resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Dreptul de a fi noi înșine

Autor: Geo VASILE | 21 Septembrie 2018
    „În centrul Romei, într-o clădire din epoca fascistă, în apropierea Tibrului, vecinii Guido și Costantino cresc în același timp, dar diferențele dintre ei par a fi insurmontabile. Guido locuiește la etajul patru, este fiul unui medic și al unei frumoase arhitecte belgiene atotprezente la zeci de evenimente mondene, distantă precum o zeitate și totuși atinsă de insatisfacții de neînțeles pentru un copil care se simte singur, privat de orice sentiment matern. Costantino este fiul portarului și locuiește la mezanin, printre mirosuri de zarzavaturi, din care nu lipsește usturoiul. Ani în șir se privesc de departe și străbat aceeași stradă spre școală. La liceu fac parte din aceeași clasă, dar distanța dintre ei sporește. Guido este un adolescent slăbănog, ateu, intelectual, neliniștit. Spre deosebire de el, Costantino este masiv, catolic, sportiv, sociabil, dar cam opac.” Astfel își începe Margaret Mazzantini noul său roman Splendoare, apărut la editura Polirom, în anul 2015, în traducerea Gabrielei Lungu.
    Contactele celor doi băieți sunt sporadice, până când, adolescenți fiind, solitudinile lor atât de diferite încep să se caute, să se tatoneze, atrase poate chiar de felul lor de a fi atât de diferit. Un sentiment confuz se insinuează printre tulburările și furtunile hormonale ale vârstei, o atracție instinctivă ce nu are încă un nume.
    Clipe când acea irezistibilă empatie reciprocă înlătură orice zăgaz psihologic, în pofida oricărei prejudecăți, alternează cu jumătăți de măsură retractile, cu conștientizarea nefirescului și a rușinii. Toate acestea până în ziua în care moartea mamei îl doboară pe Guido, provocându-i o suferință imensă, o disperare vecină cu psihoza. În acele momente, doar Costantino i se alătură cât poate de repede, venind în permisie de la Veneția, unde fusese luat în armată. Doar el știe să găsească exact cuvintele capabile să-și consoleze prietenul, gesturile menite să aline, altfel spus doar el reușește să fie balsamul rănii deschise. Drept urmare, inevitabilul se întâmplă „împotriva naturii. Și tare aș vrea să știu și eu ce înseamnă natura”, își spune Guido.
    Și de-atunci, 40 de ani de-a rândul, lucrurile se vor petrece întotdeauna astfel: iubire și durere, pasiune și resentimente, lungi tăceri și timide, precaute regăsiri, între Roma și Londra, unde Guido devenise, în urma recomandărilor unchiului său, profesor universitar, simpatizat de studenți, o autoritate în domeniul istoriei artei. În timpul acesta, Costantino se căsătorise și avea copii. Era un heterosexual care treptat va fi convertit de Guido pe altarul amorului gay.
    În una dintre escapadele lor, undeva pe o plajă din Calabria, într-un cort, cuplul riscă să fie ucis cu pietre de un grup de huligani, chiar în timp ce între cei doi se consuma actul amoros. Amândoi sfârșesc la spital, Constantino suferind cele mai grave leziuni. Doar norocul le mai dă o șansă: traumele, traumatismele și rănile să nu fi fost fatale. Perioda de revenire la viață și recuperare durează câteva luni și chiar mult mai mult în cazul lui Costantino.
    Romanul „Splendoare” este o poveste de iubire imperfectă, mistuitoare și, precum toate poveștile de iubire, cvasi-imposibilă, dureroasă, fără happy-end. Readus la viață după agresiunea homofobică, bărbatul Costantino (Vita Nova?) capătă charisma unui Crist, gata să se ierte și să ierte. Printr-o vagă simbologie creștină, Mazzantini recurge la elemente primordiale, transformând apa mării primei întâlniri amoroase într-o fântână batesimală, iar focul bezmetic al pasiunii, într-un rug demn de Sfânta Inchiziție.
    Nu pot să ascund faptul că, pentru un cititor heterosexual cum mă consider, lectura cărții nu este deloc confortabilă, mai ales în scenele de acuplare și detaliile de posesie carnală între cei doi, de o cruzime expresivă greu de imaginat, mai ales că sunt scrise de un romancier-femeie. Istoria lui Guido și
Publicitate
Costantino poate fi foarte bine o poveste reală în care protagonistul nu e atât iubirea, cât nevoia dificilă de conștientizare a destinului, un lung parcurs în căutarea de răspunsuri care, în cele din urmă, își au lăcașul în propria viață interioară.
    Dacă privim în profunzime, iubirea, ca nucleu narativ, nu e altceva decât un mod ca oricare altul de a pune în discuție fragilitatea ce ne privește pe toți ca ființe umane, ce nu exclude punctul de vedere al lui Pavese: „Nu ne sinucidem din dragoste pentru o femeie. Ne sinucidem fiindcă o dragoste, orice fel de dragoste, ne dezvăluie, în goliciunea noastră, mizeria, vulnerabilitatea, nulitatea noastră”.
    Faptul că povestea marchează pe oricine, indiferent de orientarea sexuală, se datorează remarcabilei abilități a autoarei în privința scriiturii, limbajului, dialogurilor, sondărilor psihologice – pe scurt, unui stil prețios și bogat în termeni neobișnuiți și figuri retorice. Dacă această particularitate recurentă în mai toate romanele semnate de Mazzantini se adaugă certei capacități de a vorbi de sentimente fără false pudori sau prejudecăți, putem să ne explicăm succesul romanului „Splendoare”.
    În această poveste a lungului parcurs, istovitor și aspru, întru cucerirea libertății de a-și afirma propriul sine, chiar dacă permanent cu conștiința de a fi oricum niște învinși (din vina celorlalți sau a propriei lipse de curaj), cei doi pot fi asemănați cu eroii greci ce luptau până la sfârșit, deși își cunoșteau foarte bine tristul destin. Metafora-laitmotiv apare chiar la începutul romanului – un soldat ateu, parte a unui mozaic aruncat de la etaj de copilul Guido și reconstruit cu răbdare de Costantino.
    Fragmente ale sinelui, contradicții emoționant de umane – diferite, dar atât de asemănătoare celor din sufletul fiecăruia dintre noi –, pe care protagoniștii le caută de-a lungul vieții pentru a le pune unde le era locul. Splendoare, cuvânt ce revine de mai multe ori în roman, mai ales rostit de Guido în puținele clipe de împlinire și fericire, înseamnă de fapt, a accepta să lupți până la capăt pentru sine, pentru ceea ce ești, acceptându-te în întregime, inclusiv cu propriile umbre.
    Guido și Costantino învață să se cunoască pe băncile liceului, pentru a se descoperi ulterior în tandra lor vulnerabilitate, într-un pat de hotel în timpul unei excursii în ultimul an, în Grecia. Atingând cu degetele epiderma vieții ce curge, amândoi se arată tulburați, dornici de completitudinea ce pare să-și găsească corespondentul în împreunarea vieților lor. Și așa cum Costantino reușește să lupte din toate puterile într-un turneu de polo datorită prezenței lui Guido, acesta din urmă nu-și va găsi consolarea, ieșirea din adânca depresie la moartea mamei sale, decât în brațele unui bărbat care pare să-l fi înțeles, Costantino. Odată depășită pubertatea, amândoi aleg să-și îndrepte viața pe culoare diferite, dându-și seama că dragostea lor împărtășită nu e altceva decât un sentiment nefiresc într-o lume bolnavă, incapabilă să se vindece, dornică mai mult să frapeze prin aparențe decât să fie cu adevărat. Costantino își satisface serviciul militar, se însoară, își întemeiază o familie la Roma, în timp ce Guido încearcă să-și regăsească sinele la Londra, sfârșind prin a se căsători și a avea grijă de o fetiță care nu e fiica lui. Guido și Costantino neagă dragostea, își înăbușă sentimentele, pentru ca apoi să se regăsească față-n față, într-o seară obișnuită, să se privească-n ochi și să redescopere splendoarea neclintită din locul în care se aflase, departe de lume, vecină cu invizibilul și cu infinitul.
    Principala caracteristică ce ne face să ne atașăm de arta narativă a lui Margaret Mazzantini este grija pentru introspecția psihologică a personajelor, senzația de a fi ajuns la ultima pagină simțind-le în toată intimitatea lor, ce poate fi oricând a noastră. Un transfer de identitate între personaje și cititor – iată meritul scriiturii autoarei italiene.
    Într-o vreme când tema cea mai frecventă a creațiilor, inclusiv cinematografice, este „la grande bellezza”, marea frumusețe sau lumea ca o succesiune carnavalescă de măști luxuriante, neverosimile, nu trebuie uitată splendoarea lucrurilor mărunte ce ne fac viața suportabilă, dezirabilă, cum ar fi, de pildă, o privire, un sărut, o-mpreunare clandestină a mâinilor. Să nu uităm nici faptul că adevărata frumusețe rezidă într-un singur concept, cel de a fi tu însuți indiferent de evoluția și sfârșitul poveștii. Dacă destinul fiecăruia dintre noi este să ne afirmăm propria unicitate, Guido și Costantino reușesc acest lucru cu brio. 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală