resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Nevoia de relaționare

Autor: Prof. dr. Mircea Ioan POPA | 27 Aprilie 2018
    Unii dintre colegi sau dintre viitorii colegi aleg să se gândească tot mai puțin la probleme, la „lipsa timpului” și încearcă să ofere, după posibilități, cât mai mult ajutor celor care au nevoie. Atunci când afli despre activitățile pe care le desfășoară, capeți încredere și te gândești că, dacă ei reușesc să facă și aceste fapte bune, este sigur că tratează și activitatea medicală cu seriozitate, este sigur că învață, doresc să fie medici buni sau foarte buni și au toate șansele să trateze medicina cu multă omenie.
    Unul dintre acești colegi, aflat acum în rezidențiat, mi-a mai povestit și anterior din experiența pe care a acumulat-o, cu drag, făcând voluntariat în cadrul unei fundații care vine în ajutorul unor copii aflați în suferință. Nu a abandonat aceste activități nici măcar în timpul pregătirii pentru examenul de rezidențiat, iar presupunerea mea de mai sus a fost validată printr-un punctaj foarte bun obținut la examen, care i-ar fi permis să aleagă oricare specialitate dintre cele expuse de Ministerul Sănătății.
    În săptămâna care a trecut, după Sfintele Paști, mi-a trimis un mesaj prin e-mail în care mărturisea următoarele: „Dacă inițial am asistat la activitățile intreprinse de doamnele psiholog și mai apoi am desfășurat activități educaționale (colorat, desenat, jocuri, citit povești), dacă la început am ales această activitate gândindu-mă că este vorba despre copii fără părinți, care au nevoie de atenție și de dragoste, mai ales când suferă în același timp și fizic, și psihologic, dacă gândul meu inițial a fost să ajut... Cu timpul mi-am dat seama că realitatea este alta, mi-am dat seama că nu eu ajut copiii, ci ei sunt cei care mă ajută și mă învață pe mine. De la copii am învățat ce înseamnă bucuria, recunoștința și dragostea. Ei se bucură de orice lucru simplu, de un cântec, de o floare, de un joc și sunt recunoscători pentru tot ceea ce li se oferă, în ciuda suferinței lor. Fiecare dintre întâlnirile cu acești copii drăgălași m-a emoționat, aș putea povesti foarte multe întâmplări. Întâmplările nu au cum să aibă același farmec atunci când sunt istorisite și nu trăite, dar o să încerc să le redau cât de bine. Ieșeam de la biserică împreună cu un băiețel și imediat am ajuns lângă un cerșetor. Acela era murdar și nu mirosea deloc prea plăcut. Eu mă gândeam că ar fi mai bine să îl evităm, dar fără ca eu să apuc să spun ceva, băiețelul l-a întrebat cu drag: «Ce faci? Cum te cheamă?». Cerșetorul s-a bucurat să fie luat în seamă. Pe chipul lui se putea citi uimirea. Pentru mine a fost o lecție importantă. Dincolo de aspectul fizic al unui om murdar și neplăcut mirositor, spre deosebire de mine, un suflețel curat a privit mai profund, a văzut un om în suferință și i-a oferit dragoste, fără a pregeta”.
    Drept este, în această lume în care „toți alergăm de colo-colo”, uneori fără a putea da răspuns la o întrebare foarte simplă: „de ce?”, sunt multe lucruri mai importante în comparație cu banii sau cu alte aspecte materiale care „macină” trupuri și suflete. Mesajul primit a continuat astfel: „La fundație există și o cameră în care copii mai mari sunt țintuiți la pat. Ei nu vorbesc și ai avea impresia că nici nu percep ce este în jur. Într-o zi, fiind în acea cameră, o fetiță se juca cu o orgă și dorea să le cânte copiilor care erau în pătuțuri. Am mers și eu și am văzut ceva care m-a emoționat până la lacrimi. Unul dintre copii zâmbea cu toată gura de fiecare dată când auzea muzica. Zâmbea foarte tare și îi sclipeau ochii. Asta m-a făcut să înțeleg mai bine faptul că până și acești copii au nevoie de afecțiune. În plus, m-a uimit și relația dintre ei, un copil
Publicitate
care poate vorbi îi trata pe copiii țintuiți la pat, care nu pot vorbi, ca pe niște prieteni cu care poate relaționa foarte natural”. Iar în finalul mesajului, a scris: „Întâlnirea cu acești copii te face să te gândești că orice «problemă» pe care o întâmpini nu este cu adevărat o problemă, dar aceste situații te învață să te bucuri de viață și să fii recunoscător pentru ce ai”.
    Ieri am primit un alt mesaj prin e-mail, pe care îl voi prezenta în continuare: „Dacă întrebați studenții la medicină în primii ani de ce își doresc să urmeze studiile acestei facultăți, mulți vor spune că fac aceasta pentru a ajuta, pentru a face bine celor din jur. Cu siguranță trebuie să existe o astfel de motivație pentru a parcurge drumul lung și anevoios. Însă pentru a face bine celor din jur există multe modalități (...) oriunde ne uităm se află cineva în nevoie, cineva pentru care orice gest al nostru poate însemna foarte mult. Astfel de activități au avut loc la «Cercul de microbiologie», luând naștere din dorința și nevoia studenților de a face bine. Au început prin a strânge haine și jucării pentru copii (...) spre exemplu pentru cei aproximativ 400 de copii aflați în grija părintelui Tănase la Valea Plopului. Mare ne-a fost mirarea când cutiile puse pentru colectă au devenit neîncăpătoare, iar studenții nu mai conteneau să vină cu daruri. Holul de la intrarea în amfiteatrul Institutului Cantacuzino era plin ochi, nu se putea arunca un ac. Dar nu s-au oprit aici. Mulți dintre studenți și-au dorit să ia parte la împărțirea darurilor și să vadă zâmbetul copiilor cu ochii lor. Drept urmare, s-au organizat și au închiriat un microbuz pentru a merge împreună. Copiii s-au bucurat tare mult să vadă atâția tineri voioși care le aduc daruri și se joacă cu ei (...), însă la final i-au întrebat cu lacrimi în ochi când se vor întoarce. Și s-au întors. Au făcut în așa fel încât să meargă înapoi «în vale» la copilașii care nu i-au uitat și îi așteptau. Binele trebuie să fie o activitate continuă (...) dincolo de nevoie, în sufletul unui copil se nasc așteptări și speranțe că nu vor fi abandonați din nou, așa cum au fost abandonați de părinții lor. De aceea, orice activitate de ajutorare a copiilor trebuie susținută, continuată cu sufletul deschis. Copiii simt natura sentimentelor, văd direct în sufletul nostru”.
    Participând la toate aceste activități (până în urmă cu circa nouă luni, perioadă în care nu am mai reușit să fac mai nimic din ceea ce aș fi dorit, timp în care totul s-a transformat în muncă, datorie și, adeseori, suferință), îmi aduc aminte cu plăcere cele istorisite. Spun fără preget că îmi doresc să ajung din nou pe acele meleaguri și în acea oază a binelui.
    În același mesaj, povestea continuă: „O altă activitate pe care am făcut-o împreună cu studenții de la «Cercul de Microbiologie» a fost să mergem la un orfelinat din București cu alimente, hăinuțe și jucării pentru copii. Sigur că s-au bucurat mult să vadă că primesc daruri, însă cel mai important pentru ei a fost să ne jucăm cu ei. Mogâldețe de copii au venit și ne-au luat de mână și nu ne-au lăsat până nu ne-am jucat cu mingea și nu ne-am plimbat cu bicicleta împreună. O fărâmă din timpul nostru a adus bucurie unui cămin întreg de copii care nu au cui să spună când sunt bucuroși sau în brațele cui să alerge când sunt triști. Și atunci, în acele momente, copiii-studenți văd ce însemnă viața, iar testele, colocviile și examenele nu mai par a fi sfârșitul lumii. Într-un alt an am mers cu studenții la Giurgiu... într-un sătuc uitat de lume se află două centre pentru copii pe care mulți i-au uitat sau ar fi dorit să îi uite – copiii cu HIV/SIDA. Vorbind cu studenții despre ce au însemnat anii 1980–1990 în ceea ce privește «epidemia HIV/SIDA», am decis împreună să îi vizităm. Pentru prima dată, mediciniștii urmau să se întâlnească cu acest virus necruțător (...) însă nu voiau să creadă că în micile corpușoare care zburdă și se joacă există mult temuta boală. Dincolo de nevoia de afecțiune, acești copii au nevoie de acceptare, integrare din partea celor din jur. Iar studenții au avut și ei parte de o lecție – nu numai că bolile nu sunt așa cum și le imaginau, dar vin livrate în «ambalaje» frumoase”.
    Sunt plăcut impresionat că unii dintre foștii studenți, acum medici, cu care am participat la aceste activități continuă să înfăptuiască bine pe unde merg. Acestea sunt foarte bune exemple de colegialitate, de implicare și stau la baza speranței în mai bine – măcar în viitor.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală