resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Visuri, speranțe, năzuințe

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 11 Mai 2018
    De la apariția statului hieratic, ne-am împărțit în două: zei și slugi. „Oamenii liberi”, o a treia categorie, au fost fie înregimentați în armată sau politică, fie arondați cumva roților dințate ale conducerii. Mereu sub zei, ocazional peste slugi. Ai tuturor crezuți, invidia zeilor și a sclavilor, de multe ori au rămas ai nimănui. Lumea noastră, în ultimele trei secole, a făcut câțiva pași de gigant înainte. Și câteva greșeli fundamentale.
    Există o diferență francă între „egalitate” și „echitate”, în contextul restrâns al drepturilor civile individuale, dar și extins, anume destinul comunităților, al popoarelor, în fluxul neîntrerupt al Antropocenului. Fiecare dintre noi se bucură de câteva drepturi inalienabile, considerate a fi „universale”. Este o primă greșeală. Suntem în momentul acesta al civilizației noastre încât, veritabili țânci ai Infinitului, considerăm că ce e bine pentru noi se aplică centripet tuturor celorlalte, mișcătoare și nemișcătoare. Omul nu e universal și nicidecum mai egal decât lumea în care trăiește.
    Printre drepturile inalienabile ale omului se numără și egalitatea prin naștere. O consider o a doua greșeală, una care mai degrabă derivă din memoria traumatică a lanțurilor, înrobirii omului până la asemuirea lui cu un simplu animal de povară. O afirmare a umanității, deci, s-a considerat a fi, de Părinții noștri, una care să anunțe că omul este egal cu om, în răspuns la tiranie și subjugare. Acest enunț nu doar că este incomplet, dar, probabil, prin ipocrizie, ne împietrește în proiect. Anume că universală este echitatea, pentru că egalitatea este posibilă doar pe hârtie.
    Dresul busuiocului a fost considerat a fi „egalitatea șanselor”, ca și cum asta ar insinua cumva echitate. Umbra discriminării, a rasismului, a xenofobiei ne macină, dar, pe de altă parte, ne bucurăm de privilegii. Or, fie oricare privilegiu, el se oprește când intervine pericolul pentru comunitate. Comunitatea mea e umanitatea. Cine-și imaginează că putem trage o linie imaginară prin startul unui „ceva” și-apoi să dăm de toate tuturor se înșală amarnic.
    Utopia ultimului secol, una care ne-a otrăvit și nouă, românilor, conștiința, a fost cea că oamenii sunt egali. Singurul rezultat a fost acela de-a fi putut observa că, sub dictatură, toți au fost egal opresați, căci egal liberi nicicând nu s-ar fi putut întâmpla. Sau, în China, egalitatea propusă de Mao, una în care fiecare chinez primea un bol de orez, n-a folosit decât dregătorilor care furau bolurile rămase în urma morților încât să salveze aritmetica.
    Echitate presupune o viziune a societății în care aceasta își pune visuri, speranțe, năzuințe în ce poate produce mai bun comunitatea lor și-apoi ocrotește acel produs. Echitatea, câtă vreme nu violează prezumții ale egalității în fața legii, educației și sănătății, armonizează viitorul unui popor.
    Poate că am fost prea abstract. Egalitate înseamnă să dai un pește fiecărui om. Echitate înseamnă să dai undiță fiecărui om. Dar echitate înseamnă și să reîntorci bunăstare acolo unde egalitatea nu a funcțion
Publicitate
at, nu funcționează sau nu poate funcționa. Copiii nu pot fi egali cu adulții sănătoși. Aidoma, bătrânii n-au cum să fie priviți egal. O lume dreaptă e cea în care copilul e ocrotit și bătrânul este respectat.
    Diada egalitate-echitate este, în sistemul nostru de sănătate, de departe cea mai adâncă otravă. Sănătate înseamnă întâlnirea la mijloc a omului bolnav nu doar cu doctorul, ci cu doctorul, echipa lui terapeutică, sistemul de-i împrejmuiește și totul în spațiul de proximitate (casă, stradă, comunitate). Este profund inechitabil să fi construit o lume unde prin variabile altfel modificabile am vulnerabilizat sănătatea oamenilor. Prin alimente proaste. Prin mobilitate socială aberantă. Prin deforestare profesională. Prin corupție și microtirania administrației și birocrației. Această țară îmbolnăvește oamenii în mod egal prin abandonul echității.
    Este profund inechitabil să fi distrus circulația fluentă a omului prin sistem încă de la rădăcină, anume împovărarea medicilor de familie. Deopotrivă vilificați și vitriolați, medicii de familie sunt inefabili actului medical. Să îi tratezi cu dispreț, cu ocară și cu indiferență restantă e o crimă. Să presupui, în schimb, că medicul de familie este egal celorlalte specialități sau să forțezi o egalitate a specialităților medicale ori chirurgicale e nesăbuit, ca să nu zic tembel. Cu toate acestea, diatriba zilelor este una prin care toți caută uniformitatea, pentru că toți au un șpuribus care-i face să se simtă speciali.
    Finalmente, este profund inechitabil să lași spitalele la mâna sorții și indicatorilor de performanță. Acest detaliu pare contraintuitiv, dar realitatea este următoarea: echitate înseamnă, de fapt, un standard unitar de sanitație, curățenie, dar și adaptare a investițiilor în funcție de povara morbidă a respectivelor centre spitalicești. Una e un spital general, alta e un spital de boli infecțioase, de pneumoftiziologie, de psihiatrie. România are un peisaj particular al patologiei ei. Cum poți spune că „vom lua RMN-uri, tomografe, aparate de radioterapie”, când în fapt comiți aceeași cârpeală precum toți iluștrii tăi predecesori, anume să amâni colapsul sistemic în condițiile unui cadru profund neetic al legii și deloc păstrător al vieții și bunăstării omului? Fapt este că oricare dintre aceste gesturi sunt mai degrabă menite imortalizării prin tăiat de pamblică sau moștenire („ministrul X a făcut cutărică lucru, cinste lui”), știut fiind că miniștrii sănătății sunt precum efemeridele, acum au ieșit din crisalidă, acum au bătut de două ori din aripi, acum au dispărut fără urmă.
    Sugerez momentanilor potenți, dar și comunității din care fac parte, să cuteze să îndrăznească să viseze. Să viseze România în totalitatea ei, una în care timpul cel mai prețios e timpul mort și lipsa omului potrivit la locul potrivit. Să viseze România păstrării inegalităților etice (nu, atacul de panică NU are ce căuta la o cameră de gardă a unui spital unde vin politraume), dar lucizi la nevoia chintesențială de echitate. Pentru că o bună cutezanță în cheltuitul banului public nu presupune veșnică opincărie și scosul unui preț bun sau parcimonie (suntem prea săraci să ne mai permitem lucruri proaste), cât randament util al fiecărui leu cheltuit. Or, la noi, din fiecare leu cheltuit, 70 de bani ajung în șanț, iar statul își fură căciula, pentru că oricum n-a dat decât 50 de bani, căci restul e la negru, și i-a tratat pe români egal și cu respect.
    Nu vreau să-i trateze egal. Vreau să-i trateze echitabil. Or asta presupune că balanța trebuie să se schimbe, iar din fiecare leu, maximum 30 de bani să ajungă în șanț. Dar nu poți face asta până nu-ți dai seama că țara pe care-o lăsăm copiilor noștri, în acest ritm, cu asemenea Sănătate, se va deteriora până la punctul dezolării dantești: abandonați orice speranță, voi, ce cutezați să intrați aici...
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală