resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Trauma unei nații

Autor: Dr. Vlad STROESCU | 29 Iunie 2018
    În 1943, pe când avea doar șase ani și jumătate, Boris Cyrulnik era arestat de poliția franceză a guvernului colaboraționist și dus, împreună cu alte câteva mii de evrei, în sinagoga din Bordeaux, stație intermediară în vederea deportării în lagărele de concentrare. Copil neascultător, s-a ascuns la toaletă și a reușit ca prin miracol să fugă, în timp ce restul membrilor familiei sale, mamă, tată, au fost executați. Lucru și mai extraordinar, Boris Cyrulnik s-a făcut mare și a reușit să fie mult mai mult decât această poveste dramatică de supraviețuire. Psihiatru, neurolog, etolog, umanist, activist social, autor a zeci de cărți, personalitate solară și enciclopedică, a devenit unul dintre cei mai iubiți și mai respectați membri ai breslei mele. Cercetează de decenii un fenomen cândva misterios, versantul monedei suferinței, numit reziliență, dezvoltarea acestui concept fiind probabil cea mai importantă și mai cunoscută dintre contribuțiile lui.
    L-am ascultat prima dată acum aproape zece ani, când lucram la Metz, în Franța. A fost un noroc chior, era o conferință la care ajunsesem din întâmplare, pentru că subiectul ei, deși foarte arzător atunci, nu intra în aria mea imediată de interes: psihologia terorismului. Un deceniu întreg am avut material de gândire din cuvântarea lui: a fost una din acele rare întâlniri deschizătoare de ochi, nu doar asupra terorismului, ci asupra meseriei mele, asupra mie însumi, asupra lumii. Între timp, viața m-a transportat, cu tot cu gânduri și amintiri, pe coordonate unde mi se părea imposibil să-l revăd pe Cyrulnik. Tot dintr-un noroc chior, pentru că știrea asta nu pătrunsese de la sine în „bula” mea, am aflat de venirea lui în România.
    Printre lucrurile cu care s-a ocupat în ultima vreme energicul octogenar a fost înființarea unui Institut al Primei Copilării (Institutul „Petite Enfance” – IPE), care se ocupă cu formarea profesioniștilor implicați în primele interacțiuni cu copiii și cu cercetarea a ceea ce se întâmplă în această perioadă atât de puțin cunoscută a vieții noastre. Din 2013 în Franța, iată că, printr-un concurs de împrejurări, România este prima țară străină care va primi o filială a IPE. Aceasta va fi condusă de unul dintre studenții lui Cyrulnik, Camelia Vețeleanu.
    Lansarea IPE la București a luat aspectul unei conferințe, la Institutul Francez, în care Boris Cyrulnik a vorbit ore în șir despre subiecte obsedante pentru noi toți: traumă, reziliență, copilărie furată, felul în care reușim să renaștem din propria cenușă, nu doar adaptându-ne și îndurând, ci revoltându-ne și luptând. A răspuns pe îndelete tuturor întrebărilor puse, deși n-au fost puține sau ușoare. Am reușit să-i pun și eu u
Publicitate
na. Una atât de grea, încât mi-e greu să o repet aici, dar voi încerca.
    Într-un text care mi-a plăcut mult, publicat acum vreo două luni pe blogul său, colegul Eugen Hriscu îndrăznea să enunțe o suspiciune pe care o aveam mulți. „Poate că, de fapt, suntem o naţie în depresie. Poate că suntem realmente bolnavi. Poate că ar trebui să acceptăm faptul că, da, ne mişcăm mai greu, pentru că resursele noastre vitale sunt extrem de limitate”, spunea acesta, ca reacție la încă un sondaj care îi găsea pe români drept cei mai nefericiți dintre europeni.
    Ipoteza unui episod depresiv colectiv, de nivel național, nu are prea multe explicații plauzibile. Nu e că ar fi ceva în apă sau în aer. Nu e că avem vreo genă defectă. Cauza unei asemenea catastrofe populaționale nu poate fi decât trauma. Poate că ar trebui să zicem, în sfârșit, cu voce tare, că suntem o nație profund psihotraumatizată. Nu am studii care să mă susțină. Am însă experiența de zi cu zi. Am chiar experiența personală. Generația părinților mei (am 40 de ani) a trecut prin niște traume enorme, colective, generalizate până la a le eticheta ca „normalitate a vremii”. Aș putea aduna într-un mare volum zecile de povești cumplite pe care le-am auzit, dar nici nu știu de unde aș începe, poate de la avorturile „cu umerașul”, poate de la teama de a vorbi, de la persecuția politică până la cele mai umile niveluri, de la prizonieratul în propria țară, privațiunea informațională, delirul de grandoare servit zilnic pe post de singură realitate acceptabilă, colectivizare, mineriade, foame, creveți vietnamezi, copii aruncați la gunoi și trăind prin canale sau poate mai simplu ar fi să repertoriez alfabetic toate traumele încasate de oameni care sunt încă vii, sunt încă aici cu noi, participanți la viața cetății cu toată ignorarea de care au parte.
    Dar trauma are tendința de a se transmite. Iar dacă părinții noștri au avut propriile mijloace de reziliență, ce știm oare despre ele? Și cum facem să ne dezvoltăm propria reziliență? Pentru că singura reacție proeminentă la trauma părinților noștri e respingerea. Respingem în bloc o generație întreagă, refuzăm să mai vrem să o cunoaștem, vrem să uităm cu totul de viața ei, o disprețuim, o aruncăm la gunoi. Pentru că simțim că acolo e ceva în neregulă, comitem la rândul nostru o mare nedreptate, contribuim la continuarea traumei și totul se răsfrânge asupra noastră într-un cerc vicios infinit. Și singurii care profită copios de acest tragic conflict inconștient între generații sunt psihopații – ziceți-le politicieni sau cum vreți. Peisajul și evenimentele politice de astăzi din România nu sunt altceva, în opinia mea de psihiatru și trestie gânditoare, decât consecințele unui imens sindrom posttraumatic. Cum să ieșim din el? Cum să ne vindecăm? Cum să nu transmitem trauma – gând înspăimântător – următoarei generații, copiilor de azi?
    Asta era întrebarea pe care am vrut să i-o pun lui Boris Cyrulnik, el însuși supraviețuitor sclipitor al unei traume colective. Dar m-am cam bâlbâit de emoție și nu am zis toate astea. Ceva-ceva tot am mormăit eu, pentru că mi-a și răspuns. Lung și liniștit, mi-a zis că trauma nu se transmite, ci doar felul de a reacționa la ea. Că părinții mei au făcut poate o treabă mai bună decât cred și că aș putea, am putea încerca să înlocuim rușinea cu mândria. Că lucrurile care nu pot fi spuse direct, pentru că rănesc, pot fi spuse prin artă. Apoi mi-a dat întâlnire, râzând, peste alți zece ani, la următoarea conferință. Avem mult de lucru până atunci.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală