resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Pericolul de dincolo de ușă

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 8 Iunie 2018

Minutele trec vrăjmaș și împleticit. Știu ce am de scris. Dar nu știu dacă am să găsesc elocvența necesară. Mai sunt trei ore. Trei ore până când familia se va duce la ușa lui. I-am instruit să meargă de ieri la secția de poliție, să anunțe ce vor să facă. Au discutat și cu administratorul blocului. Vor sparge ușa. Vor sparge ușa apartamentului, de îndată ce vine ambulanța pe care o vor chema, împreună cu un echipaj de la locală. Trebuie să-l ducă la spital. E bolnav, posibil grav bolnav. Din informațiile pe care le au de la un butic de vizavi, iese de obicei dimineața, să-și ia o bere la PET și un pachet de țigări. Dar atât. În ultima vreme, spune buticărița, e din ce în ce mai buhăit, mai confuz. Lor le dă mesaje în care le cere bani. Uneori îi înjură. Alteori e doar incoerent.

Cei mai mulți au ridicat din umeri. Poliția le-a explicat că ei nu se bagă decât dacă face scandal. El scandal nu face. Vecinilor, în schimb, le e frică. Uneori aud zgomote din casă, zi și noapte pare că mută mobila. De dincolo de ușă, vag, răzbate un miros greu. Se tem că fie îl găsesc mort într-o zi, fie lasă gazele deschise. Da, vechea obsesie a românilor cu gazele în fagurele de carton care e blocul de fabricație sovietică. Frică, frică, dar unul nu s-ar fi dus să depună o plângere la Secție. Despre ce să te plângi, de fapt?

Dar au găsit oarecare înțelegere. O oarecare înțelegere nu garantează nimic. Bolnavul psihic are parte de multe din partea statului, dar de înțelegere... mai rar. Nu când vine vorba de securizarea lui. Nu când vine vorba de recuperarea lui de pe străzi, din garsoniere. Regula e că nimeni nu se bagă și, surprinzător, atunci când se bagă, de obicei se lasă doar cu amenzi. Pe care nu le plătește nimeni.

I-am sfătuit să spargă ușa. E o chestie aproape filosofică: unde e polițistul când familia sparge ușa? Ar trebui sau n-ar trebui să fie prin apropiere? Există risc de suicid? Cu siguranță. Ordinele poliției spun că mai nou pot interveni dincolo de ușă când riscul e „iminent”. Am mai scris despre asta. Nimeni nu pricepe, de fapt, ce înseamnă „iminent”. Nu se aprinde niciun bec de avarie. Nu există un clopoțel astral. Prins în propriul psihoticism, nu e ca și cum bolnavul se oprește și spune: „Gata, m-am hotărât, de acum înainte e iminent că am să fac ceva”. Manualul polițistului de proximitate nu cuprinde detalii privind judecata iminenței decât în privința celor hetero-agresivi. Dar aici pericolul pândește dincolo de ușă.

Să sunăm la 112 sau merge și cu ambulanță privată? Oamenii m-au întrebat. Percepția, mai nou, e că dacă ceva e „privat”, adică pe bani, tărășenia va fi ma

Publicitate
i puțin traumatizantă. Nu e mai puțin traumatizantă. Ba chiar riști să dai de oameni care habar n-au ce să facă. Or, un incident în care trebuie să spargi o ușă ca să duci pe cineva la spital are o componentă legală și orice chestiune cu ramificații legale trebuie minuțios documentată. Civilizație. Civilizația, la naiba! Să fim civilizați!

Am pierdut șirul acestui gen de intervenții. Ca și al tuturor dăților când am rămas atât, atât de dezamăgit. O întreagă industrie a adusului omului până la camera de gardă, doar că, din varii capricii, doctorul nu semnează internarea. Sau un alt caz în care poliția a venit până la ușă, ușa fusese deschisă, polițiștii au semnat o amendă contravențională familiei și-au plecat. Cum că „de ce ați spart ușa”? Sau a venit ambulanța, doar că ambulanța era doar un mijloc de transport, nu avea elemente de contenționare, deci degeaba a venit. Trăiești, înveți. Când sunați la 112, specificați că vreți ambulanță cu medic, targă cu contenționare și echipaj de poliție. Și, orice îndoială aveți, oricât de dureros e, nu vă opriți. Sub nicio formă nu vă opriți. Da, asta e țara. Da, ăștia sunt oamenii. Dar nu facem ce facem pentru țară sau pentru oameni. O facem pentru el. Pentru că alternativa e intolerabilă. În ritmul ăsta va muri.

Statului nu-i pasă dacă pacientul psihiatric scufundat în propria-i boală, alienat, dar (încă) nonviolent, trăiește sau moare. Nu-i pasă dacă-și ia tratamentul. Singurul mijloc de obligativitate îl are dacă este fie instituționalizat, condamnat de o instanță sau pus sub tutelă/curatelă. Asistența comunitară e praf pe mobilă. Și rețetele nu tratează oameni. Idem biletele de externare sau scrisorile medicale. Da, sunt acolo, familia le are. Dar nu le poate folosi. Avem o prevedere care spune că, de drept, documentele medicale aparțin pacientului și numai pacientului. Fără acordul lui semnat, prin care desemnează alt membru al familiei, nimeni nu le poate folosi. Aceeași lege, romantică în felul ei, spune că internarea involuntară se impune după ce orice alt mijloc de intervenție medicală a fost epuizat. Sună într-un fel. Pricepe cineva că unii suferinzi mintal nu au luciditate încât să-și vadă boala, să-și accepte condiția, să fie într-o poziție oarecare de-a colabora?

Durerea mea de cap îmi spune că ar trebui să fie mult mai simplu. Un algoritm desemnat prin care tulburarea comportamentului, adicția, dezorganizarea mintală, pauperismul, izolarea socială să fie criterii care să permită intervenția „dincolo de ușă”. Sunt atâtea chichițe legale. Oare merită ordonanță președințială? Timpii legali durează. Punerea sub interdicție e treaba spitalului, instituirea tutelei/curatelei e altă gâscă în altă traistă. Și uite-așa te plimbă statul pe la uși, prin tribunale, prin calvarul hârtiilor.

Demult am fost pe teren la o atare acțiune. Era o persoană vârstnică, se închisese de o lună în casă. Când am intrat, cu fiica lui, cu poliție, ambulanță etc., au țâșnit, ca dintr-un coșmar, vreo 15 pisici jigărite. În bucătărie colcăiau viermi, muște, gândaci. Mâncarea putrezită căpătase tentele verzui ale mucegaiului care ne va cuprinde, odată, pe toți. Fecalele tapetau linoleumul. În sufragerie, draperiile erau trase. Dormitoarele erau pline cu haine împrăștiate. Și în baie, căzută, o carcasă vestigială, cândva un om, țipa. Icnea. Urla la noi că am venit să-i omorâm mâțele. N-am să uit niciodată. Și ei se aleg cu o amintire pe care nu o vor putea uita. Noi, niciunul dintre noi, nu uităm niciodată. Doar ei suferă de perpetuă amnezie. Ei, păzitorii țarcului numit România.

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală