resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Pe când genetica era considerată o știință capitalistă și reacționară

Autor: Prof. dr. Radu IFTIMOVICI | 28 Septembrie 2018
În anii 1948–1960 eram intoxicați cu un cuvânt obsedant: miciurinism. Orice aberație cu iz biologic derivată strâmb din „concepția transformismului etologic” a lui Lamarck (mediul influențează masiv ereditatea și o poate schimba esențial) era propagată în toate țările satelite ale URSS. În anii săi de început (1875–1900), I.V. Miciurin (1855–1935) s-a ocupat exclusiv de ameliorări ale pomilor fructiferi prin altoire și polenizare. Rezultatele bune obținute de hibrizi mai rodnici și uneori mai rezistenți la frig și boli i-au adus o oarecare faimă. În 1920, auzind de experiențele acestui pomicultor din Tambor, Lenin și conducerea PCb al URSS – Partidul Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice – s-au gândit să extindă spre regiunile nordice, mai reci, culturile de pomi fructiferi care populau de obicei zonele temperate și pe cele cu climă mediteraneană. 
În 1923 s-a creat pentru fostul grădinar, apreciat acum ca mare botanist, o stațiune de cercetări pomicole, transformată în 1928 în Institutul de genetică-ameliorativă „I.V. Miciurin”. Desigur că aici cercetătorii horticultori au obținut soiuri valoroase de pomi fructiferi, dar studiile de genetică celulară pe care le-au întreprins au fost mult mai slabe decât cele din Occident. Aceasta pentru că, chiar dacă cercetătorii ruși obțineau unele progrese în citogenetică, ei trebuiau să găsească tot felul de argumente materialist-dialectice care să nu intre în conflict cu dogma miciurinismului creator.
Visând să cultive meri, pruni și cireși până aproape de Polul Nord, Lenin și apoi Stalin l-au încurajat frenetic pe Miciurin, și astfel grădinarul din Tambor a devenit o statuie în viață. Este de remarcat că și în SUA exista în acea vreme un vestit ameliorator de soiuri de plante: Luther Burbank.

Crimele „inchizitorului” Lîsenko

Sub drapelul miciurinismului, pe care scria „noi nu așteptăm daruri de la natură, noi o transformăm spre binele omenirii”, câțiva biologi și agronomi seduși de lamarkism au hotărât să pună în practică această concepție. Dintre aceștia, cel mai agresiv a fost agronomul Trofim Denisovici Lîsenko (1898–1976), care a lansat prin 1925 îndemnul demagogic și lipsit de sprijin științific: „Să zdruncinăm baza ereditară a plantelor și animalelor și să creăm soiuri și rase noi, productive și rezistente”.
 Ar părea că o asemenea operă a fost creată întru câtva după 1980, numai că prin cu totul alte metode. T.D. Lîsenko nu dădea „două copeici” pe genetica celulară, care atunci se clădea. Afirmând că „ereditatea nu are un anumit substrat, ci este o proprietate difuză a întregii materii înzestrate cu viață”, Lîsenko nega legile lui Mendel și Morgan și susținea că cromozomii nu sunt decât niște artefacte cu care „savanții capitaliști” vor să păcălească lumea. El îi explica lui Stalin că oamenii de știință din Occident socotesc cromozomii drept niște formațiuni alese de Dumnezeu ca să poarte „mesajul divin” al multiplicării, tot astfel precum capitaliștii și burghezii se erijează în oameni superiori, destinați să conducă popoarele. Aceste inepții politizate erau în contradicție chiar cu doctrina materialistă, de vreme ce Lîsenko nega faptul că ereditatea își câștigase de-a lungul evoluției filogenetice și ontogenetice un „substrat material”, care erau cromozomii.
Amatorismul încăpățânat al lui Lîsenko n-a întârziat să fie criticat de câțiva oameni de știință adevărați. Nicolai Konstantinovici  Kolțov (1872–1940), profesor la Universitatea din Moscova între 1895 și 1911 și director la Institutului de biologie experimentală până în 1917, a fost un citolog care friza geniul. În 1903 a descoperit că forma celulelor este menținută de un „citoscheleton”, iar în 1927 a susținut că „ereditatea plantelor și animalelor este înscrisă într-o «moleculă-gigant» formată din două catene care se replică semiconservativ și că fiecare dintre catene este o matriță în procesul replicării”.
Așa cum se vede, aserțiunile lui N.K. Kolțov reprezentau o anticipare de geniu a descoperirii bicatenarității ADN-ului, observată în premieră de Rosalin Franklin în 1952, descoperire desăvârșită (dar și intens „trâmbițată”) de englezii J.D. Watson și Fr. Crick (premiul Nobel în 1962).Lîsenko nu a întârziat să-l pârască pe Kolțov lui Stalin. Acuzat inițial de ploconire față de capitaliști, apoi de înaltă trădare, ca simpatizant al unui inexistent „Centru tactic antisovietic” inventat de CEKA (securitatea lui Stalin), Kolțov a fost arestat în 1920 și condamnat la moarte. A reușit să scape numai datorită apelului stăruitor al lui Maxim Gorki către Lenin. Gorki era socotit pe atunci de către conducătorii sovietici drept cel mai mare scriitor pe care Rusia l-a avut vreodată. Temporar, Kolţov a fost reintegrat în institutul care încă de la începutul secolului îi purta numele. Și totuși, în 1940, NKVD (ministerul de interne al Uniunii Sovietice) l-a otrăvit, crimă de care Lîsenko nu pare să fi fost străin, de vreme ce, cu câteva luni mai înainte (1939), agronomul malefic dezlănțuise o vastă campanie de denigrare a lui Kolțov, scriind că acesta „continuă să susțină teorii biologice fasciste, rasiste și criminale”. În aceeași zi în care Kolțov a fost otrăvit, soția sa s-a sinucis.
O altă victimă a lui Lîsenko a fost botanistul leningrădean Nikolai Ivanovici Vavilov (1887–1943), fratele cunoscutului fizician Serghei Ivanovici Vavilov. După absolvirea studiilor agronomice la Moscova, el s-a dedicat geneticii și a lucrat la Cambridge (1913–1914) cu William Bateson, biologul englez care a introdus în știință numele de „genetică” (de la grecescul genetikos = a da naștere). N. Vavilov a devenit astfel un „mendelist” convins și a publicat lucrări în domeniul fenomenului de linkage, în cel al imunității la plante și al mutagenezei. Călătorind în Rusia și în alte țări limitrofe, el a adunat și pus bazele unei colecții de semințe și plante ce număra peste 200.000 de specii și care a constituit un excelent material pentru studiul genetic al variațiilor specifice. N.I. Vavilov a intrat într-un conflict de idei cu Lîsenko (pe care Vavilov însuși l-a promovat ca asistent al său), astfel că, în 1940, deși Vavilov era profesor universitar, director al institutului moscovit de genetică și laureat al Premiului „Lenin”, Lîsenko îl „demască” drept sabotor al agriculturii sovietice. Este arestat, dar eliberat repede. Ajunge la Leningrad, unde suportă infernul asediului german (28 de luni), contribuind la ascunderea vastei sale colecții, pe care nemții și-o doreau cu disperare, dar după despresurarea orașului este din nou arestat. Suferind de o gravă distrofie, a murit în 1943, în închisoarea de la Saratrov.
Serghei Sergheevici Cetverikov (1880–1959), coautor al teoriei sintetice a evoluției, alături de Theodosius Dobzhansky și Nikolai Timofeev-Ressovsky, care a dovedit că evoluția nu se face la nivelul individului (cum credeau Darwin și Haeckel), ci la nivelul speciei, n-a întârziat să intre în dispută cu Lîsenko. Pârât și el la Stalin, a fost arestat în 1929 și deportat cinci ani în Siberia, la Ekaterinburg, loc în care, în 1917, au fost asasinați Țarul Nicolae al II-lea cu întreaga-i familie. Eliberat, a organizat departamentul de genetică al Universității din Nijni Novgorod (orașul Gorki), dar în 1948 a fost forțat să se pensioneze, la ordinele aceluiași Lîsenko, via Stalin.
Viața biologului rus Nikolai Timofeev-Ressovsky (1900–1981) poate constitui substanța unui roman de aventuri tragice. Parțial, romanul a fost scris în 1987, în perioada de glasnost a lui Gorbaciov, de scriitorul Daniil Granin, în „Bizonul” – carte despre oamenii de știință sovietici persecutați de Stalin.
Cercetător „de mare clasă”, N. Timofeev-Ressovsky a ajuns biolog în 1920, după ce în anii 1917–1919 a luptat împotriva „albilor” generalului Anton Ivanovici Denikin (pro-țarist), dar nu în armata roșie, ci în „cavaleria verde” a anarhiștilor lui Kropotkin. În final, „verzii” au aderat la armata roșie.
Inițial (1921–1925) a lucrat ca laborant, apoi a fost asistent în Institutul de sănătate publică din Moscova, condus în acel timp de N.K. Kolțov. Șeful său direct era S.S. Cetverikov, cu care Timofeev-Ressovsky a lucrat pe teme de genetică a populațiilor. În 1925, celebrul neurolog Oskar Vogt, directorul vestitului Institut pentru studiul creierului „Kaiser-Wilhelm-Gesellschaft” din Berlin, a făcut o vizită la institutul moscovit al lui Kolțov. În acel moment, relațiile diplomatice și științifice între Moscova și Berlin erau bune, astfel că, la cererea lui Vogt, N.A. Semaşko, comisar al poporului pentru sănătate, a aprobat ca tânărul N. Timofeev-Ressovsky să efectueze un stagiu scurt la Berlin. Stagiul s-a prelungit însă de-a lungul a 20  de ani, până după cel de-al Doilea Război Mondial. În aceste două decenii, activitatea lui Timofeev-Ressovsky a fost deosebit de rodnică. S-a dedicat radiogeneticii, colaborând cu biologi și fizicieni celebri, precum Max Delbrück, William Astbury, John Burdon Sanderson Haldane, Boris Ephrussi ș.a. A participat la congrese internaționale în Europa și SUA, întreținând o interesantă corespondență științifică cu Nikolai Vavilov.În timpul războiului, Timofeev-Ressovsky, cetățean sovietic, a fost atent supravegheat de Gestapo. În 1943 avea să trăiască o mare dramă: fiul său Dimitri, student la Universitatea Humboldt din Berlin, s-a lăsat atras de spioni în slujba URSS-ului, devenind membru în ilegalitate al partidului bolșevic. Arestat de Gestapo, a fost condamnat la moarte și executat la Mauthausen, la 1 mai 1945, cu doar o săptămână înaintea capitulării Germaniei hitleriste.
Câteva săptămâni mai târziu, savantul a fost arestat de ruși și dus în URSS, alături de colegul său Țarapkin, și el „un trădător” al țării natale. Ambii au fost duși inițial în închisoarea Butirskaia. În așteptarea execuției, l-a cunoscut și s-a împrietenit acolo cu Aleksandr Soljenițîn. Din fericire, condamnarea la moarte i-a fost comutată, la intervenția energică a lui Frédéric Joliot-Curie (laureat al premiului Nobel în 1935). În 1947 a fost mutat și pus să lucreze în zeghe de pușcăriaș, alături de alți savanți germani prizonieri, la cercetări biologice legate de realizarea bombei atomice sovietice. A condus apoi un l
Publicitate
aborator siberian de radiobiologie, tot ca deținut politic. Abia în 1965 a fost eliberat condiționat, după 20 de ani de detenție. Un grup de savanți sovietici care îi includea pe Lev Landau și Piotr Kapița (Petru Căpiță) l-a propus pe fostul „trădător” ca membru al Academiei de Științe. Deși trecuseră doisprezece ani de la moartea lui Stalin, Lîsenko, încă puternic, a făcut tot ce a putut pentru ca Timofeev-Ressowsky să nu fie primit. A fost reabilitat ca cetățean și savant abia după zece ani de la dispariția sa, în 1991.
Interesantă e traiectoria americanului Herman Joseph Muller (1890–1967), născut la New York, într-o familie germană de creștini metodiști habotnici. Devenit de la 17 ani ateu convins, după studii de biologie a intrat în laboratorul lui Thomas H. Morgan (premiul Nobel în 1933 – autorul teoriei cromozomiale a eredității). Aici a făcut cercetări de radiogenetică cu Alfred Sturtevant (cel care în 1913 a construit prima hartă a unui cromozom) și cu Calvin Bridges, cel care a descoperit prima musculiță Drosophila mutantă (celebra musculiță cu ochi albi), care a însemnat debutul mondial al unor cercetări genetice asupra variației speciilor. Înșelat de propaganda comunistă, după un stagiu la Berlin, unde a lucrat cu Timofeev-Ressowsky, H.J. Muller a emigrat în 1932 în URSS (Leningrad), unde și-a continuat studiul privind acțiunea razelor X asupra genomului. Publicând în 1935, la o editură newyorkeză, cartea „Out of  the night”, lucrare de profilaxie socială, cu oarecare concluzii eugeniste, a fost și el demascat, iar Stalin a dispus arestarea și deportarea lui în Siberia. Ordinul lui Stalin nu a putut fi îndeplinit, deoarece Muller era încă cetățean american. A fost astfel expulzat din URSS și s-a stabilit temporar la Edinburgh, apoi la Paris și Madrid, întorcându-se după aceea în SUA. După 1944 a fost profesor de zoologie la Indiana University.
În 1946, cel alungat de Stalin, via Lîsenko, din „patria fericirii”, lua premiul Nobel pentru citogenetică. De reținut că lucrările lui Herman J. Muller au constituit ulterior o bună inspirație pentru teoria „o genă – o enzimă” elaborată de George Beadle și Edward Tatum în cercetările lor de radiogenetică pe Neurospora crassa (1941). Beadle și Tatum au luat premiul Nobel în 1958.

Bunicuța malefică sau „să nu credeți în balivernele nevesti-mii!”

Un nume la mare cinste în lumea stalinistă din anii ʼ30-’50 a fost acela al Olgăi Borisovna Lepeșinskaia (1871–1963). Comunistă înfocată, Lepeșinskaia a aderat în 1898 la Partidul Muncitoresc Social-Democrat, urmând linia leninistă. În 1903, pentru a evita să fie arestată de „ohrana” (poliția politică țaristă), s-a refugiat timp de trei ani, împreună cu soțul ei, Panteleimon Lepeșinski, în Elveția, apoi a revenit și și-a desăvârșit studiile medicale la Moscova, în 1915. Participantă exaltată la revoluția din octombrie 1917, apreciată de însuși Lenin și ulterior de Stalin, Lepeșinskaia a devenit membru marcant al partidului bolșevic. Din 1926 până în 1960 a lucrat în Institutul de biologie experimentală din Moscova, unde, asemenea prietenului ei de idei Lîsenko, a imprimat o linie dură, dogmatică. Debutul ei malefic a constat din demascarea ca dușman al poporului a savantului care i-a fost maestru: Alexandr Gurevici (1874–1954).
De numele Lepeșinskăi se leagă reînvierea teoriei generației spontane, în care nimeni nu mai credea de aproape 100 de ani. Esențial în această concepție care venea din antichitate era ideea că și în prezent, în fiecare moment, are loc transformarea bruscă, spontană, a materiei moarte în materie vie. Și, culmea, în materie vie înalt organizată.
Generarea spontană a vieții din substraturi inerte a dominat gândirea unor filozofi antici, medievali, ajungând până în secolul al XIX-lea. Empedocle afirma, de pildă, că din unele materii anorganice din mâlul lacurilor se nasc brusc, spontan, organe disparate de om și de animale care se unesc „la întâmplare” (orice intenție divină era respinsă). Rezultau câteva ființe armonioase, dar și mii de prototipuri de monștri, care, fiind în contradicție cu mediul natural, dispăreau (o primă anticipare a selecției naturale a lui Darwin). Cărțile medievale și din Renaștere erau pline de planșe în care oamenii de atunci vedeau cum din frunzele unor copaci de pe malul râurilor, căzute în apă, se nasc spontan pești, cum din dovleci apar miei și din gunoaie se nasc viermi, gândaci și șoareci. Deși rafinată în secolul al XIX-lea și cu pretenții de a se sprijini pe experiențe științifice, teoria generării spontane a primit două lovituri mortale: Rudolf  Virchow a dovedit în 1855 că orice celulă se naște numai dintr-o celulă-părinte (Omnis cellula e cellula), iar Pasteur a arătat lumii că nici măcar microbii nu se nasc din materii inerte (1860).
Staliniștii, în luptă cu biserica, aveau însă nevoie de o teorie în care „mâna lui Dumnezeu” să fie exclusă din actul creației vieții pe pământ. Și atunci, Lepeșinskaia s-a angajat să dovedească „veridicitatea” unei himere. Numindu-i pe Virchow și pe Pasteur „reacționari, în slujba capitalismului”, Lepeșinskaia i-a oferit lui Stalin niște filme în care ea „vedea” cum detritusuri celulare (materie moartă) reînvie spontan sub ochii observatorilor și se transformă în celule. Culmea, în celule înalt și complex organizate. Deși teoria era net antidialectică, marele Stalin n-a observat acest aspect. Concepția bagateliza evoluția materiei vii de la simplu la complex, achizițiile filogeniei cumulate în milioane de ani – într-un cuvânt, „istoricitatea” procesului evoluției. Erorile grave ale exaltatei rusoaice se bazau pe confuzii impardonabile. Ea confunda, de pildă, celulele cu globule de grăsime și interpreta, de exemplu, dinamica eritropoiezei cu niște stadii de trecere a materiei moarte în celule. Ceea ce este foarte grav pentru Lepeșinskaia e că, spre bătrânețe, când adevărații oameni de știință o încolțeau, ea se preta să prezinte filme trucate prezentate invers, în care se putea vedea cum resturile unei celule distruse prin apoptoză se regrupează și devin celulă viabilă. Către sfârșitul vieții a trăit amărăciunea oprobriului public. Se confirma ceea ce soțul ei spusese deseori: „Să nu credeți în balivernele nevesti-mii. Habar n-are de biologie!”

„Taifunul” Lîsenko-Lepeșinskaia lovește și gândirea biologică românească

Între 1949 și 1960, a rămâne partizanul teoriei cromozomiale ori a sesiza public absurditatea generației spontane sovietice era o atitudine ce te putea catapulta într-o pușcărie comunistă. Un valoros genetician, Gheorghe K. Constantinescu (1888–1950), de la Facultatea de Medicină Veterinară din București (ale cărui lucrări erau apreciate şi de H.J. Muller), hăituit de securitate, murea de un grav infarct miocardic într-o casă unde se ascundea, în urma unui zbârnâit de sonerie: din nenorocire, era poștașul. O atare atmosferă de teroare a domnit în anii ʼ50 în majoritatea facultăților de biologie, agronomie și medicină.
Unul dintre ostașii credincioși ai partidului comunist, inchizitor temut în numele „biologiei creatoare sovietice”, a fost Vasile Mârza (1902–1995). Nu se poate spune despre el că ar fi fost un impostor sau carierist. Mârza a fost un comunist stalinist până în clipa morții (a fost membru de partid și în ilegalitate). După un început promițător în citologie și embriologie (specializări la Lyon și Paris), a devenit după 1945 profesor la Facultatea de Medicină din Iași, unde absolvise în 1927, apoi la cea bucureșteană. A îndeplinit concomitent diferite funcții politice: deputat în MAN (Marea Adunare Națională), ambasador în Belgia și ministru adjunct al sănătății, fiind decorat cu cele mai înalte distincții. Fără a-i diminua unele merite de cercetător-histolog, trebuie să admitem că Mârza a distrus cu înverșunare tot ce ținea de citogeneza clasică „reacționară”. Una dintre victimele sale a fost eminentul genetician Alexandru Caratzali (1904–1980), pe care în urma unui „conflict științific” l-a eliminat din corpul profesoral al facultății bucureștene de medicină, netezindu-i calea către „titlul nobiliar” de deținut la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Al. Caratzali avea atunci, în anii ʼ50, câteva priorități mondiale. Absolvent al facultăților de științe naturale din Lyon (1921–1924), apoi al medicinei pariziene (1925–1933), el a scris o teză de doctorat (1933) care sugera, pe baza studiilor clinice ale unor familii cu descendenți mongolieni, că boala „limbii plicaturate”, recte sindromul Down, ar fi o maladie cromozomială. Această teză era prima lucrare de patologie genetică susținută vreodată în Franța.
Ulterior, cu maestrul său parizian Raymond Turpin (1895–1988), Caratzali a efectuat și alte cercetări care dovedeau existența unei complexe patologii generate de anomaliile cromozomiale. De reținut că în deceniul 1948–1958 a vorbi despre existența unei patologii cromozomiale era o faptă de neiertat: pretutindeni, trebuia să domnească „heirupul” optimist al construcției socialismului și comunismului.
La instalarea și persistența inchiziției antigenetice au contribuit din plin și academicienii Traian Săvulescu și C. I. Parhon. Primul, un valoros fitopatolog, era un arivist notoriu care a jucat rolul principal în distrugerea Academiei Române (1948). C. I. Parhon, interesat ca Stalin să-l avanseze ca șef al Republicii Populare Române, odată ajuns în această poziție n-a ridicat un deget ca să-i scape de oprobriu și pușcărie pe numeroșii oameni de știință din țara sa. În fine, embriologul timișorean Benedict Menkes (1904–1987), unul din elevii lui Fr. I. Rainer, care are meritul de a fi organizat învățământul de morfologie normală și patologică la Timișoara, a colaborat și el un timp cu teoria lui Lepeşinskaia. Din fericire, nu i se pot aduce acuzații de agresivitate inchizițională. În lucrările sale, efectuate mai ales pe embrioni, a adus totuși unele date valabile privind biologia heterogrefelor și reproducerea experimentală a malformațiilor sistemului nervos, impunând „ipoteza gradientului de oxigen” ca factor important în stratigeneza scoarței cerebrale.
Din păcate, în perioada 1948–1965, o pleiadă de adepți ai biologiei creatoare sovietice, medici, naturaliști și agronomi, cei mai mulți servili și veleitari, au beneficiat de ascensiuni didactice și în cercetarea științifică. Unii au ajuns chiar academicieni. Faptul că unii dintre aceștia și-au făcut studiile în URSS, unde n-au putut să-i întâlnească pe adevărații savanți biologi ori medici, a făcut ca ei la întoarcerea în țară să devină veritabili și credincioși predicatori ai geneticii pseudoștiințifice sovietice din perioada 1930–1960.
Se întâmplă ca numele acestor ariviști să persiste deoarece nu avem încă investigatori bio-medico-istorici care să nu se lase impresionați de titlurile și decorațiunile pe care respectivii pseudosavanți le-au înscris în CV-ul lor. Când acești „critici de știință” (similari criticilor literari) vor apărea și la noi, atunci ei vor trebui să renunțe la superficialitatea unor simple enumerări bibliografice și publicistice și, intrând în hățișul textelor publicate, să vâneze mistrețul cu colți de argint al originalității și valorii perene.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală