resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Magia narațiunii

Autor: Geo VASILE | 7 Septembrie 2018
    Printre invitații de onoare ai Salonului Internațional Bookfest 2014 a fost prezent și Pawel Huelle (n. 1957, Gdansk). Alături de Olga Tokarczuk, Dorota Maslowska, Janusz Leon Wisniewski, Huelle este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori polonezi contemporani. A urmat studii de filologie, după care a lucrat ca jurnalist. A fost angajat al federației Solidaritatea, a predat literatură, filosofie și istorie, a fost director al televiziunii din Gdansk din 1994 până în 1999. A devenit celebru mai ales prin romanul său de debut din 1987, „Cine a fost Weiser Dawidek”, ecranizat în anul 2000 de conaționalul său, regizorul Marczewski, sub titlul de „Weiser”.
    Cel mai recent roman al său, ce s-a lăsat așteptat câțiva ani, cucerește prin magia artei de a povesti, focalizând doi protagoniști: Gdanskul cu istoria sa și farmecul unei femei, Grete. Pare a se supune în chip ideal conceptului de timp al narațiunii, căci Huelle însuși îl descrie astfel: „Merge liniar și totodată ocolește, revine la punctul de pornire, survolează luni și ani, pentru ca alteori să zăbovească cu mult mai mult asupra unui eveniment sau detaliu fără o prea mare însemnătate pentru ansamblul romanului, acest lucru însă doar în aparență”.
    Apărut la editura Polirom, în anul 2014, romanul Eram singur și fericit este o culegere de opt povestiri apărute la Cracovia, în 1991. Istorisirile sunt populate de personaje memorabile, care locuiesc într-o Polonie aflată la frontiera dintre trecut și prezent, când lupta pentru supraviețuire și dorința unor vremuri mai bune se simt mai mult decât aluziv, uneori chiar incisiv pentru cititorul avizat. Punctul de vedere al eului narativ este mereu cel al unui copil care-și vâră nasul în treburile celor mari, în pliurile ascunse ale istoriei, în amintirile dureroase ale războiului, în premeditata taină a unor întâmplări ce par ireale. Subtitlul cărții, „Melci, bălți, ploaie„ (de fapt, titlul unei povestiri), face aluzie la epoca în care a fost scrisă (1988–1990), atunci când avea loc schimbarea de regim politic în Polonia și totul părea că poate deveni nesigur, provizoriu, tranziția având toate datele unei evoluții imprevizibile, inclusiv pentru destinele oamenilor.
    Să ne oprim chiar la narațiunea mai sus pomenită, pusă de povestitor sub zodia unei estivale bombe de apă ce inundase străzile Gdanskului. Naratorul este un senzitiv al fenomenologiei naturii. Descrierile sale sunt adevărate tablouri agrementate cu mirosul brizei, al sării, al colinei, al vegetației, al fertilității, al pământului reavăn ce învăluia zidurile clădirilor, portul, golful, turlele bisericilor gotice, șantierele navale etc.
    Copilul profita de șuvoaiele de apă devenite imense bălți pentru a lansa niște așchii de lemn gândite a fi imense corăbii, crucișătoare și fregate ce străbăteau mări și oceane, imaginând tropice, Antile, capătul lumii, intrarea secretă în lumea subterană, naufragii și tot felul de aventuroase întâmplări. Acest fel de închipuiri apropiate magiei nu erau întâmplătoare: se datorau poveștilor bunicii cu incursiuni în mitologie și orelor de religie de la școală, dar mai ales faptului că tatăl său era designer și constructor de nave. Alungat din motive politice de la planșetă la munca de jos, și anume măturarea peroanelor gării, bărbatul s-a înstrăinat tot mai mult de familie și de sine. Eroul a găsit totuși o modestă consolare în albumul cu fotografii cafenii din trecutul rudelor sale, mai cu seamă cele din vremea bunicului Karol și a bunicii Maria și chiar cele ale străbunicului Tadeusz, soldat-inginer în marina militară a Imperiului Austro-Ungar. Huelle are un adevărat cult al familiei, al bunilor și străbunilor, expresie a eleganței, a moralității și demnității, admirându-le felul exemplar de a se inventa și arta de a se bucura de viață.
    Tatălui i se interzice la un moment dat să muncească până și în gară, aflându-se că de fapt are calificarea de inginer. Făcând parte totuși din familia sufletelor tari, fire pozitivă, dar cu frica lui Dumnezeu, el depășește momentele de depresie și însingurare și decide să devină culegător de melci. Acesta este un prilej pentru narator de a-și familiariza cititorul cu locurile împădurite și poienile din preajma orașulu
Publicitate
i, dar și cu colinele Emaus, văile unui râu, coclaurii pădurii din Oliwa etc. El vinde melcii în Franța printr-un angrosist, nu altul decât domnul Kosterke, neamțul cu un picior de lemn (călcase pe o mină germană în 1946), fost negustor de coloniale, rămas la Gdansk. Întâlnirile tatălui cu acesta nu sunt lipsite de farmec epic și inițiatic pentru copil, evocările vremurilor de altădată constituind adevărate bucle temporale. Imaginația lui Pawel Huelle nu se dezminte nicio clipă, mai ales atunci când tatăl și fiul, doi oameni liberi, află că melcii se găsesc în cimitire. Să aibă această realitate vreo legătură cu moartea? Mister! Ca și faptul că ultimii melci lăsați liberi de cei doi s-au aliniat
într-o procesiune în direcția colinei pe care au început s-o urce. Ascensiunea avea o țintă: o stâncă de bazalt (megalit?) din vârful colinei pe care melcii au blindat-o cu cochiliile lor, escaladând-o din greu până la jumătate. Pecetea unei taine! Istoria are un sfârșit îmbucurător: tatăl avusese dreptate în privința hibelor navei Mareșal Zukov semnalate, în ciuda șefilor, drept care este rechemat la planșeta sa de inginer. Furtunile de toamnă prevestite de vântul dinspre mare secaseră toate bălțile. Și-n plus, începea școala.
    Atractivitatea scriiturii lui Pawell Huelle rezidă și în mulțimea detaliilor plastice și verosimile, ca și cum le-am fi trăit împreună cu autorul. „Mutarea” îi are drept protagoniști pe mama și pe tatăl copilului-narator. Femeia este împotriva germanilor care au invadat țara în 1939, iar bărbatul este un înverșunat antisovietic, disputele verbale dintre ei fiind relevante în acest sens. Locuiau în două camere dintr-un fel de vilă, fostă proprietate a unei nemțoaice, doamna Greta Hoffmann, aceasta stând singură în Marea Cameră, cu terasă și grădină în care copilului îi era interzis să pătrundă. Băiatul îi auzea doar prin perete seară de seară melodiile din opere interpretate la bătrânul pian, în acordurile căruia adormea vrăjit. Spre deosebire de mama lui, care n-o putea suferi pe doamna Hoffmann, tatăl său, decent și echilibrat, încerca să-i tempereze ieșirile tip „babă nemțăloaică”. Ca orice copil, nu rezistă ispitei, și-ntr-o bună zi întreprinde mult râvnita incursiune în universul prohibit de adulți. Înconjoară casa tiptil-tiptil și ajunge la fereastra Marii Camere de care își lipește fruntea. Deși era întuneric, ochii lui ageri disting prin desișul de lucruri și forme: „sfeșnice de argint și aramă, turnuri de cărți și partituri groase, foi de hârtie, casete și figurine din porțelan, vase din sticlă, bucăți de materiale pentru haine, papiote cu ață, ghivece din ceramică, o pereche de mănuși, greble de jucărie, pălării de damă, ceșcuțe cu farfuriuțe și fără farfuriuțe, prespapiere din ceară roșie și bronz, un tors de bărbat în miniatură, o zaharniță de argint, câteva fotografii înrămate și, în cele din urmă, un deșteptător cu sonerii mari, un ciocănel și un arc rupt de ceasornic”.
    Un eșantion de amănunte ce constituie sarea și piperul prozei veritabile, rod al unui talent indubitabil, producător de „felii de viață”, de ambianțe, de climate și portrete memorabile ale unor tipologii extrem de diverse, cu precădere ale persoanelor umile. Ne place să credem că arta narativă a lui Pawel Huelle se circumscrie frazei tatălui copilului-narator: „Există lucruri la care nici nu visasem, care întrec orice imaginație și care cu siguranță există în jurul nostru, numai că nu ne dăm seama de ele”.
    Revenind la doamna Hoffmann, naratorului-copil îi este dat să asiste la o scenă fascinantă ce va să rămână absolut misterioasă: cărunta nemțoaică intră în Marea Cameră, aprinde lumina și se așază într-un fotoliu, de unde începe o lungă conversație cu o persoană nevăzută, de fapt inexistentă, căci atașanta noastră pianistă era văduvă de mai mulți ani. Cititorul poate face doar alegații tip compensarea unor traume cauzate de singurătate, de frustrări și eșecuri ale vieții pe fundalul unei istorii maștere etc.
    Doamna Greta îl va descoperi pe copil și în modul cel mai firesc, am putea spune chiar matern, îl invită în casă și, în timp ce acesta servește ceaiul și prăjitura aduse de primitoarea lui gazdă, îi cântă arii și uverturi din opere germane celebre de Wagner, nu înainte de a avea un dialog cu „intrusul”, mărturisindu-i că soțul ei a fost un mare cântăreț de operă la Zopot. Tatăl, el însuși cucerit de muzica doamnei Greta, își va recupera copilul cvasi-hipnotizat de degetele de pe clapele pianului. Aflând unde este copilul ei, mama se va enerva și, deși a doua zi urma să aibă loc mutarea, îi va reproșa soțului că, vreme de cinci ani, a fost nevoită să locuiască în aceeași casă cu o nemțoaică, parte a unei etnii aducătoare de moarte ș.a.m.d. Argumentele tatălui vor fi cât se poate de raționale: „striga că nu el a provocat războiul, nu el mutase frontierele, nu el luase orașele de la unii și le dăduse altora, iar eu stăteam între ei, rupt în două (…)”. Singur și fericit!
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală