizată, în vederea ocupării unui post de medic şef, într-un spital renumit.

   Ce a primat în alegerea mea ca medic şef, deşi nu eram  german de origine şi îmi lipsea şi „pedigree“-ul faimei? Experienţa operativă. Astfel, am fost preferat unui profesor şi unui conferenţiar.

 

 O nouă paradigmă în uroginecologie

 

   În Germania, ca şi în România, nu pot fi explicate şi, prin urmare, tratate, anumite tulburări funcţionale, cum ar fi imperiozitatea urinară, incontinenţa urinară şi fecală, durerile pelvine, imperiozitatea urinară nocturnă, durerile în timpul actului sexual etc.

   Printr-o întâmplare fericită, l-am cunoscut în anul 2004 pe prof. dr. Klaus Goeschen, unul dintre cei mai prolifici specialişti în chirurgia ginecologică germană şi europeană. După mulţi ani de activitate în Australia, la prof. dr. Peter Petros, preluase teoria integralistă a perineului, descoperită de acesta, inventând împreună o serie de tehnici operatorii menite să îmbunătăţească funcţia organelor micului bazin feminin. O revoluţie în gândirea chirurgicală, pentru că, în mod obişnuit, se operează numai cazuri de tumori şi cancere sau se intervine pentru scopuri estetice.

   Petros – o personalitate complexă, de o inteligenţă sclipitoare, atât ginecolog, cât şi profesor de biofizică – este recunoscut datorită ideilor sale cu totul originale, dar şi pentru un temperament coleric, greu adaptabil, care l-a izolat timp îndelungat şi i-a creat mulţi duşmani.

   Teoria integralistă a perineului priveşte respectiva zonă ca entitate anatomică şi funcţională între organele micului bazin şi vagin; acesta execută mişcări activate de musculatura perineului şi le transmite organelor, care se pot, astfel, „deschide“ (micţiune, respectiv, defecaţie) sau „închide“ (continenţa urinară, respectiv, fecală). Vaginul este ţinut „întins“, ca o adevărată trambulină elastică, în anumite puncte şi numai aşa poate fi realizată transmisia forţelor biomecanice.

   Prin urmare, slăbirea sau ruperea ancorării vaginului în anumite regiuni va provoca simptome specifice zonei de ancorare, organele suferind tulburări funcţionale specifice. Deci repararea anatomică a acestor zone prin tehnici speciale ar trebui să ducă la refacerea funcţiei deranjate.

   Iată principiul pe baza căruia am ajuns să operăm, în ultimii cinci ani, multe astfel de tulburări. Rezultatele? Circa 80% vindecări. Prin intermediul unor bandelete de polipropilenă, refacem ancorările vaginului, reîntărind structurile anatomice naturale (ligamente şi ţesuturi de colagen).

   Pentru a avea un feedback ştiinţific permanent, am alcătuit şi o grupă de experţi, intitulată Integrated Pelvis Group: doctorii Goeschen (Germania), Petros (Australia), Rechberger (Polonia), Abendstein (Austria), Brătilă (România) şi eu.

   Grupa se întâlneşte la fiecare doi ani (ultimele două întâlniri au fost în Bucureşti şi la Aachen), discută experienţele fiecăruia, rezultatele postoperatorii, complicaţiile întâlnite, dar şi noile idei de perfecţionare a tehnicilor operatorii, pentru a le face cât mai efective şi mai lipsite de pericol. De asemenea, căutăm noi adaptări ergonomice şi funcţionale ale instrumentelor specifice pentru chirurgia de perineu. Unele dintre ele le-am realizat deja cu forţe proprii, în Germania.

 

„Informaţia în medicină nu-i un bun personal“

 

   Legătura cu România a reînceput în 2006. Printr-o întâmplare, un bun prieten opera în nou-deschisul Spital privat Euroclinic, din Capitală. Mi-a povestit despre directorul de-atunci, dr. Radu Dop, care îmi fusese şef de lucrări la Spitalul de Urgenţă, în timpul studenţiei.

   Doream cu intensitate să mă reîntorc în România, dar, cumva, în mod profesional. Aici învăţasem ani mulţi, am trăit cele mai frumoase momente din timpul facultăţii, am cunoscut emoţia primilor pacienţi… Şi am fost martor la căderea regimului Ceauşescu… Deci mă consider, în continuare, român.

   Vă repet, am dorit şi doresc să susţin prin noile tehnici şi pe colegii mei din ţară, iar româncele să poată profita efectiv de aceste metode. Nu a existat un interes financiar şi nici nu a devenit între timp. Ideea care mă susţine este faptul că medicina trebuie răspândită. Nu-i un bun personal. Ar fi şi absurd să crezi că, păstrând noutăţile medicale numai pentru tine, vei rămâne „cel mai grozav“ şi te vei sustrage concurenţei. Nu astfel trebuie gândită această profesie!

   Aşa am ajuns să-mi susţin propunerea în faţa doctorului Dop, care, entuziasmat, a organizat rapid un workshop.

   Urmaşul său la conducerea Spitalului Euroclinic – conf. dr. Petre Brătilă – s-a întâmplat să fie un recunoscut operator de vagin şi de perineu, fiind de asemenea, foarte interesat de tehnici noi. Prin urmare, am realizat o simbioză imediată cu dânsul, introducându-l şi în grupa noastră de cercetare (cu profesorii Goeschen, Petros etc.). Ne întâlnim în plen, în mod regulat.

   Pe de altă parte, medicii tineri care au participat la workshopul din Euroclinic, în 2007, au arătat interes să mă viziteze la Aachen şi să-şi însuşească aceste tehnici. Am acceptat ideea şi în ultimii trei ani am învăţat cinci medici din Bucureşti şi doi din Timişoara să opereze în noua formulă. Sunt „copiii“ mei şi au ajuns să intervină în cazuri grele, cu rezultate deosebite. Mă bucur, mi-am atins scopul!

   Planuri? Mi-am propus să construiesc o relaţie permanentă cu România, să devin un fel de „medic consultant“, care vine o dată, de două ori pe an şi ajută în situaţii deosebit de dificile sau le rezolvă el însuşi. În paralel, desfăşor o activitate ştiinţifică intensă, stabilind noi contacte şi efectuând studii împreună cu colegi români. Deja se află în curs de apariţie, în reviste de specialitate româneşti, două articole. Un semn bun!

 

   Prin micile incizii în peretele vaginal, sunt introduse cu ajutorul unor instrumente speciale „ţesuturi artificiale“, sub formă de bandelete sau plase de polipropilenă, care reancorează sau reîntăresc regiunile lezate anatomic din micul bazin. (Plasa – mesh-ul – de polipropilenă este cunoscută de peste 20 de ani ca un material inert, ce reface structurile slăbite, „astupând“ găurile de herniere.) Polipropilena folosită este monofilamentară – provoacă o reacţie inflamatorie redusă, având o greutate sub 20 g/m2. Prin aceste tehnici de reancorare a vaginului, uterului, vezicii şi rectului, nu se urmăreşte astuparea unui orificiu de hernie, ci readucerea organelor în poziţia lor anatomic corectă. Rata de vindecare a simptomelor este de peste 80%, iar pentru incontinenţa urinară de efort, se ajunge la aproape 100%.

   Avantaje: complicaţii intra- şi postoperatorii sub 5%, dureri sub 10%, respingerea ţesutului artificial – 0,5%, eroziuni – 10%, majoritatea acestor probleme putând fi remediate printr-o mică operaţie ulterioară.

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală