resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Exercițiu necesar

Autor: Prof. dr. Mircea Ioan POPA | 20 Iulie 2018
    A face bine așteptând recunoștință poate fi foarte rău; se poate pierde tot. Ascultând duminică seara predica Patriarhului României la „Trinitas”, am extras un pasaj ce merită toată atenția: „Recunoștința este starea sănătoasă a sufletului și starea firească a sufletului care mulțumește celui care i-a făcut un bine. Nerecunoștința este inumană, nefirească, este sub nivelul conștiinței umane. Dar recunoștința, mulțumirea adusă lui Dumnezeu și oamenilor prin care El lucrează, este o datorie și o normalitate în același timp”. Cum am putea să nu fim de acord?
    În legătură cu vindecarea celor doi orbi de la Capernaum s-a mai spus: „Nu știm cât de mare este darul vieții și al sănătății decât atunci când viața e în pericol și merge spre sfârșit și când sănătatea devine precară sau șubredă. Ne-am obișnuit să vedem, să auzim, să vorbim, totul este firesc, normal. Dar când Dumnezeu îngăduie ca unii oameni să se nască orbi sau surzi sau muți, aceasta este pentru a ne arăta cât de mare este darul vederii cu ochii trupești, iar prin credință și al vederii cu ochii sufletești. Cât de mare este darul vorbirii, al cuvântului, cât de mare este darul auzului, cât de mare este darul mobilității, că putem lucra cu mâinile noastre! Numai când nu mai avem sănătatea ne dăm seama că, de fapt, ea nu este un drept, ci este un dar primit de la Dumnezeu pentru care trebuie să îi mulțumim”. De pus pe gânduri, pe oricine. Povestitorul de săptămâna trecută aducea în atenție lipsa de recunoștință, de loialitate, de onestitate, de colegialitate. Însă, în comparație cu darurile primite, relele lumii ar trebui privite cu mai multă liniște. Să fie ușor? Nici vorbă – „oameni suntem”, cu slăbiciuni mai mici sau mai mari.
    Îmi place foarte mult o emisiune, „Cuvântul care zidește”. Recent am ascultat următoarele: „Una dintre soluțiile pe care Sfinții Părinți ni le oferă pentru a fi în pace unii cu alții este aceea de a împrăștia dragoste față de cei care ne înconjoară. Astfel, dragostea este cea mai mare dintre porunci, pentru că nicio virtute din lumea aceasta nu ne poate uni pe toți așa de mult precum dragostea. Se poate afirma că dragostea față de semenii noștri este cheia cu care putem deschide ușile Împărăției celei veșnice. Credința și nădejdea sau speranța țin de propriile convingeri și sentimente, însă ele se văd numai prin dragostea față de aproape, prin faptele milei trupești”. Importante porunci! De am fi în stare să le ascultăm... Însă, chiar dacă nu reușim să le urmăm în permanență, trebuie să ne străduim cât de mult.
    S-a pus și întrebarea, retorică: „Dar cine este aproapele meu?”. Răspunsurile sunt alese din scrieri alese: „Sfântul Chiril al Alexandriei afirma că «omul este ființa rațională (cuvântătoare), muritoare, capabilă de înțelegere și de cunoștință». Așadar, dacă omul este sociabil, nu solitar, este necesar ca viața lui să fie în comuniune cu cei asemenea lui, iar în acest context el trebuie să-și demonstreze capacitatea de înțelegere și de recunoștință. Comuniunea implică o apropiere pe mai multe planuri cu semenii, cu cei cu care conviețuiești. De aici vine și termenul de aproapele meu”. A fost ales și un cuvânt de învățătură primit de la Sfântul Vasile cel Mare, care
Publicitate
ne încredințează că „de altfel, chiar din clipa în care ne-a zidit cu trup, Domnul ne-a arătat cât le este de necesară oamenilor comuniunea. Când mă gândesc că un mădular nu-i în stare să se ajutoreze câtă vreme e despărțit de celălalt, atunci cum să cred că în treburile vieții eu mă voi mulțumi numai cu serviciile prestate de mine însumi? Niciun picior nu poate umbla singur, dacă nu se sprijină pe celălalt; niciun ochi nu poate vedea limpede, dacă nu stă în legătură cu celălalt, dacă nu se fixează împreună cu celălalt asupra obiectivelor văzute. Auzul e și el mai clar când percepe vocea cu amândouă timpanele urechilor, iar pipăitul e mai sigur și el când se face cu degetele unite. În general, nimic din câte vedem împlinindu-se atât în lumea firii, cât și în a celor făcute cu voie liberă nu se realizează fără participarea celorlalte”.
    Mergând mai în profunzime, părintele Narcis s-a întrebat, privind felul dragostei, ce ar trebui să se manifeste asupra aproapelui. „Răspunsul îl aflăm la Clement Alexandrinul: «Dragostea se manifestă în felurite chipuri: prin blândețe, prin bunătate, prin răbdare, prin lipsă de invidie, prin lipsă de gelozie, prin lipsă de ură, prin absența oricărui resentiment; cel care iubește este egal în toate acțiunile sale, nu caută la fața omului, este darnic».” Un alt aspect care ne poate ajuta să potențăm dragostea față de aproapele nostru este sentimentul milei. „Mila este întărirea iubirii. De aceea, fericit în înțelesul cel mai propriu este cel ce-și are sufletul în această simțire, fiindcă a ajuns la vârful cel mai înalt în virtute”, zicea Sfântul Grigorie de Nyssa.
    Cu toate acestea, nu este de ajuns numai să-l compătimim pe aproapele nostru căzut în nenorocire, ci trebuie să trecem mai ales la ajutorarea lui prin faptă. Prin gestul său spontan, izvorât din milă, cel care face milostenie se apleacă în iubire asupra suferințelor seamănului, iar acesta constată că durerea lui este înțeleasă și aceeași iubire se desprinde de la el față de cel care îl ajută.
    Nu așa ar trebui să procedăm și cu colegii noștri, în misiunea comună ce o avem în cadrul sistemului de sănătate, în încercarea de a face bine, în comuniune, în echipă, colegial?
    Ultimul citat pe care l-am ales din emisiunea cu titlul „Iubirea de aproapele” este următorul: „Iată, așadar, că dragostea pe care o împărtășim aproapelui prin ajutorul acordat se revarsă asupra noastră înmiit. Dar nu numai pentru aceasta binele trebuie făcut dezinteresat, ci și pentru că răsplata deplină nu vine din lumea aceasta. «Cel ce miluiește pe sărac împrumută pe Dumnezeu (Proverbe 19, 17)». Iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator”.
    Într-o lume în care am proceda așa, multe dintre rele ar dispărea, iar activitatea s-ar putea desfășura omenește. Cu atât mai mult lumea medicală, misiunea medicală, ar trebui să reprezinte un model în domeniu. Cum am mai spus și în alte ocazii, antrenamentul trebuie început de timpuriu, de acasă, trebuie continuat în toate formele de învățământ (de la creșă și până la ultima treaptă de liceu), pentru ca în timpul facultății să fie desăvârșit și pus în aplicare zi de zi și ceas de ceas.
    A discuta despre misiunea medicală în afara comuniunii ar trebui să reprezinte o imposibilitate. Care este realitatea... vom mai vedea și în exemple din săptămânile următoare. Începând de la „banala infecție a tractului urinar” și ajungând până la cele mai dificile acte medico-chirurgicale, echipa și modul de lucru colegial reprezintă esența. Chiar și atunci când ai la dispoziție aparatură și reactivi de înaltă performanță, o tehnică personală desăvârșită, experiență acumulată la cel mai ridicat nivel – pe scurt, tot ce este necesar –, este încă posibil să nu reușești să atingi perfecțiunea și să rezolvi orice problemă. Și dacă lucrurile stau așa, cum să îți permiți să adaugi erori ce pot surveni prin lipsa de organizare în echipă, prin lipsa echipei sau lipsa colegialității? A lupta pentru colaborare, conlucrare, colegialitate reprezintă o obligație a noastră, a tuturor.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală