resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Cum (nu) sunt înțelese suferințele psihice

Autor: Dr. Vlad STROESCU | 5 Octombrie 2018
Cu ocazia Bucharest Science Festival, am avut onoarea să fiu invitat la o dezbatere despre cum putem combate stigmatizarea oamenilor cu suferințe psihice. Alții au scris rapoarte bune și detaliate despre această întâlnire, așa că eu nu o să o fac în aceste rânduri. În schimb, o să profit pentru a nota câteva exemple despre care eu însumi am vrut să vorbesc, dar nu prea am apucat. Exemple, nu idei: cu trecerea timpului, am tot mai multe din prima categorie și tot mai puține din a doua.
    Un prim exemplu se referă la faptul că înainte de dezbatere, Ana Dragu, bine-cunoscută pentru activitatea pasionată în sprijinirea drepturilor persoanelor cu autism, mi-a trimis o înregistrare video a unei ședințe de la consiliul local al sectorului 1, de anul trecut. Era vorba despre posibilitatea construirii unui centru rezidențial pentru persoanele cu dizabilități neuropsihice. Deși pe tema aceasta putem dezbate lucruri interesante, cum ar fi centrele specializate versus un oraș în general mai inclusiv cu locuitorii săi vulnerabili, discuțiile au fost cam așa: după pledoaria lui D. I. Fleacă, directorul DGASPC, o cunoscută consilieră locală a replicat că astfel de centre ar trebui să fie private și undeva la țară, în niciun caz în oraș, unde ar deranja pe toată lumea. Iar un consilier local, un anume G. L. Goncea, spunea că Eminescu ne îndemna să dăm foc la casa de nebuni, nu să construim una nouă (linkul înregistrării este aici ).
    Cam acesta este, din păcate, nivelul discuției între politicieni și edili: înapoiat, discriminatoriu, nociv, ignorant, mi-e teamă că epitetele nu îi fac dreptate. Vizionați înregistrarea, vorbește de la sine. Nu cred că, în afara unor grupuri de oameni care au cunoscut la prima mână suferința și dizabilitatea, nivelul discuției despre drepturi ale omului și stigmatizare e cu mult mai ridicat în societatea civilă în general.
    Un alt exemplu: ieșind eu din bula mea online în scopuri explorator-antropologice, am dat peste un banner distribuit într-o rețea socială, cu următorul citat: „Adevărata cauză a depresiei: oa
Publicitate
menii răi nu pot fi niciodată fericiți”. Semnat: un preot ortodox, cadru universitar. Nu îi voi da numele, pentru că nu pot garanta autenticitatea citatului. Stârnit de grozăvie, am încercat să aflu mai multe despre presupusul autor. Am găsit un mare scandal prin tabloide, despre un divorț zgomotos și niște acuzații de abuz de minori. Din nou, nu știu dacă informațiile acestea au vreo valoare de adevăr.
    Chiar și așa, un beculeț mi s-a aprins în minte: citatul de mai sus poate fi interpretat în două feluri. Distribuit public, e încă o prejudecată stigmatizantă într-un ocean de idei nocive de-a gata. Dar, văzut ca un gând intim, el e încărcat de vinovăție și autoagresivitate (cu toată generalizarea), întocmai ca o idee depresivă. Lăsând la o parte cazul particular, mi-am adus aminte că stigma adesea vine dinăuntru, că autostigmatizarea e o problemă reală despre care vorbim chiar și mai puțin. Există autodiscriminare, autorasism, autoxenofobie, iar fenomenele acestea sunt cele mai triste consecințe ale presiunii sociale negative. Sunt cumva echivalente unui suicid social, iar suicidul e o complicație fatală, dar prevenibilă, a depresiei.
    Al treilea exemplu pornește de la următorul citat: „Nimeni nu poate ști cum mă simt și cum e viața și suferința mea, dacă nu a trecut prin asta. Prin urmare, niciun psihiatru nu mă poate ajuta”. Așa a vorbit un tânăr, la o masă rotundă despre anxietate și depresie la care am asistat recent. Cum adesea se întâmplă la asemenea evenimente, mulți oameni din public și-au povestit experiențele și dramele personale: ne transformasem într-un grup de suport ad-hoc, dar unul destul de electric și instabil.
    Dacă privim lucrurile astfel, înseamnă că numai cei care suferă se pot înțelege și ajuta reciproc, e singura șansă de a fi mai bine. Există, într-adevăr, metode de întrajutorare care se sprijină pe filosofia aceasta, cum sunt Alcoolicii Anonimi și toate programele „în doisprezece pași” foarte răspândite în Statele Unite și nu numai.
    Există, de asemenea, mult resentiment față de greșelile și abuzurile din jurisdicția psihiatriei (a se vedea istoria onorabilei Rețele Mondiale a Utilizatorilor și Supraviețuitorilor Psihiatriei – WNUSP, organizație consultativă pe lângă ONU). Dar nu e cumva și în această filosofie o altă măsură de autostigmatizare? Cu multă vreme în urmă, boala psihică însăși era definită ca fiind o neînțelegere fundamentală, un eșec inerent și bilateral de a realiza ce se întâmplă cu celălalt. Știința și experiența ne-au arătat însă că nu e adevărat. Există întotdeauna o cale de empatie. Nici cel mai bizar delir nu e cu adevărat fără sens. Între ceea ce considerăm normal și anormal e mereu o punte, un continuum. Putem și trebuie să îi înțelegem pe cei care suferă. Dar îmi aduc aminte de primul exemplu menționat mai sus și îmi dau seama cât de departe suntem de orice înțelegere. 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală