resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Medicina durerii și o decizie strategică așteptată de toată lumea

Autor: Prof. dr. Ostin C. MUNGIU | 1 Iunie 2018

Terapia durerii în România se face adesea insuficient și inadecvat. Prin numărul pacienților și prin consecințele socio-economice și umane, durerea cronică este o adevărată problemă de sănătate publică, pentru care soluțiile trebuie să vină în urma unui dialog interdisciplinar. Singurul care deține un „monopol” asupra durerii este pacientul. Toate specialitățile medicale trebuie să colaboreze, într-un larg demers multidisciplinar, prin cooptarea psihologilor, sociologilor și a altor specialiști din domenii conexe, pentru găsirea celei mai bune soluții, eventual urmând exemplul sistemelor de sănătate dezvoltate.

Ministerul Sănătății din România este cel care trebuie să intervină și să formeze un grup de lucru multidisciplinar, care să elaboreze o strategie națională pentru terapia durerii. Cu siguranță, unul dintre pași va fi acela de a defini nevoia de educație în medicina durerii, la nivel universitar și postuniversitar. Legislația și normele de aplicare, precum și modalitățile de integrare a terapiei în procedurile decontate de asigurările de sănătate vor trebui regândite, având în minte obiectivele de sănătate publică, dar și problemele care pot apărea pe parcurs.

„Viața medicală” a prezentat, foarte pe larg, în primele luni ale acestui an, un abord multidisciplinar al durerii, continuat apoi printr-un proiect ce a câștigat sprijinul Asociației internaționale pentru studiul durerii (IASP). Demersul nostru poate servi ca punct de plecare pentru conducătorii sistemului românesc de sănătate, care s-ar sincroniza astfel perfect cu Anul mondial pentru excelență în educația în domeniul durerii, declarat astfel de IASP și de Federația europeană pentru durere (EFIC). O decizie așteptată, de altfel, de sistemul nostru
de sănătate, dar mai ales de pacienții aflați în suferință.
(Aurel F. Marin)

Durerea constituie o provocare multiplă: medicală, socială, economică, psihologică, culturală și religioasă. Deși forurile internaționale (Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Sănătății) au statuat că a nu suferi este un drept universal al omului, trebuie să recunoaștem că, în multe țări (și România nu face excepție), durerea rămâne insuficient sau inadecvat tratată.

În timp ce durerea acută poate fi considerată un simptom sau o leziune, durerea cronică și cea recurentă constituie o problemă de sănătate specifică, o boală de sine stătătoare. Rezultat al unor mecanisme diferite față de durerea acută, durerea cronică implică un complex de modificări fizice și psihosociale care includ: imobilitate, slăbirea sistemului imunitar, tulburări de somn și de apetit, dependența de medicație și de familie, performanțe scăzute și suprautilizarea sistemului de asistență medicală. Neglijată sau inadecvat tratată, durerea cronică poate evolua spre anxietate, frustrare, depresie și suicid.

Declarația de la Bruxelles (2001) afirmă, în privința durerii cronice, următoarele: „Cu toate că puțini oameni mor de durere, mulți mor în durere și mai mulți trăiesc în durere”. În declarația menționată se atrage atenția și asupra costurilor sociale ale durerii cronice, care includ: costuri ale serviciilor de sănătate și de medicație, absenteism (absența de la locul de muncă din cauza durerii), prezenteism (prezența la muncă în pofida simptomelor algice, cu un randament redus semnificativ), scăderea productivității, diminuarea veniturilor, ajutor de șomaj sau costuri de asistență socială. La finalul documentului, se recomandă guvernelor să recunoască faptul că durerea cronică este o problemă de sine stătătoare care necesită o mai bună specializare în tratamentul acestui tip de suferință, precum și facilitarea eforturilor în vederea recrutării de resurse umane și financiare suplimentare, pentru un management adecvat al acestei suferințe cronice.

În anii ce au urmat sus-amintitei declarații, multe dintre țările europene dezvoltate (și nu numai) au recunoscut durerea cronică drept o boală în sine, fapt reiterat și de Declarația de la Montreal (2010), în care se cerea guvernelor să elaboreze strategii prin care să recunoască faptul că durerea este o problemă majoră de sănătate și că pacien

Publicitate
ii au dreptul de a beneficia atât de metodele neinvazive, cât și de cele invazive de tratament.

Ca o recunoaștere a importanței acestui document, menționăm că SUA au elaborat în 2016 strategia națională pentru durere, cu focus pe durerea cronică. Sunt vizate aspectele de prevenție, management, educație și cercetare, inclusiv strategii adecvate de rambursare a costurilor. În acest context, nu pot să nu amintesc că, în urmă cu douăzeci de ani, am prezentat în premieră națională un astfel de proiect la Congresul național de farmacie; iată că, după două decenii, la noi s-au realizat doar câteva dintre obiectivele propuse, printre care și Legea opioidelor – 339/2005. Cu toate că legea amintită a fost considerată un element de progres (ea fiind rezultatul inițiativei unor asociații profesionale de profil), aplicarea ei a fost „frânată” de o Hotărâre de guvern contradictorie. Conform Legii opioidelor din 2005, orice medic cu autorizație de liberă practică poate prescrie medicație opioidă, asumându-și responsabilitatea pentru actul medical prestat. La doi ani de la intrarea în vigoare a Legii 339, o Hotărâre de guvern (720/2007) amputează însă drepturile medicului, stipulând că asigurații nu pot primi medicație opioidă compensată decât la recomandarea unui medic oncolog. Ce ne facem cu acele dureri severe
nononcologice, la care se indică și tratament opioid?

Unul dintre principalii indicatori ai managementului durerii în lume este reflectat de nivelul consumului de analgezice puternice. În contrast cu datele statistice din țările europene dezvoltate (și chiar cu unele din țările vecine nouă), situația consumului de analgezice puternice din România denotă valori îngrijorător de mici față de media europeană. Iată doar câteva cifre, obținute de la Pain and Policies Studies Group și de la International Narcotics Central Board. Consumul de opioide în echivalent morfină (mg/capita) – extras din 2015: Elveția – 420; Germania – 380; Marea Britanie – 252; Franța – 210; media europeană – 138,69; Ungaria – 72; Polonia – 36; România – 2,64 sau 16 (raportări diferite?); Ucraina – 12; Republica
Moldova – 8,57.

Datele citate reflectă câteva adevăruri:

  •  Guvernele din țările din vestul Europei au recunoscut în durerea cronică o boală de sine stătătoare și au luat măsurile necesare de pregătire de specialiști în medicina durerii și de alocare de resurse;
  •  Guvernele din țările mai puțin dezvoltate din estul Europei au neglijat indicațiile declarațiilor de la Bruxelles și Montreal și, ca urmare, nu recunosc ca afecțiune durerea cronică, nu au o specializare în medicina durerii și nu sunt preocupate de introducerea în învățământul universitar a algeziologiei (disciplină integrativă utilă pentru formarea viitorilor specialiști în
    medicina durerii);
  •  Ca o consecință a insuficienței cunoștințelor despre valoarea și utilitatea medicației din durerile severe, în mai toate țările din estul Europei, medicii se tem să prescrie, farmaciștii se tem să dețină și pacienții se tem să accepte terapia cu opioide. Considerăm că, la noi în țară, această stare de fapt ar putea fi contracarată atât prin formare de specialiști în terapia durerii, cât și printr-o mai bună informare a farmaciștilor și a pacienților.

Este o realitate faptul că anesteziștii constituie un corp de elită în terapia durerilor acute. În urmă cu câteva decenii, expertiza lor a fost utilizată și pentru calmarea durerilor din formele severe de cancer. Cu timpul, unii dintre aceștia s-au implicat și în terapia durerilor nononcologice și, astfel, a apărut medicina durerii sau algeziologia, în care, astăzi, se pot forma ca specialiști și medici proveniți din alte discipline medicale.

Din păcate, în România nu există – încă – o formă instituționalizată de pregătire specifică a personalului medical, în pofida unor încercări mai vechi, care nu s-au bucurat de sprijin pe termen lung. Facultățile de medicină nu au inclus algeziologia în curricula pentru studenți, dar nici în oferta de cursuri postuniversitare de lungă durată pentru medici (o excepție efemeră: UMF „Grigore T. Popa” Iași).

Eforturile făcute în ultimii ani de un inimos colectiv din diverse specialități medicale, din întreaga țară, au făcut posibilă (și cu sponsorizarea International Association for the Study of Pain – IASP) apariția unui volum care demonstrează caracterul interdisciplinar al terapiei durerii și sugerează necesitatea de a forma specialiști în acest domeniu („Terapia durerii”, coordonatori științifici Ostin C. Mungiu și Dorel Săndesc, coordonator editorial Aurel F. Marin).

Considerăm că este momentul potrivit ca factorii de decizie să ia inițiativa formării unui grup de lucru sau a unei comisii pentru elaborarea unei strategii adecvate și pentru pregătirea de cadre specializate (algeziologi) după modelul deja existent în alte țări (de exemplu, Israelul, la o populație de opt milioane de locuitori, are 90 de specialiști în terapia durerii). Ar fi o inițiativă lăudabilă, mai ales că anul 2018 a fost declarat de IASP „Anul mondial pentru excelență în educația în
domeniul durerii”.

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală