resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Ce ar fi fost viaţa mea fără el?

Autor: Dr. Mihail MIHAILIDE | 6 Septembrie 2011
Ce ar fi fost viaţa mea fără el?

„Un jurnal, precum cel al dr. Marta Trancu-Rainer, nu poate fi «povestit», ci merită o lectură aplicată, care, în pofida deceniilor scurse de la apariţie, nu va crea cititorului senzaţia de «prăfuit». Ba din contră.“ Dar pentru aceasta, pentru cititorul tânăr, ar trebui ca jurnalele soţilor Rainer să fie reeditate. Dl dr. Mihail Mihailide se referă la Filele de jurnal ale dr. Marta Trancu-Rainer, la rubrica Jurnal de jurnale.

 

Fr. I. Rainer:Viaţa e o luptă şi munca o religie

   Aud că interesul pentru Medicină s-a reaprins în rândul tinerilor bacalaureaţi. Bucuria mi-a fost însă de scurtă durată. Nu o vocaţie descoperită peste noapte ori dorinţa de a deveni – în spirit hipocratic – salvatori ai vieţii şi sănătăţii compatrioţilor îi animă pe cei din promoţia 2011 a liceelor, ci obţinerea diplomei de absolvire care le va da posibilitatea de a fi medici aproape oriunde în afara ţării, pe bani, desigur, mai mulţi, decât cei prea puţini primiţi acasă. În sfârşit, iată-i pe proaspăt deveniţii studenţi acomodându-se cu amfiteatrele, laboratoarele şi generoasele culoare ale Palatului Facultăţii de Medicină din bd. Eroilor Sanitari, întrebându-se, poate, ce merite vor fi avut cei nemuriţi în bronzuri pe soclurile din Holul de Onoare ori din Aula Consiliul Profesoral sau cel al cărui nume a fost atribuit unei săli de disecţie: prof. dr. Francisc I. Rainer. Acelaşi nume poate fi citit şi pe o firmă discret amplasată a unei clădiri din parcul Facultăţii: Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“. Iar dacă vreun novice, împins de o curiozitate firească, va da o raită prin cartier, pe stradele mai toate cu apelative de doctori (chiar dacă, prin „grija“ primăriei, numele şi prenumele sunt înscrise pe „plăcuţe“, ca la cătănie: Ionescu Thoma, Romniceanu Grigore, Ciucă Mihai, Nanu Muscel Ioan etc.), se va afla, la un moment dat, şi pe strada: „Profesor dr. Rainer Francisc I.“ (sic). Mă apropii cu aceste explicaţii introductive de textul mai amănunţit pe care-l consacru volumului „File de jurnal – mărturii“ (Ed. Eminescu, 1982), de Marta Trancu Rainer, având în vedere nu numai observaţia personală, dar şi a celor mai îndrituţi decât mine să constate că trecutul, în general, al medicinii – în special, nu preocupă. Par exemple, deliciosul tort „jofră“ aminteşte marelui public de mareşalul Joseph Jacques Cesaire Joffre, mai degrabă decât faptul că semnatara însemnărilor citate, soţia anatomistului şi antropologului Francisc Iosif Rainer, a fost şi prima femeie medic chirurg din România. Şi nu întâmplător am alăturat cele două nume: la o vizită protocolară la Bucureşti (august 1920), când s-au conferit ordine ale statului francez, fraţii Capşa, în onoarea eroului din Primul Război Mondial, au pregătit şi botezat o prăjitură de ciocolată (care s-a bucurat de succes la gurmeţi), cu patronimul oaspetelui; în timp ce dr. Marta Trancu-Rainer, cu merite uriaşe în salvarea şi îngrijirea răniţilor în timpul aceleiaşi mari conflagraţii, cu desăvârşire ignorată atunci, a căpătat „dreptul“, abia în postumitatea târzie, la o străduţă, în zona Bucium, din Iaşi…

   Trei principali actanţi cu implicare în apariţia „Mărturiilor…“ ar trebui, cred, prezentaţi cititorului înainte de a mă referi la conţinutul destăinuirilor. Primul este, fără doar şi poate, însuşi savantul Fr. Rainer (1874–1944), soţul Martei Trancu, în jurul operei căruia (dar şi a vieţii lor conjugale – căsătoriţi din 1903) se structurează „Filele de jurnal…“, finalizate de autoare, la aproape 75 de ani (1948), cu eforturi supraomeneşti din pricina bolilor, slăbirii vederii şi singurătăţii văduviei, pe parcursul a încă cinci.

   Fr. I. Rainer şi-a susţinut teza de Doctor în Medicină şi Chirurgie la Bucureşti, în 1903. A devenit profesor de Anatomie descriptivă la Iaşi (1913–1920), apoi de Anatomie şi Embriologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, din 1920, până la pensionare (1940). A introdus „printre primii în lume conceptul că anatomia este studiul formelor vii, dinamice. Refuzând să facă din anatomie un inventar, prof. Rainer a contribuit la structurarea concepţiei dinamice care stă la baza morfologiei moderne. În acest sens, V. L. Bologa afirma, în 1963, că «bazele şcolii româneşti de morfologie au fost puse de către savantul multilateral Fr. I. Rainer»“1. La Iaşi (apoi la Bucureşti) „a fixat pe frontispiciul sălii de disecţie aserţiunea «anatomia, ştiinţă a formelor vii»“, deşi prof. dr. Mihai Ionescu, anatomist, chirurg şi iatroistoric, observă, într-o scriere a sa, că locuţiunea este doar o adaptare „după marele dicţionar enciclopedic francez, apărut chiar înainte ca el Rainer să se fi născut“, unde formularea ar fi fost „Anatomia este ştiinţa fiinţelor vii“2. Fr. Rainer este considerat un promotor al evoluţionismului şi autorul unor importante lucrări privind sistemul limfatic al inimii, limfaticele membrelor, structura durei-mater… Este – mai presus de orice – creatorul Şcolii româneşti de Antropologie; colecţia sa osteologică – peste 6.000 de cranii, dintre care 3.000 datate (nume, sex, loc de origine, antecedente patologice etc.), fragmente scheletice, piese teratologice rare etc. – o va dona muzeului viitorului Institut. Inaugurarea acestuia a avut loc la Bucureşti, în 1940, având de înfruntat, de-a lungul următoarelor decenii, nu puţine furtuni (ca şi existenţa fondatorului), de la desfiinţare, transformare, până la dorita normalitate. Astfel, prin Hotărârea Guvernului României (1775/6 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial, în anul următor) se reorganizează mai vechiul Centru de Cercetări în „Institutul Antropologic «Francisc I. Rainer»“, trecut în subordinea Academiei Române. În prezent, visul profesorului Rainer se împlineşte: se desfăşoară o activitate sistematică de cercetare, se publică o revistă a domeniului şi cărţi, se suţin doctorate, au loc reuniuni ştiinţifice. Fr. Rainer a fost totodată un cercetător ştiinţific de mare originalitate şi probitate, un excepţional şi exigent pedagog. Către sfârşitul vieţii a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

   Al doilea actant este autoarea însăşi, pentru prezentarea căreia voi folosi însemnările sale, cele care, în spaţiul unui articol de ziar, mi se par relevante.

   În sfârşit, apariţia ediţiei din 1982 se datoreşte dr. Mihai Neagu Basarab3. Cu remarcabilă abilitate cărturărească, dsa revede manuscrisul dactilografiat şi corectat de autoare, aflat în original sub ochii dsale, alcătuieşte un cuvânt înainte(Memoriile Martei Trancu Rainer“), efectuează o selecţie de texte din acest jurnal şi adaugă abundente note explicative la finele fiecărui capitol, de o incontestabilă utilitate pentru cititorul de astăzi. Cred totuşi că în anul 2011, în eventualitatea că volumul s-ar reedita, cititorul ar dori să aibă la îndemână jurnalul „neepurat“ de editor. Deşi îngrijitorul ediţiei îşi motivează demersul astfel: „Am lăsat deoparte o serie de consideraţii pe care le bănuiam mai mult ale lui Rainer, şi am eliminat o serie de scrisori şi rapoarte referitoare la evenimente deja cunoscute sau insuficient de semnificative pentru cititorul contemporan. (…) Am îndepărtat din această carte paginile dominate de tragedia neputinţei: de teama de servitoare, spaime de chiriaşi etc., acele pagini pe care le-ar fi eliminat chiar autoarea, dacă un clondir de apă vie ar fi reuşit s-o întinerească cu treizeci de ani şi să-i aducă din nefiinţă soţul, principala ei raţiune de a trăi“. Motivaţa mi se pare discutabilă, iar cenzura operată – dacă nu cumva a fost impusă, anul apariţiei cărţii fiind cel deja menţionat, în absenţa voinţei exprimate testamentar de autoare, singura în măsură să decidă ce ar urma sau nu să fie exclus din memoriile sale în cazul tipăririi, – constituie o regretabilă eroare, capabilă să nască suspiciuni. Autorul studiului „Biodiversitatea în cercetarea antropologică la Francisc Iosif Rainer“, dl Adrian Majuru, emite ipoteza că atât jurnalul profesorului, cât şi cel al soţiei sale au fost foarte posibil cenzurate de editori: „Cel puţin jurnalul de la Băile Herculane (1941) nu a fost publicat vreodată“ şi că ele – paginile („crude“) de jurnal – s-ar afla, ca şi alte documente, în arhive încă nevalorificate ale Institutului de Antropologie, în fondul de manuscrise al Academiei Române, poate în Arhivele Ateneului Român, instituţie căreia familia Rainer i-a făcut donaţii în 1946. Mi se pare important de semnalat faptul că dnii G. Brătescu, student al profesorului, cunoscut iatroistoric, şi Mihai Neagu Basarab, psihiatru, medic-scriitor, au publicat în 1979 la Ed. Eminescu lucrarea „Jurnale“ de Fr. I. Rainer care cuprinde: Jurnalul de la Iaşi; Jurnalul călătoriei pe jos de la Iaşi la Mărăşeşti (1916); Jurnalele din 1917–1922 (două Caiete); Jurnalul călătoriei în Anglia şi Germania; Jurnalul înfloririi grădinii; Jurnalul din Suedia; Jurnale din Cehia – iulie-septembrie 1930; iulie-august 1931; Călătorii la Istanbul – septembrie 1934, septembrie-octombrie 1935; Însemnări dintr-o călătorie în Grecia (1936); o Addenda: Corespondenţă şi Documente; Ilustraţii; un capitol „Fr. I. Rainer în jurnalul soţiei sale“, semnat M. N. Basarab; Bibliografie (A. Publicaţiile lui Fr. I. Rainer şi B. Publicaţii despre Fr. I. Rainer). Sunt mai cunoscute două biografii ale profesorului, una aparţinând apropiatului său elev şi colaborator, viitorul prof. dr. Th. Riga şi dr. Gh. Călin (Ed. Ştiinţifică, 1966), alta semnată de Th. Enăchescu (1970). La Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului (1946), Comitetul „Ateneul Român“ publică volumul „În amintirea profesorului Fr. J. Rainer (1874–1944)“: „subt îngrijirea d-lui M. Sevastos, care – cu pietate şi devotament pentru memoria aceluia care a fost Fr. J. Rainer – a cules şi a coordonat materialul aci cuprins, supraveghind tipărirea lui“. Doctorii Dan şi Sorin Riga, fiii cunoscutului anatomist Th. Riga, reeditează, în 2005, cartea părintelui lor şi a colaboratorului acestuia, dr. Gh. Călin, sub titlul „Anatomie şi antropologie – eseuri şi sinteze“.

   Memoriile Martei Trancu Rainer sunt structurate în patru părţi: Familia (cu subcapitolele: Copilăria şi adolescenţa; Studentă; Profesorii mei de la medicină; Primii ani de practică); Primul Război Mondial; Călătorii de studii şi ani de muncă intensă în ţară (Fragmente din perioada anilor 1919–1943); Ultimii ani de viaţă. O parte dintre însemnări sunt file de jurnal propriu-zise (datate), altele par reconstituiri după note sau diferite înscrisuri personale, nu puţine sunt relatările despre evenimente la care soţul său – ori împreună – participă, scrisori primite din partea unor personalităţi şi răspunsuri la acestea, adrese cvasioficiale, fragmente din jurnalul lui Fr. Rainer… Cea care avea să devină prima femeie chirurg din România, chirurg dar şi ginecolog în propriul cabinet, conducând în Primul mare Război Mondial spitale de campanie – când, intervenind direct, salvează sute de vieţi – o apropiată a Reginei Maria, a familiei regale a României, s-a „născut în orăşelul Târgu-Frumos, judeţul Iaşi, în anul 1875, la 25 septembrie stil vechi. (…) Tatăl nostru, Lazăr Trancu, se trăgea dintr-o familie de negustori armeni. (…) Era un om foarte întreprinzător. Avea prăvălii, cărămidărie, velniţă şi ţinea în arendă moşia Brătuleşti de lângă Strunga. (…) Mama mea se numea Ana şi era din familia Ciomac din Botoşani. (…) Am fost opt copii, trei băieţi şi cinci fete. Patru din ei, un băiat şi trei fete, au murit de mici într-o epidemie se pare de difterie. Cel mare dintre noi era Grigore Trancu-Iaşi, de care am fost strâns legată“. Rămâne la 11 ani orfană de tată, părinte adorat care o răsfăţa şi căruia îi semăna – supremul argument pentru răsfăţ fiind: „Marta are un suflet de aur“. Copilăria şi adolescenţa nu i-au fost uşoare, dar a învăţat bine în şcoli de primă mână, nu rareori fiind premiantă; a fost bursieră externă la celebrul pension de domnişoare din Iaşi condus de Emilia Humpel, sora lui Maiorescu. „Eram cinci eleve într-o cameră(la o mătuşă) şi unora dintre ele nu le prea ardea de învăţat, aşa că mă izolam cât puteam. Uneori mă rugam să fiu sculată la 2,30 noaptea ca să pot învăţa. Cu o lumânărică mă ghemuiam în pat, în timpul iernii, iar vara mă duceam pe o scară care ducea în pivniţă, cu un şal în cap, ca să nu-mi stingă vântul lumânarea

Publicitate
“. Intră la Medicină, iar la sfârşitul primului an, având note mari, va căpăta, prin Academia Română, o bursă oferită de Fundaţia „Vasile Adamachi“, valorând 100 de lei. „Din aceasta dădeam 70 de lei acasă, iar 30 de lei erau banii mei de buzunar, haine, cărţi, teatru, bacşişuri la autopsierul Ghiţă, pedagogul nostru, câte un ajutor la colegi şi rareori câte o prăjitură, care costa 10 bani, la grecul de la Mitropolie.“ Anul 1898 este pentru studentă unul al destinului. Pleacă în Capitală cu intenţia să înveţe „puţină anatomie patologică. Gândul meu era să merg la profesorul Babeş“. În prealabil însă se prezintă la Clinca medicală de la Spitalul Colţea pe care o conducea profesorul Gh. (George) Stoicescu, unde era intern un prieten al fratelui său, Gr. Trancu-Iaşi, economist, avocat, politician şi viitor ministru. Urmând suita profesorului la vizită, acesta o supune – am zice astăzi – la câteva teste, încheiate cu: Très bien, mademoiselle!  Aflând ce intenţii de studiu avea îi spune că anatomie patologică poate învăţa şi la dânsul, unde îl are ca şef de laborator pe Rainer. O prezină acestuia; era „înalt, slab, palid, cu ochii mari şi plete scurte (…) «Mademoiselle, qui est de Jassy, est venue travailler un peu d’anatomie pathologique (…). Rainer je vous confie mademoiselle.» În această zi tristă de octombrie a anului 1898, în micul laborator de la Spitalul Colţea s-a pecetluit soarta vieţii noastre.“ După o logodnă lungă, aşa cum era cutuma în acele timpuri, şi vreo 600 de scrisori schimbate – în care e vorba mai ales de ceea ce a lucrat fiecare – şi după teza de absolvenţă, se căsătoresc. Vor fi 46 de ani de muncă în spitale şi laboratoare, de înţelegere deplină în temeiul unei aprecieri, chiar admiraţii reciproce, de sprijin, în destulele momente dificile, culminând cu cele două conflagraţii mondiale, de îngrijorare când unul sau altul se îmbolnăvea (cum s-a întâmplat în anul 1913, când profesorul are un accident de maşină şi este rănit, iar Marta e nevoită să plece pentru câteva luni la Viena, pentru odihnă, epuizată de muncă), de permanentă afecţiune. Vor face călătorii de studii, se vor întâlni şi lega prietenii cu personalităţi ale lumii ştiinţifice şi culturale, despre care dă adesea inedite detalii în „Jurnal…“, vor fi nevoiţi să schimbe, în calitate de chiriaşi, locuinţă după locuinţă, până când, ultima, proprie, va fi construită în 1923/1924 de ei înşişi, în „Parcul Bonaparte“ din Bucureşti.

   Pagini de jurnal dramatice sunt cele care acoperă anii Primului Război Mondial, din acest motiv fiind, poate, şi cele mai autentice – în sensul că nu au suferit o „periere“ redacţională ulterioară; notaţiile sunt, uneori, fruste, laconice… „ La 14 august stil vechi îmi comunică d-ra Ella Nicu Filipescu4 că intrăm în război. Am îngenuncheat şi am jurat că atâta timp cât va ţine războiul să-mi pun toate puterile în slujba ţării şi că în tot acest timp să nu am nici un folos material. (…) Am fost mobilizată cu gradul de maior. (…) voi lua conducerea Spitalului Colţea.“ La cererea Reginei Maria, va conduce şi spitalul de chirurgie instalat la Palatul regal din Calea Victoriei. Prin ordin militar i se atribuie şi conducerea spitalului de la Şcoala de Poduri şi Şosele, organizat de Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei, sarcină pe care o refuzase, părându-i-se că a dirija activitatea în trei spitale îi era peste puteri. „Peste noapte, la 16 august au venit zeppelinuri, din care cauză am stat în piviniţă trei ore cu fetiţa în braţele mele (…) Am jurat că de se întâmplă ca să-mi omoare copilul Sofia, născută la 7 mai 1904, mă fac franctiror. (…) 27 august. Muncă mare cu organizarea spitalului de la Şcoala politehnică, unde am început să operez: extrageri de gloanţe, rezecţii de coaste ş.a., iar la Colţea trebuie să suport şi mutrele internelor neîncrezătoare în mine.“ Introduce măsuri stricte de igienă în spirit listerian; se zbate să obţină alimente pentru cei internaţi – din ce în ce mai greu de găsit, instrumentar şi materiale pentru pansamente; continuă să facă operaţii mari – amputaţii, dezarticulaţii, flegmoane, să trateze fracturi. Răniţii sosesc în valuri, depăşind de multe ori posibilităţile de cazare ale spitalelor şi mâna de lucru… „5 septembrie. Veşti proaste de pe front.“ „12 septembrie. (…) Ce bine ar fi dacă cei puşi să controleze pe alţii ar fi avut ei înşişi noţiuni elementare de chirurgie de război!“ (O tradiţie, se pare, la noi: cel ce ştie face, cel ce nu, învaţă/ controlează pe alţii). Fr. Rainer, care îşi ajută soţia la organizarea spitalelor militare din Bucureşti, primeşte ordin de a rămâne şi el sub ocupaţie, încredinţându-i-se Spitalul pentru tuberculoşi de la Filaret; va conduce totodată laboratorul pentru depistarea tifosului exantematic de la „ Colţea“. În noiembrie, sosesc temporarii cuceritori, „niciodată nu mi-aşi fi putut închipui că e aşa de apăsător călcâiul lor“. Tragediile la care asită, situaţia din ce în ce mai grea a populaţiei, cazuistica variată şi gravă o pun la grea încercare. Cad bombe şi – peste tot – simte insolenţa teutonilor.„Nemţii ne cer în toate zilele icre negre pentru masa feldmareşalului Mackensen, sticle de whisky şi de şampanie. (…) Pentru pâine se duce lumea noaptea la orele 1. Carne nu se găseşte deloc.“ E inflaţie, dezorientare, deprimare. Anul 1917 nu se arată a fi mai bun. Spitalele nu mai pot fi încălzite. La 17 ianuarie: „(…) n-am putut opera din cauza frigului groaznic. (…) Nemâncaţi, îngheţaţi munceam ca nişte robi“. Germanii rechiziţionează tot – până şi rufe şi obiecte de lână. „Iubirea nesecată a lui Iosif mă ţine“. Operaţii din ce în ce mai sofisticate, nu numai de chirurgie de război, dar şi de chirurgie generală: trepanaţii, enucleeri de glob ocular, colpohisterectomii pentru cancer, rezecţii de safenă, hernii, fistule vezico-vaginale, operaţia Halstedt… Suferă un panariţiu, după ce se înţeapă la o bolnavă cu infecţie puerperală; e operată şi reoperată, dar un timp nu va putea lucra. „Soţul meu a vegheat necontenit lângă răniţi, la Colţea“. La 11 noiembrie 1918, are loc semnarea armistiţiului între Antantă şi Puterile Centrale şi astfel Marele Război va lua sfârşit. Până atunci, autoarea notează aproape zilnic în jurnal activitatea sa chirurgicală copleşitoare, hărţuielile birocratice la care e adesea supusă, dar şi recunoştinţa soldaţilor şi ofiţerilor exprimată inclusiv prin scrisori, din conţinutul cărora reproduce pasaje. Asistă la retragerea nemţilor care „plecau între santinele, de frica lumii. (…) Ţăranii pe care i-au despuiat se uitau cu milă la ei“. Adresează un apel femeilor, cărora le glorifică devotamentul din timpul conflagraţiei, voinţa neînfrântă şi dispreţul pentru moarte, identic cu acela al bărbaţilor.

   Următorul capitol, cuprins între 1919 şi 1943, consemnează perioada grea postbelică, reluarea muncii comune pentru desăvârşirea profesională, o permanenţă, de altminteri. Soţii Rainer călătoresc în străinătate, vizitând, adesea, clinici şi laboratoare celebre, în scopul cunoaşterii noutăţilor profesionale, mereu cu gândul la ceea ce ar putea fi de folos în ţară. Însemnările zilnice ale Martei Rainer devin, din punctul de vedere al scriiturii, mai analitice, mai confesive. Mişcările studenţeşti cu substrat xenofob din anii 1924–1925 o marchează profund. Notează curajul profesorului de a-l apăra pe unul dintre asistenţii săi, evreu; suportă „acuzaţia“ stupidă şi falsă ce li se aduce că ei înşişi ar fi evrei; o afectează profund imputarea făcută de studenţii extremişti că profesorul ar fi introdus studiul anatomiei pe viu, caietele de sală cu desene, mulajele oaselor etc. – adică tot ce era nou în studiul acestei discipline, dar care ar fi contrare dogmei creştine. Primeşte sprijin moral din partea a numeroase personalităţi, iar foşti ofiţeri activi şi în rezervă adresează studenţilor o scrisoare deschisă în care subliniază patriotismul, eroismul, munca plină de sacrificii personale a soţilor Rainer în timpul războiului. E aleasă membră a Academiei de Medicină, membră de onoare a Asociaţiei internilor şi foştilor interni de spitale şi a Societăţii de Biologie. Profesorul Emil Crăciun, eminentul anatomopatolog, îşi deschide lecţia inaugurală din 1937 aducând mulţumiri şi omagii soţilor Rainer pentru ceea ce a putut învăţa de la aceştia, mai ales ca „metodă, ca putere de reculegere, de supremă dominaţie şi autocritică faţă de orice idee şi orice sentiment. (…)“ şi primeşte o lungă şi patetică scrisoare de recunoştinţă şi de revoltă faţă de manifestările huliganice ale unui grup de studenţi (februarie 1938), îndreptate împotriva profesorului Rainer, misivă din partea dr. I. T. Chiricuţă, fost elev al acestuia şi viitor profesor chirurg şi oncolog la Cluj. Deşi pensionat, Fr. I. Rainer continuă să funcţioneze ca profesor suplinitor la fosta sa catedră. Viaţa şi activitatea lor închinată ştiinţei şi binelui obştesc se desfăşoară acum în nefasta conjunctură a declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, care va avea consecinţe sociale şi politice greu de prevăzut şi se va solda cu milioane de morţi şi răniţi. În 1943, Fr. Rainer este ales membru de onoare al Academiei Române, dar, în acelaşi an vor apărea şi primele semne de boală ce aveau să-l conducă la deces (cancer pulmonar). Pagini tulburătoare reflectă disperarea şi anxietatea Martei – căreia iniţial, pentru a o proteja sufleteşte, la sugestia bolnavului însuşi, prietenii au încercat să-i ascundă gravitatea diagnosticului –, stoicismul în a suporta durerile fizice, înţelepciunea şi calmul profesorului în faţa apropiatei sale extincţii. „La 10 februarie (1944) ne-am dus la tribunal şi la Universitate pentru legalizarea testamentului. Soţul meu şi cu mine am lăsat totul Universităţii.“ (…) „Câteva săptămâni înainte de sfârşit tata mi-a spus «Să fim senini, ca nişte copii, fără apăsări, fără aprehensiuni. Dacă te-aş ştii pe mata sănătoasă, plină de energie, nu mi-ar păsa; dar aşa ai să le vezi toate în negru. Altă dată mi-a spus «Te las singură în lumea asta plină de incoherenţă. Nimeni nu te-a iubit şi nimeni n-are să te iubească cum te-am iubit eu»“. Susţinut şi asistat de cei dragi, de nedespărţita, înţelegătoarea şi fidela sa soţie, de personalităţi medicale şi culturale ale momentului, de reprezentanţii unor asociaţii (ex. Asociaţia Prietenii operei prof. Fr. Rainer), la 5 august 1944, profesorul va trece în eternitate, la locuinţa sa din Bucureşti.

   În anii grei de după încheierea ultimului război mondial, cele mai multe pagini ale dr. Marta Trancu Rainer consemnează eforturile sale, ale elevilor şi prietenilor profesorului de a-i conserva şi pune în valoare excepţionala sa operă, de a păstra nealterată amintirea acestuia. Mai puţine însemnări se referă la propriile sale scăderi fizice, boli sâcâitoare, suferinţe de ordin moral, la constatări de felul „Prietenia nu rezistă la probe nici cât un fir de păianjen la cea mai mică tracţiune“ ori la dificultăţile vremurilor pe care le trăia, la descoperirea comportamentului „oamenilor noi“… La 28 decembrie 1949 notează: „Ziua de naştere a lui Iosif. Ar fi trebuit să aibă 75 de ani. Ce ar fi însemnat pentru elevii lui şi pentru mine încă cinci ani din viaţa lui. Cu câteva nopţi înainte şi în această zi m-am plimbat în paradisul amintirilor, cum s-a spus. A fost, nu mai e“.

   Un jurnal precum cel al dr. Marta Trancu Rainer nu poate fi „povestit“, ci merită o lectură aplicată, care, în pofida deceniilor scurse de la apariţie, nu va crea cititorului senzaţia de „prăfuit“. Ba din contră. Sigur, logic ar fi fost ca la această rubrică să fie prezentate, mai întâi, „Jurnalele“ profesorului Rainer; apoi citată multitudinea de articole care, mai ales după decesul său, au fost publicate, sub semnături dintre cele mai prestigioase. Abia apoi şi ar fi găsit locul junalul „intimist“ al Martei Rainer. Acesta a fost însă primul – din cele două – ce mi-a fost accesibil*. Mărturiile peste timp ale Martei Rainer sunt – în ceea mai mare măsură – un sincer şi preţios documentar asupra existenţei, gândurilor şi operei savantului căruia, de fapt, soţia sa i-a închinat întreaga viaţă. O reiterată declaraţie de dragoste, probată mereu prin fapte de netăgăduit! Opinez, totodată, că reeditarea integrală a consemnărilor memorialistice ale celor doi exemplari soţi Rainer – din care n-ar trebui să lipsească paginile, probabil suspendate conjunctural, cum ar fi cele privind apropierea de Casa Regală a României, relaţiile personale ale Martei Rainer cu regina Maria, apoi cu regina mamă Elena – ar constitui o necesară şi meritorie întreprindere editorială.

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală