resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

O legendă a neurochirurgiei româneşti

Autor: Dr. Mihail MIHAILIDE | 5 Decembrie 2011
O legendă a neurochirurgiei româneşti

„Neodihna binelui“ este titlul unei biografii apărute în 1998, sub semnătura dnei Rodica Simionescu, scriitor şi jurnalist constănţean. Cartea este închinată vieţii şi operei chirurgicale a dr. Sofia Ogrezeanu-Ionescu, prima femeie neurochirurg din ţara noastră, făcând parte dintre întemeietorii neurochirurgiei româneşti, alături de profesorii D. Bagdasar, C. Arseni şi dr. I. Ionescu. Dl dr. Mihail Mihailide realizează o prezentare a acestui volum de „literatură subiectivă“, încercând totodată să corecteze unele inadvertenţe din pretinse texte de iatroistorie, la rubrica Jurnal de jurnale.

 
   Viaţa Sofiei Gherghina Ogrezeanu-Ionescu a fost una lineară, dacă n-am ţine cont de profesia căreia i s-a dăruit şi în care a excelat, aceea de neurochirurg, într-o vreme când Neurochirurgia abia se năştea şi când femeile-medic optau pentru specialităţi considerate „mai uşoare“.
   Doctorul Dimitrie Bagdasar (1893–1946), la sugestia neurologului D. Noica1, va fi întemeietorul acestei discipline ştiinţifice în România. În toamna anului 1934, Ministerul Sănătăţii2 a hotărât să încadreze Neurochirurgia printre specialităţile chirurgicale, instituind, în noiembrie, concurs pentru ocuparea unui post vacant. Doctorul D. Bagdasar se prezintă şi reuşeşte primul. După concurs, este numit medic primar la secţia de Neurochirurgie de la Spitalul Central, nou înfiinţată, care a început să funcţioneze în mai 1935. La acea dată, era primul serviciu de acest fel din sud-estul Europei. Am reprodus informaţia din cartea „Neodihna binelui“ (Ed. Atlas, 1998), asupra căreia mă voi opri în cele ce urmează, o biografie particular construită, consacrată Sofiei Ogrezeanu-Ionescu. Semnatară este talentata jurnalistă şi scriitoare constănţeană Rodica Simionescu. Particularitatea constă în aceea că datele dobândite şi „prelucrate“ literar au la bază – după cum deduc – o suită de interviuri/convorbiri cu Sofia Ionescu şi, de asemenea, amintiri ale celebrului neurochirurg, care se pensionase la cerere (1990) şi împlinise, în 1997, 77 de ani. Este anul când, „în faţa Mării, cu ochii spre necuprins, am prins în palmele mele mâinile acelea care au adus viaţa la lumină tocmai atunci când cel aflat în necaz, atins de boală şi de durere, îşi luase rămas bun de la speranţă“, şi când biografa recoltează „mărturisirea fiinţei dăruite sufletului de Dumnezeu cu harul Învierii: doctor Sofia Ogrezeanu-Ionescu“. Documentele însă, a căror autenticitate să fi fost verificată pentru susţinerea unora dintre amintirile sau afirmaţiile din carte, necesare într-o astfel de întreprindere, sunt puţine. O parte a unui testament redactat în 1994, cu adresare „Dragii mei copii“; o listă de titluri obţinute prin concursuri şi examene; citarea denumirilor unor ziare unde, de-a lungul timpului, s-a scris despre „prima femeie neurochirurg“ (Sănătatea poporului, 1948; Revista Institutului de Medicină şi Farmacie, 1962; Flacăra, 1967; Scânteia tineretului, 1969; Femeia, 1976; Libertatea, 1996; Monitorul (Suceava), 1997; presă libaneză, 1970 etc.); lista titlurilor unor reviste unde au fost publicate articolele sale ştiinţifice şi, separat, cea a titlurilor acestora3. Or, biograful, spre deosebire de romancier, scrie într-unul din celebrele sale eseuri Virgina Woolf („Arta biografiei“4), trebuie să se bazeze pe informaţii ce pot fi verificate de oricine. Dacă biograful inventează fapte aşa cum, pe baza unor criterii estetice, are dreptul autorul de ficţiune (romancierul) şi încearcă să le combine cu „faptele de celălalt soi, atunci invenţia şi documentul se distrug reciproc“. „Dar – concede autoarea romanului «Doamna Dalloway» – orice biograf, dacă respectă documentele, ne poate oferi mai mult decât fapte de pus la dosar. (…) Căci adesea, după ce am citit o biografie şi am pus-o deoparte, în adâncurile minţii ne rămâne o scenă strălucitoare, trăieşte în noi mai departe un personaj şi ne face, când citim un poem sau un roman, să tresărim în semn de recunoaştere, ca şi cum ne-am aminti de ceva ştiut mai dinainte.“ Biografiile victoriene, afirmă în acelaşi eseu citat Virgina Woolf, erau constrângătoare în mod nedrept – cele mai multe arătau ca figurile de ceară păstrate la abaţia Westminster: „efigii care au doar o asemănare cosmetizată, de suprafaţă, cu cadavrul din sicriu“. Abia către sfârşitul secolului al XIX-lea s-a produs o schimbare, crescând toleranţa urmaşilor (a văduvelor!) faţă de relatarea vieţii reale a subiectului biografiei şi când „biograful a câştigat fără îndoială o doză de libertate“ (op. cit.). Va fi considerată probabil o impietate afirmaţia că între cei doi fraţi, biograful Henrich Mann („Tinereţea lui Henric al patrulea“, „Professor Unrat“5 etc.) are, în postumitate, un succes de public mai mare decât cel al laureatului premiului Nobel pentru literatură, Thomas Mann (autorul capodoperelor: „Casa Buddenbrook“, „Muntele vrăjit“, „Doctor Faustus“ etc., rezervate astăzi unei elite a cititorilor)… Uneori, o biografie bine scrisă salvează de la implacabila uitare un scriitor dispunând de o imaginaţie mai puţin fecundă. Un exemplu – din foarte multele posibile – îmi este oferit absolut întâmplător, când, pentru odihnă, mi-am ridicat ochii de pe tastatură: pe cotorul unei cărţi de pe un raft al bibliotecii citesc un titlu: „Regele nebun – Ludovic al II-lea al Bavariei“. Cine şi-ar mai fi amintit astăzi de Aldo Oberdorfer, dacă acesta nu ar fi devenit biograful straniului castelan de la Neuschwanstein, admiratorul necondiţionat al lui Richard Wagner, şi de tragicul sfârşit al tânărului monarh?
   Respectând cronologia firească a vieţii, autoarea începe prin a redacta cu îndemânare o suită de capitole ce derulează în faţa cititorului copilăria, adolescenţa, tinereţea Sofiei Ogrezeanu, prima născută dintr-o a doua căsnicie a unui casier al filialei Băncii Naţionale din Fălticeni, cu Maria Şincai din Negrileasa, localitate a judeţului (pe atunci) Câmpulung. La Fălticeni vede lumina zilei (25 aprilie 1920) viitorul medic neurochirurg. Un oraş care a dat ţării – începând de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea – mari personalităţi ale artelor, ştiinţei şi culturii, rivalizând, cred, în această privinţă cu Iaşii. Sunt schiţate portretele bunicilor materni, oameni simplii şi curaţi veniţi la Fălticeni din Bucovina natală; e arătată buna înţelegere ce domnea în familie, o familie românească tradiţională, în care sărbătorile religioase erau respectate şi aşteptate cu bucurie. La vârsta cuvenită, domnul Ogrezeanu îşi înscrie fiica la cea mai bună şcoală din oraş, unde Sofia Gherghina va fi o elevă silitoare şi îndemânatică: „În fiecare an, o nouă coroniţă împodobea fruntea micuţei Sofia Ogrezeanu, eveniment sărbătorit cu mângâieri şi bunătăţi de întreaga familie“. Un semn prevestitor al viitoarei profesii, notează biografa, este cel al îndemânării de care dădea dovadă: „în Neurochirurgie îndemânarea este esenţială“. Susţinută de mama sa, tatăl acceptă rugămintea Sofiei, anume aceea de a urma la Bucureşti cursurile celui mai bun liceu din ţară în acea vreme: Şcoala centrală de fete „Marica Brâncoveanu“. Peste ani, Sofia Ionescu îşi va aminti de: calitatea învăţământului ce se desfăşura în acest liceu, beneficiind şi de cămin; numele unor profesoare; autoritatea de necontestat a directoarei, nimeni alta decât doamna Elena Rădulescu-Pogoneanu; viaţa din internat; serile de sâmbătă – cu plăcute momente de destindere, când, între altele, domnişoara Ogrezeanu putea să cânte în voie la pian. Termină liceul printre primele şi primeşte o distincţie specială pentru purtare – nota zece. A ştiut întotdeauna că distincţia aceasta o merita în egală măsură cu mama sa, „care n-a obosit niciodată să-şi educe copiii şi să-i înveţe: «să fii cuminte şi politicoasă cu toată lumea!»“. În 1939, termină liceul şi, deşi părinţii se arătau rezervaţi faţă de alegerea tinerei de a urma facultatea cu cel mai mare număr de ani de studiu, cu o mulţime de materii dificile, examene grele, cu teorie şi probe practice, cerând nu numai o minte ascuţită, dar şi o constituţie fizică robustă în stare să reziste la disecţii, autopsii, lucrări de laborator, stagii în diferite clinici, nopţi de gardă, se înscrie la concursul de admitere şi reuşeşte la Facultatea de Medicină umană din Bucureşti. Are profesori celebri, majoritatea astăzi păstraţi în amintire şi prin busturile din Holul de Onoare sau din Sala de Consiliu ale palatului Facultăţii din bulevardul Eroilor Sanitari. În 1943, reuşeşte la concursul de externat; în vara aceluiaşi an, ca studentă în anul al V-lea, face o foarte utilă practică la o circumscripţie rurală. La 1 noiembrie 1943, începe stagiul de Neurochirurgie, pe un post de intern, în secţia creată de dr. D. Bagdasar. Dar anul care avea să fie cel al debutului în nobila specialitate va fi 1944. În carte, sub titlul „Botezul“, autoarea descrie împrejurarea când tânăra Sofia Ogrezeanu intervine singură într-o urgenţă pe creier de care depindea viaţa unui copil. Doctorul Constantin Arseni, al doilea medic din echipă, era mobilizat şi urma să plece pe front; medicul secundar Ionel Ionescu avusese un accident de motocicletă, persoane valide fiind doar internii Constantin Creţan şi Sofia Ogrezeanu. La întrebarea profesorului – aflat în situaţia-limită de a nu avea echipă operatorie pentru un caz care nu suporta amânare – cine vrea să facă necesara trepanaţie, Sofia Ogrezeanu se oferă. Sub privirile profesorului, operează sigur şi rapid. „A intrat în operaţie cu un singur gând: să salveze copilul. O pace extraordinară, o linişte şi o limpezime perfectă au pus stăpânire pe sufletul ei. Starea aceasta de graţie, de comunicare cu Dumnezeu, o va însoţi toată viaţa ori de câte ori va opera.“ D. Bagdasar, remarcându-i curajul şi dexteritatea, îi cere să rămână la Neurochirurgie. O astfel de ofertă generoasă, dar şi onorantă nu putea fi refuzată! Îşi continuă stagiile, susţine examenul de doctor în medicină şi chirurgie în ianuarie 1945 (actuala licenţă de absolvire) şi se căsătoreşte, în acelaşi an, cu dr. Ionel Ionescu – episod descris cu umor în cartea dnei Rodica Simionescu. În februarie 1946, susţine concursul de secundariat şi, la sfârşitul aceleiaşi luni, naşte primul copil, un băiat, Constantin Ionescu. Urmează pagini în care sunt relatate cazuri memorabile de salvare a unor vieţi, amănunte despre precaritatea asistenţei neurochirurgicale în anii imediat următori încheierii războiului, decesul survenit prea devreme al profesorului D. Bagdasar, la 53 de ani, în 1946. Ultimele sale cuvinte sună testamentar pentru cei trei colaboratori şi urmaşi ai săi – C. Arseni, I. Ionescu şi Sofia Ogrezeanu-Ionescu: „Faceţi totul ca această specialitate să se dezvolte. Să fiţi uniţi. Continuaţi ce aţi început în acelaşi ritm, cu aceeaşi pasiune şi, mai ales, cu înaltă moralitate“. La conducerea secţiei îl va destina pe dr. Constantin Arseni, viitor profesor universitar şi membru al Academiei Române. D. Bagdasar a fost ales membru titular al acestui for post-mortem (1948). În 1953, vine pe lume al doilea copil al Sofiei Ionescu: Ioana. Din pricina solicitării intense, a sacrificiului cerut de salvarea multor vieţi, „copiii au crescut mititeii cum au putut. Au avut de toate, dar n-au avut părinţi. N-au avut atmosferă de familie“ – i se confesează biografei sale dr. Sofia Ionescu. „Cei din jur îi reproşau că nu-şi face timp pentru proprii copii. Dar tot ei erau cei ce o trezeau la orice oră din zi şi din noapte ca să-i ajute.“ Într-o oarecare măsură, sacrificiul propriilor copii, în schimbul victoriei asupra morţii, seamănă cu sacrificiul pe altarul ştiinţei, al profesiei – desigur în alte condiţii istorice: cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea – al unei alte familii, cea a prof. dr. Fr. Rainer şi dr. Marta Trancu-Rainer. Este menţionată activitatea ştiinţifică, participarea la congrese, examenul de atestare ca medic primar, susţinut în 1958, diferitele evidenţieri pentru meritele sale profesionale, pensionarea în 1990, după 47 de ani de activitate neurochirurgicală. Aproape o jumătate de secol de muncă – la propriu: fără odihnă – desfăşurată cu ştiinţă, cu inteligenţă, cu o inspiraţie fericită în găsirea unor soluţii salvatoare în cele mai dificile situaţii impuse de caz, cu o modestie exemplară, cu sacrificiul vieţii personale – acesta este modelul lăsat de dr. Sofia Ogrezeanu-Ionescu generaţiilor următoare de neurochirurgi români, între care, nu puţine, femei.
   S-a bătut monedă pe faptul că Sofia Ionescu a fost primul neurochirurg aparţinând celui de-al doilea sex, astfel numit de Simone de Beauvoir. Dar nu din lume, cum se grăbesc unii să afirme, deocamdată fără probe, ci din România – un succe
Publicitate
s, desigur, şi acesta, în condiţiile în care chiar şi dreptul de a vota a fost acordat femeilor abia în 1938. (Surprinzător: nu în timpul unei democraţii reale, ci în perioada dictaturii carliste!). A fost, mai întâi „botezul“, când studenta Sofia Ogrezeanu, sub privirile maestrului ei, efectuează o trepanaţie. Biografa notează că aceasta a fost prima operaţie pe creier efectuată de o femeie în România. Apoi, într-un interviu acordat Televiziunii Române, profesorul C. Arseni (1912–1994) declara că este posibil ca dr. Sofia Ogrezeanu-Ionescu să fie prima femeie neurochirurg din lume, argumentând aceasta prin faptul că „preşedintele şeicatelor din Golful Persic a invitat-o să consulte pe una dintre soţiile sale, după ce a căutat în toată lumea o femeie medic de această specialitate“. Într-un articol „Doctor Sofia Ionescu primum inter pares…“ (sic), apărut într-o revistă „medicală“ (ghilimelele marchează faptul că alături de greşeli curente de corectură, numele unor personalităţi ale iatroistoriei naţionale sunt transcrise eronat: „prof. Zolta“ – pentru prof. dr. G. Zotta, fondatorul Laboratorului de Parazitologie din Institutul Cantacuzino, savant despre care acad. D. Danielopolu spunea că numele său este „o glorie a neamului nostru“; „profesorul dr. Ionescu-Sineşti“, pentru prof. dr. Nicolae Ionescu-Siseşti, colaborator al profesorului Gh. Marinescu la Spitalul Colentina), protocronismul şi naţionalismul de paradă dau în clocot. Şi se afirmă că după „îndelungate cercetări de peste 30 de ani“ (sună caragialian!), „după cum au dovedit documente internaţionale“ (imposibil de verificat, din moment ce la Bibliografie figurează menţiunea unică: „documente din arhiva personală a autorului“), la „Congresul mondial de Neurochirurgie din Maroc – Maraketsh“ (corect Marrakech) s-a „confirmat că doamna doctor Sofia Ionescu este prima femeie neurochirurg din lume“. În fapt, a fost vorba de o întâlnire a femeilor neurochirurgi (WIN), în cadrul reuniunii WFNS (2005) din localitatea menţionată. Tot astfel, i se atribuie dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu titlul de academician. În carte este reprodusă o scrisoare cu antetul Academiei de Ştiinţe Medicale (nr. 177/1997) adresată: Doamnei profesor dr. Sofia Ionescu („Mult stimată colegă“), misivă semnată de acad. Ştefan Milcu, preşedinte, şi profesor dr. Mihai Zamfirescu, secretar general, prin care destinatara este informată că, în Adunarea generală a AŞM din 27 martie 1997, a fost aleasă membru emerit. Or, titlul de academician nu poate fi legal folosit decât de membrii titulari ai Academiei Române; AŞM are doar trei categorii de membri: titulari, corespondenţi şi de onoare. Cum cele două personalităţi semnatare nu mai sunt în viaţă, nu am avut de unde obţine lămuriri. În acelaşi articol se spune că, în anii de după pensionare, dr. Sofia Ionescu a fost aproape uitată, trăind în asprele condiţii oferite de o pensie modestă. Biografia semnată de dna Rodica Simionescu (pp. 222–230) dezminte aceste afirmaţii. Dispunea de un apartament de patru camere în centrul Capitalei; era înconjurată de copii – fiecare din cei doi asumându-şi destinul –, de nepoţi, de foşti adevăraţi colegi, de recunoştinţa pacienţilor. A donat muzeului din oraşul de baştină al soţului său o colecţie de 27 de tablouri „drept pios omagiu pentru strădania de o viaţă de a le achiziţiona“ (v. Testament). Nu a încetat scrisul, a răspuns solicitării Ministerului Sănătăţii de a opera cazuri dificile din spitalele de provincie, a devenit membru al Societăţii de Istoria Medicinii, a fost omagiată cu diferite prilejuri. Că pensia de medic nu era pe măsura activităţii sale, aceasta e o altă poveste şi, din păcate, nu are nimic particular în condiţiile economice ale ţării noastre, după cincizeci de ani de comunism şi alţi douăzeci de „tranziţie“ către un viitor incert… Mai multe informaţii despre prima femeie neurochirurg din ţara noastră se pot citi în paragrafele următoare, extrase dintr-o comunicare semnată de neurochirurgii dr. Irina Ogrezeanu (Germania, nicio legătură de familie, simplă coincidenţă de nume), expunând un impresionat CV profesional (v. internet), şi prof. dr. A. V. Ciurea. La sugestia dlui profesor Ciurea, dna dr. Irina Ogrezeanu, care a cunoscut-o personal pe dr. Sofia Ionescu, a comunicat la Marrakech o lucrare având ca subiect activitatea celei care a avut ca dominantă a vieţii sale „Neodihna binelui“.
   „Sofia Ionescu (1920–2008), prima femeie medic neurochirurg din România şi, probabil, din Europa continentală, foarte posibil printre primele trei femei medic primar neurochirurg din lume, s-a stins din viaţă în primăvara anului 2008, cu puţin înainte de a împlini vârsta de 88 de ani, lăsând în urmă legenda unui destin pe cât de excepţional pentru istoria Neurochirurgiei moderne, pe atât de puţin cunoscut de comunitatea internaţională a specialiştilor acestei discipline. Deşi literatura este încă săracă în studii despre prezenţa şi contribuţia, pe plan mondial, a medicilor femei în spaţiul Neurochirurgiei, tema fiind abordată abia în ultimii ani, sub forma unor comunicări şi articole publicate în reviste de specialitate, activitatea lor de pionierat se bucură de tot mai mare interes, recunoscându-li-se meritul de deschizătoare ale căilor de acces într-o profesie până la ele rezervată bărbaţilor. Afirmarea unor medici neurochirurgi femei, precum dr. Diana Beck (1902–1956) de la Middlesex Hospital din Londra sau dr. Dorothy Klinke Nash, contemporana sa de la West Penn Hospital, din Pittsburg, SUA, coincide cu condiţiile socio-profesionale din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, perioadă din care datează şi începuturile carierei dr. Sofia Ionescu, deşi aceasta din urmă era cu o generaţie mai tânără decât colegele sale anglo-saxone. Compatrioata noastră a valorificat ocazia ivită timpuriu, pe vremea când încă era studentă la medicină, de a se dedica Neurochirurgiei, pe care a început s-o practice din timpul facultăţii. Biografia sa profesională este legată de debutul Neurochirurgiei ca disciplină de sine stătătoare în România, prin înfiinţarea în anul 1935, de către dr. Dumitru Bagdasar, a primul serviciu de Neurochirurgie complet independent, în cadrul Spitalului Central din Bucureşti. Se cuvine să subliniem că evenimentul a fost anterior datei inaugurării unui serviciu similar la Varşovia (1936), dar şi la Pittsburg (1936), de data aceasta în condiţii cu adevărat favorabile diversificării ramurilor chirurgicale.   (…) Întrebată cum a optat pentru Neurochirurgie ca specialitate, doctoriţa Sofia Ionescu răspundea: «Neurochirurgia m-a ales pe mine, nu eu am ales Neurochirurgia». Dorinţa de a ajuta oamenii şi pasiunea pentru medicină au îndrumat-o, încă din primii ani ai studenţiei, spre secţia de chirurgie a spitalului din oraşul natal, acolo unde erau îngrijiţi prizonierii de război. Dramatismul cazurilor, sentimentul de bucurie, de satisfacţie efectivă după o intervenţie reuşită, au reorientat primele sale aspiraţii de adolescentă crescută pentru o viaţă tihnită, de familie şi de interior, specifică stilului de trai al femeii din clasa medie, în perioada interbelică. În sufletul său s-a născut o cu totul altă trebuinţă, mai aprigă decât oricare din cele pentru care primise o educaţie îngrijită: chirurgia. Din acest moment, evenimentele ce au condus-o spre Neurochirurgie s-au împletit parcă de la sine.
   (…) Trebuie remarcat că dr. Sofia Ionescu a căpătat solida sa formaţie medicală în epoca de dinaintea instaurării republicii populare (1947), sub îndrumarea unor dascăli, la ora aceea, cu renume internaţional. Dramatica schimbare de regim social care a urmat, prin politica sistematică de izolare a comunităţilor medicale româneşti de mediul medical şi ştiinţific mondial, a prejudiciat cu atât mai mult afirmarea unor profesionişti altminteri remarcabili, ale căror performanţe şi contribuţii la dezvoltare domeniilor lor au rămas, de cele mai multe ori, necunoscute. Desigur, acesta este şi cazul Sofiei Ionescu. Atunci când, în anul 2006, indianca T. S. Kanaka (profesor de neurochirurgie la Colegiul Medical din Madras, preşedintă de onoare a AWNA în 1996, specialist neurochirurg din 1964),considerată prima femeie neurochirurg din Asia, a fost declarată, de asemenea, prima femeie neurochirurg din lume, domnia sa a ţinut să precizeze că «au existat femei neurochirurg înaintea mea în ţările comuniste, dar nu au ieşit în lume, de aceea am primit acest titlu». Devenită medic primar neurochirurg din anul 1954, dr. Sofia Ionescu a lucrat în specialitate timp de 47 de ani (1943–1990), ajungând reputată datorită carierei sale exemplare. Timp de 25 de ani a lucrat în domeniul patologiei cerebrale, apoi alţi 22 în domeniul patologiei spinale, atât în cazuistica de urgenţă, cât şi în cea cronică, efectuând peste 20.000 de intervenţii chirurgicale. Activitatea desfăşurată în acest domeniu chirurgical încă din perioada sa de pionierat în România, iniţial în echipa condusă de profesorul dr. D. Bagdasar, apoi în echipa profesorului dr. C. Arseni, o înscrie pe dr. Sofia Ionescu între creatorii, cercetătorii şi educatorii acestei discipline medicale din ţara noastră. Deşi mamă a doi copii, vocaţia medicală i-a impus practic o viaţă întreagă trăită în spital, cu un program de muncă permanentă. Îşi amintea de această perioadă cu plăcere şi mândrie: două intervenţii chirurgicale dimineaţa şi poate tot atâtea după-amiaza. Cu o modestie ieşită din comun, acest volum de muncă i se părea absolut firesc. Se remarca prin siguranţă de sine, rapiditate, spirit inovativ, capacitatea de a rezolva situaţii dramatice cu calm, empatia faţă de pacienţi. Tehnici chirurgicale dezvoltate şi consacrate ulterior, aplicate în mod original de către dr. Sofia Ionescu, au fost ulterior evocate drept contribuţii personale la dezvoltarea Neurochirurgiei. Printre acestea, evacuarea hematoamelor intracerebrale cu ajutorul unui trocar (1968), operaţie premergătoare intervenţiilor endoscopice, precum şi o tehnică originală de ventriculo-cisternostomie. Observaţiile acumulate şi soluţiile terapeutice adoptate, necesitatea de a rezolva o cazuistică atât de vastă se impuneau a fi notate şi transmise generaţiilor următoare de neurochirurgi. Cercetarea clinică a dr. Sofia Ionescu s-a concretizat în peste 120 de articole, comunicări ştiinţifice şi monografii prezentate sau publicate în ţară şi străinătate (1957–1987).
   (…) Pentru valoroasa contribuţia clinică şi ştiinţifică la dezvoltarea Neurochirurgiei în România, precum şi pentru susţinerea cu înalt profesionalism a formării în această specialitate a tinerilor absolvenţi, dr. Sofia Ionescu a fost numită membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale din România (1997), obţinând şi titlul de cercetător ştiinţific principal (2003). Pe parcursul vieţii a fost distinsă cu 20 de diplome şi 10 medalii. Dintre acestea, menţionăm pe cele mai importante: Diploma Societăţii Române de Neurochirurgie (2000), Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1945) pentru serviciile aduse statului român (2002), Diploma de Excelenţă a Ministerului Sănătăţii şi „Fundaţiei Umaniste Carol Davila“ (2003), Premiul „Inginer Elisa Leonida Zamfirescu“ pentru merite deosebite în promovarea ştiinţei şi tehnicii în România (1996), Steaua Republicii în grad de Cavaler (2008). Începând cu anul 2005, dr. Sofia Ionescu a fost aleasă preşedintă de onoare a Confederaţiei Naţionale a Femeilor din România (CNFR), după ce fusese distinsă cu Diploma de Onoare a CNFR în 1997 şi Diploma de Onoare a Asociaţiei Femeilor cu Diplomă Universitară din România (ANFUDR) în 1996. De asemenea, în anul 2001 a fost nominalizată de preşedintele Asociaţiei Medicale Mondiale, dr. Yark Coble, în volumul „Medici exemplari din lumea întreagă. Devotament, etică, ştiinţă“. [Şi nu într-un „album al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii“, cum se afirmă în articole de revistă, precum cea anterior citată, n.n.]
   (…) Incontestabil, Sofia Ionescu este un nume de referinţă pentru epoca de pionierat şi, de asemenea, raportat la contextul istoric, pentru epoca de vârf a Neurochirurgiei româneşti. În absenţa altor date bibliografice, poate fi considerată, foarte probabil, prima femeie medic primar neurochirurg de pe continentul european, precum şi a treia femeie neurochirurg cu formaţie completă din lume. Cei 47 de ani de activitate la vârful neurochirurgiei din România, numărul imens de intervenţii chirurgicale efectuate, inovaţiile tehnice şi, nu în ultimul rând, dăruirea exemplară cu care a practicat profesiunea de medic, îi conferă un loc de frunte în istoria modernă a Neurochirurgiei.“
   Dincolo de prezentarea acestei biografii, specie din categoria literaturii subiective – temă generală, cu referire la (autorii) medici, a acestei rubrici –, am intenţionat îndreptarea unor inadvertenţe de iatroistorie, din atât de numeroasele existente în scrierile cu această pretenţie, pentru a împiedica diseminarea lor, în momentul când o informaţie oarecare devine sursă credibilă.
 
 
Nota de subsol
1Dimitrie Noica (1869–1937) a descris o probă de evidenţiere a hipertoniei extrapiramidale, semnul lui Noica; 2Denumirea exactă era Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale; 3Cele mai multe sunt prezentări de cazuri şi procedee (tehnici) chirurgicale originale comunicate la Societatea Română de Neurologie, câte două-trei pe an, începând din 1947 şi până în 1987. Este fie prim-autor, fie semnează alături de alţi colegi din clinică. A publicat, de asemenea, în reviste de profil din România, Belgia, Franţa, Olanda etc.; 4Virginia Woolf, Eseuri alese. Volumul I. Arta lecturii, traducere, prefaţă şi note, Monica Pillat (RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2007); 5Titlul integral: „Professor Unrat oder das Ende eines Tyrannen“. Unrat, în româneşte – „Scârnăvie“. Roman tradus la noi sub titlul „Îngerul albastru“ (Ed. Nemira, Bucureşti, 2011).
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală