resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Anamneza, magicianul investigației clinice

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 14 Septembrie 2018
Să nu cauți „anamneză” pe internet, cum am făcut eu. Pentru că, dacă o faci, vei afla că, în greaca veche, înseamnă „reminiscență”, „amintire”. Pentru creștini, cuvântul e puternic încărcat liturgic.

Face trimitere la sacrificiul lui Iisus pentru pământeni, așa cum e exprimat la Cina cea de Taină – „Faceți aceasta în amintirea (anamnesis) mea”. Mulțumesc, Wikipedia!

M-am dus pe urma termenului pentru că, pură coincidență, am în ultima perioadă cazuri ajunse la mine cu diagnostice eronate, respectiv tratamente nefericit propuse, crescute pe o anamneză prost luată sau, mai rău, deloc luată. Doctorii, constat, nu mai au timp să vorbească structurat cu pacienții lor. Fie revizuiesc o suită scurtă de semne și simptome la care săracul om răspunde cu „da” sau „nu”, fie fac o inspecție marțială de profesionist, urmată de-o prescripție dată în grabă, fie – și mai grav – dau același cocktail universal, demn să calmeze pacientul, dar nimic mai mult.

Anamneza, pentru mine, rămâne o parte magică a investigației clinice. În psihiatrie, cu atât mai mult, de vreme ce n-avem la îndemână decât un glosar limitat de „semne obiective” de explorat semiologic, stetoscopul e înlocuit de conversație, iar ciocanul de reflexe ia forma unui verb. Ce-mi pare crucial, deci, de stabilit încă din primele minute (după ce m-am uitat atent la mersul, ținuta, faciesul persoanei, cât de ușor îmi e să stabilesc un contact vizual cu ea, dacă răspunde la salut, dacă inițiază conversație ori ba, dacă pare armonică, ori ba, intelectual/ cognitiv/afectiv/comportamental), este ce-aduce acea persoană în fața mea. Ce-o supără? Ce-o doare? E un lucru de care va vorbi cu mine ori ba?

Pacienții, mai nou, vin la doctor și vorbesc direct în medicaleză. Am depresii. Fac atacuri de panică. Le spun că nu știu ce sunt acestea, prefer să-mi vorbească românește. Centrul de gravitație al interviului clinic e prezentul. Dacă ai învățat psihiatrie a la americana, vei fi tentat să te duci pe niște criterii de diagnostic, să pui întrebări țintite, să primești răspunsuri de „da” sau „nu”, și-apoi clătita diagnostică e gata, mai lipsește doar magiunul și... la revedere. Arta anamnestică însă cere să explorezi trecutul. Când au apărut prima oară simptomele? Cum i-au schimbat viața pacientului? Ce-a făcut să se descurce cu ele? Și-apoi, foarte important, dacă tot vorbim de viață, contează ce fel de viață are omul.

Caut să aflu despre viața lui. Cum e la slujbă, cine sunt membrii familiei, unde locuiește, cât este de independent, dacă are autonomie sau se sprijină pe altcineva. Care este nivelul lui educațional? Dacă persoana și-a întrerupt studiile, a făcut asta din motive culturale, societale, personale?
Pentru mine este foarte important, pentru câteva minute măcar, să vorbim despre viața lui. Când vii la doctor cu boala în batistă, există o anxietate teribilă, dar și-o grabă de-a afla ce ai. Tu, ca medic, poți rezona și cu anxietatea lui, dar și cu graba, poți fi tentat la rându-ți să te grăbești. Ba, mai
Publicitate
mult, dacă muncești „la volum”, și statul îți limitează timpul la 20 de minute de conversație, în care ai de făcut și hârtii. S-ar putea ca totul să fie degeaba și ce scriu eu aici să fie SF, dar – din nou – poate că nu.

Aflu de cele mai multe ori detalii interesante, patognomonice pentru anumite diagnostice din punct de vedere psihologic: o fază de manie uitată de prin adolescență, nerepetată ulterior; folosirea unor substanțe amfetamin-like pentru slăbit dintr-o perioadă a României când se vindeau sau se prescriau ca dropsurile pentru domnișoare dornice de siluetă; intersecția dintre sexualitate, începerea vieții de cuplu și emergența anumitor stări; dimensiunea relațiilor familiale, istoricul de violență domestică, dar și posibilă psihopatologie a părinților/bunicilor.

Și-apoi mai fac un lucru care s-ar putea să-i descumpănească pe unii psihiatri. Dar fac asta în interes anamnestic. Fac un examen neurologic de rutină. Cred că medicul psihiatru trebuie să fie minim informat despre semnele și simptomele neurologice uzuale. Cum ai putea altfel să descoperi aberații ale mișcării, senzației, propriocepției? Cum să faci diferența dintre diverse sindroame cognitive cu potențial deteriorativ? Nemaivorbind că asta-mi permite să „pun mâna pe pacient”.

Încep mereu prin a mă poziționa în fața lui, scaun cu scaun (într-o poziție gestalt), îmi încrucișez mâinile și-l rog să-mi dea mâinile lui. E un gest atât de simplu, dar care spune atât de multe. Spune dacă persoana are funcție praxică, dacă are semne de hemisfer nondominant (stânga/dreapta), dacă are semne de neuropatie, dacă funcția prehensilă este intactă, dacă are tonus muscular. Dar, poate cel mai important, să stai, mână în mână, cu altă ființă umană înmoaie zona gri, glacială, dintre doctor și suferind.

Caut să transform anumite probe în interacțiune firească, în joc, încât să nu stânjenesc persoana, să nu-și dea seama că este „sub lupă”. Îl încurajez periodic. Mă interesează performanța lui maximă, mai ales când văd că nu-i iese din prima. Faptul că face anumite mișcări îl va ajuta să-și aducă aminte de, poate, unele lucruri care-i scapă, pe care nu le-a pus în legătură cu suferința lui actuală.

Pâinea de zi cu zi a psihiatrului e un amestec de depresie, anxietate, spectrul psihozelor și al demențelor. Dar depresia e un univers. Anxietatea e un univers. Unele psihoze sunt determinate organic. Și nu toate demențele sunt boală Alzheimer.

Cert este că o anamneză corect luată, care pleacă de la o plajă orizontală de posibile diagnostice, ar trebui să te ridice, pe parcursul conversației, către un diagnostic diferențial între maximum trei boli concurente, dar posibil asociate comorbid. Vorbim frecvent, în medicină, de polipragmazie terapeutică, dar păcătuim monadic prin diagnosticele pe care le punem. Poți avea depresie în schizofrenie, în demență, în varii tulburări ale comportamentului alimentar sau social. În cele din urmă, ierarhia diagnostică ar trebui să sancționeze fie ce-l supără cel mai mult pe om în prezent, fie ce tu consideri că explică maxima dizabilitate prezentă.

Știu că mantra centristă psihiatrică e că, în cele din urmă, cântăm la un instrument cu maximum șase coarde: antidepresive, neuroleptice, anxiolitice, ortotimizante, sedative și/sau hipnotice. Dar, la fel de bine, un instrument muzical cu un număr limitat de coarde/note nu înseamnă că vei cânta doar o melodie la el. Fără o bună anamneză, vei prescrie prea multă ori prea puțină medicație. Și tradiționala „combinație” psihiatrică nu cred că e în cel mai bun interes al persoanei pe termen mediu sau lung, la fel cum strategia „cu spectru larg” (în caz că ți-a scăpat ceva) e utilă.

Vorbiți cu pacienții voștri. Fiți oameni cu pacienții voștri. S-ar putea să aveți surpriza că sunteți prima persoană care s-a interesat de ei. Și că le veți face un bine cu minimă resursă farmacologică sau mizând pe un medicament adecvat problemei lor, corect pusă în contextul de viață. 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală