resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Erudiție și stil

Autor: Dr. Mihail MIHAILIDE | 13 Aprilie 2018
    Cartea primită în dar de Ajunul Crăciunului 2017 m-a bucurat, ca odinioară copil fiind. Atunci nu erau telefoane mobile și electronicele de astăzi, atât de jinduite de copilăretul fericit al secolului XXI, aduse de un Moș Crăciun care e mai degrabă un comisionar eMAG. Venit cu sania trasă de cerbi sau intrat pe horn, bătrânelul resemnat de lângă bradul împodobit se mulțumea pe vremuri să-i reciți o poezioară și să afle „pe surse” că fuseseși cuminte. Mai ales în timpul războiului și în anii de după, sacul cu jucării, în cele mai multe case, nu excela prin dimensiuni. În cazul meu, cărțile copilăriei aveau mai multe ocazii să-mi îmbogățească mica bibliotecă, dar bucuria primirii lor o încercam de fiecare dată – și, iată, am simțit-o și acum.
    Volumul de 500 de pagini, frumos editat la editura Spandugino, se intitulează Domnu-i Domn și lerui ler, iar autorul care mi l-a oferit cu o prețioasă dedicație colegială este medicul, biofizicianul, profesorul universitar, poetul, eseistul, scriitorul și excepționalul traducător al integralei michelangiolești în română și, de asemenea, al „Florilor Răului”, președintele de onoare al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România (SMSPR), C. D. Zeletin. Prin 1990, împreună cu un grup de medici-scriitori, l-am ales în unanimitate în fruntea SMSPR, mandat încheiat cu înfăptuiri culturale meritorii pentru anii tulburi de după decembrie ’89.
    Autorul își subtitrează și ordonează scrierea în: „Proze. Convorbiri. La arderea manuscriselor” [din copilărie, adolescență și nu numai]”. Numărul de pagini îmi relevă faptul că cel mai amplu capitol este primul – o suită de texte, majoritatea eseuri inedite (sau de care eu nu am luat cunoștință).
    Eseurile lui Zeletin nu se pot „povesti”. Dacă am proceda astfel, ar avea de suferit originalitatea ideilor și logica susținerii lor, iar expresivitatea literară s-ar pierde prin reducționism; încercarea ar fi asemănătoare intenției de a rezuma o enciclopedie… Fiecare eseu din cele publicate este îmbogățit cu incursiuni în știință, istorie, artă, filosofia culturii, patristică, literatură. Limba narațiunii este una aleasă, limpede, presărată – acolo unde își găsesc necăutat locul – cu vocabule rare, unele coborâtoare din străvechime.
Eseul „Canalul venețian”, de pildă, pleacă de la închipuirea că prin grădina casei, încărcată de florile pe care cu grijă le ocrotește – zorele, „cu floarea mică și roșie de mărimea unghiei degetului mare al femeilor fine”, hortensii foșnitoare, toporași… –, s-ar ivi, printr-un declic al imaginației, un canal aidoma unuia venețian, străbătut de gondole, în trecerea lor pe sub „odgoanele viței mele de vie”. Iar de aici, „canalul mă oferă levitației artelor sonore, poeziei întâi de toate”. Cetatea extinctă (Veneția) îi reamintește eseistului sonetul lui Eminescu, „una dintre cele mai frumoase poezii ale literaturii universale”, deși – nu multă lume știe – nu e decât prelucrarea modestului text intitulat Venedig, al poetului de limbă germană Cajetan Cerri, scris în 1850, anul nașterii lui Eminescu, și a transpunerii în franceză datorată lui August [von] Platen, poet german care a trăit exact cât Eminescu: 39 de ani; „Sunt relații numerice fixe ce amintesc apropierea de fixități, proprie sonetului (…). Ilarie Chendi, Dumitru Caracostea și Mihail Dragomirescu socoteau traducerea lui Eminescu superioară originalului”. Ramura pornită din trunchiul eseului înflorește cu amănunte despre intervenția poetului asupra textului de bază, ceea ce motivează și citarea numeroaselor variante ale sonetului eminescian. Iar când C. D. Zeletin admiră actul traducerii – afirmând că sonetul „Veneția” al lui Eminescu ilustrează „triumful prelucrării ca emancipare față de originalul învins” –, nu sunt motive să ne îndoim de fiabilitatea diagnosticului. (Să murmurăm pentru noi înșine: „S-a stins viața falnicei Veneții,/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind pereții”. Să nu fi scris Eminescu „păreții”?, n.m.)
    În „Iarăși tânguirea după dativ”, eseistul deplânge rarefierea păguboasă a utilizării acestui caz în declinarea substantivelor, văzând-o ca un atac la noblețea limbii noastre: este un alt exemplu de discurs eseistic care invită cititorul la conștientizarea valențelor expresive ale dativului (dar și paza vigilentă a limbii ce ne fu lăsată moștenire), îmbogățind cu varii exemple argumentația.
    În observațiile efectului muzicii asupra animalelor domestice („Muzica și necuvântătoarele”) – după un excurs „bibliografic” legat de acest aspect (Gheorghe Panu, în „Amintiri de la Junimea”, I. Al. Brătescu-Voinești – schița „Violoncelul”) –, autorul își amintește de propria copilărie când, spre a nu-i stânjeni pe cei ai casei, asculta „Elegia” lui Massenet la patefon, cu ușa camerei închisă, dar geamurile larg deschise spre ogradă: „Când deodată văd un pâlc de oi desprinzându-se din ceairul lor, coborând spre fereastra mea și ascultând «Elegia» într-o liniște perfectă”. Prilej de considerații asupra obișnuinței ancestrale probabile a acestor vietăți cu fluierul păstorului. „Sunetele muzicale i-au adâncit (oii) în veac și i-au rafinat vastul câmp al sensibilității”, opinează. Și conchide, după un asterisc despărțitor și propoziția „Totul a pornit de la fluier”: „Când intrarea în armonie a undei sonore cu sufletul s-a încheiat, asupra mielului s-au înstăpânit liniștea, puritatea și blândețea. Odată cu puterea acestor însușiri, Dumnezeu a ales Mielul de simbol al Fiului Său. Iar Mielul a coborât în mijlocul lupilor, a luat asupra Lui păcatele lumii și s-a jertfit pentru ea. Mielul, care de când lumea adună în el toate armoniile și care iarăși va să vină atunci când armonia sufletelor lumii va fi cum nu se poate mai tulburată”.
    Într-o altă însemnare, scriitorul amintește faptul că textul foarte cunoscutei piese muzicale „Moș Crăciun [cu plete dalbe]”, pe muzica lui D. G. Kiriac, a fost scris de medicul-scriitor Ștefan Crucianu, poet și prozator aproape ignorat, așa după cum „Oda bucuriei”, ce încheie Simfonia a IX-a de Beethoven, devenită astăzi și „Imn al Uniunii Europene” [dar fără cuvinte], a fost pusă pe versurile unui alt medic-scriitor, marele poet și dramaturg Fredrich Schiller („Slavă ție stea curată/ Voie bună pe Pământ/ Sol din rai cu Soare sfânt;/ Vraja ta aduce iar/ Pe popor lângă popor;/ Toți pe lume, frați noi suntem/ Unde vii ușor-n zbor” [deziderat atât de îndepărtat astăzi de 1785, anul creării]).
    O serie de amintiri – unele de interes istorico-literar, altele de ordin autobiografic – întregesc armonios capitolul „Proze”: „Poetul Nicolae Crevedia în aducerea aminte”. Jurnalistul, epigramistul și poetul N. Crevedia (pseudonim al lui Ion Cârstea, născut în comuna Crevedia Mare, din județul Giurgiu, în 1902), care rema
Publicitate
rcase poeziile studentului medicinist Constantin Dimoftache, întreținea un cerc literar, în pofida opreliștilor comuniste, și îl invitase să participe. Veneau Ion Larian Postolache, care își gratula gazda cu apelativul „maestre”, dar și Radu D. Rosetti, Virgil Carianopol, Octav Dessila, Dimitrie Iov, B. Jordan, Mihail Straje, uneori V. Voiculescu, Ion Buzdugan, G. G. Ursu ori tânărul pe atunci Eugen Barbu, „fiul natural al lui N. Crevedia, care îi moștenise nu numai înfățișarea, ci și puternicul talent artistic” ș.a. C. Dimoftache, viitorul scriitor C. D. Zeletin, analizează una dintre poeziile lui N. Crevedia – „Elegie”. „(…)Tunetele lunii mai,/ Ce le-aș lua cu mine mai,/ Ce le-aș lua cu mine mai…/ Șal ce-ntârziezi pe dig,/ N-am să pot să te mai strig./ N-am să pot să te mai strig.” „Deplasarea caudală, prin inversiune, a augmentativului mai, invenție ingenioasă și îndrăzneață, ca de altfel și «trup rusaliem» (vers din prima strofă, nereprodus, n.m.), frapează o fracțiune de secundă cu impresia de forțare a limbii, fără să și fie, conferind poeziei un farmec savant”, apreciază analistul. Versurile din „Elegie” îi aduc aminte de asemenea de Jean Cocteau, poetul care, tot prin metateză, utilizează vocabula franceză „avec” la finele versului, folosindu-l într-o rimă, într-adevăr, un pic elaborată. Și tot analistul îl apropie pe N. Crevedia de Tudor Arghezi, din punctul de vedere al instinctului plasticității verbale și al metaforei.
    Câteva alte titluri de eseuri și proze: „Reflecții asupra medicului scriitor”; „Scriitorul medic și harul artistic”; „O alocuțiune”, cuvânt – [ciudat, fără niciun cuvânt despre întemeietori, n.m.] – la deschiderea Congresului jubiliar prilejuit de aniversarea a 25 de ani de la înființarea SMSPR, 7 noiembrie 2015; recenzia exegezei istoricului și criticului literar Theodor Codreanu, „Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011)”; paginile memorialistice închinate prietenilor Ovidiu Drimba, Valeriu Rusu („Cu gândul la profesorul Valeriu Rusu” – valorosul colaborator al „Vieții medicale”, decenii la rând susținând rubrica „Lexis” (și paginile duble de ziar scrise în momentul decernării anuale a Nobelului pentru medicină, n.m.), pe care îl portretizează minunat, definindu-l, între altele, ca „eseist de clasă înaltă, cu plăcerea polemicii științifice, și iatroistoriograf important”, „unul dintre cei mai valoroși intelectuali ai lumii medicale românești”), Ion Hobana („Doi ani de la alunecarea în neant a lui Ion Hobana”) ori G. Tudoveanu („Noi, viața lui… Cincizeci de ani de la moartea poetului G. Tudoveanu”), Victor Ion Popa („Artistul căruia toate artele i-au râvnit harul”), „O mână de cenușă [pe Vârful cu Dor]”: împlinirea de către urmașii apropiați (copiii, nepoții) savantului George Emil Palade a hotărârii sale testamentare de a fi incinerat, iar o parte din cenușă să fie risipită în munții Bucegi, anume pe Vârful cu Dor (…). Cred, de asemenea, că „Exordiu la Centenarul «Academiei Bârlădene»” se constituie într-o importantă filă de istorie literară. Cât regret că nu-mi îngăduie spațiul unei prezentări de carte a cita incursiunile neașteptate în diferite domenii, dar și excepționalul dar al portretizării unor figuri ilustre ale culturii naționale, ale acestui erudit scriitor, C. D. Zeletin – care la 13 aprilie împlinește 83 de ani –, invitând însă cititorii să le descopere.
    Al doilea capitol din „Leru-i ler…”, prefațat de o „Parigorie” (aici cu sensul de mângâiere, consolare, alinare) versificată, prelingându-se grafic pe lângă o fotografie din junețe („Parcă-adineauri te născuși/ Făt-logofăt de sare; pentru un atât de scurt urcuș./ Ce lungă-alunecare! Viața câtă mi-a părut/zi din copilărie,/ pe neștiute-a început cumva, să nu mai fie” (…) adună interviuri pe care le-a acordat, mai ales în partea a doua a vieții, de mare bogăție ideatică și profunzime a răspunsurilor, din titlurile cărora citez: „Dacă aș fi respirat în preajma lui Pasteur, nu aș fi fost impresionat mai mult. George Emil Palade (1912–2008) – Centenarul nașterii”, convorbire cu Alina Boghiceanu (2012); „Fericirea plutește deasupra caracterelor memoriei… ca o ceață diafană…”, convorbire cu Lucia Negoiță (2013); „Despre viața literară a Bârladului de altădată și nu numai”, convorbire cu Sorin Bocioacă (2013); „Seniorii literaturii noastre. Intelectualul poate să influențeze viața publică prin exemplaritatea sa”, convorbire cu Florentin Popescu (2014); „Codul lui Zeletin”, convorbire cu Alice Țuculescu (2015); „Datorită lui Vasile Alecsandri, moldovenii s-au numit, începând cu 24 ianuarie 1859, definitiv români”, convorbire cu Ioan Dănilă (2016). Cu riscul asumat de a mă repeta ori a exagera evaluarea, „Seniorii literaturii…”, convorbirea cu Fl. Popescu și „Codul lui Zeletin”, discuția cu doamna Alice Țuculescu sunt pagini care ar putea fi cândva inserate pe drept în cuprinsul unei istorii a literaturii, fie și într-un paragraf intitulat „Medici-Scriitori”.
    Ultimul capitol – cel asupra căruia, din păcate, nu pot stărui – e zbaterea interioară a scriitorului în legătură cu ceea ce, banal, e numit „laboratorul de creație” al celui ce are vocația sau patima nobilă de a scrie. În speță, dacă lucrul adesea trudnic, din diferitele etape ale vieții sale, săvârșit în „laborator” poate fi sau nu lăsat la îndemâna urmașilor sau dacă ceea ce eventual merită să rămână e doar forma finală, desăvârșită a operei. „Arderea manuscriselor ține de abluțiune, de un simțământ al ordinii și al curățeniei de întâmpinare a Cuiva. Printre atâtea câte sunt de făcut în sanctuarul tău, focul elimină tot ce este imperfecțiune și izvor de stingherire sau de rușine. Dacă acel Cineva îți face onoarea de a-ți primi invitația la festin, ai grijă să nu-i așezi în față tacâmuri estropiate, cauți să elimini ce e știrbit, nepotrivit bucuriei de a-l primi.”
    Cu toată această afirmată reținere, autorul inventariază înduioșat unele poezioare din adolescență, dar și lucrări de maturitate, câteva integral sau parțial reproduse, altele cărora li se citează doar titlul. În acest ultim capitol este reprodus și colindul „Domnu-i domn și lerui ler”, care va fi ales ca titlu al volumului. De gardă fiind la Clinica de pediatrie condusă de profesorul Russescu, internul C. Dimoftache veghează nedezlipit lângă pătuțul unui prunc grav bolnav, în Ajunul Crăciunului – sărbătoare ștearsă din calendar prin ordin „de sus” (24 decembrie 1958) și pe care regretă de a nu fi putut totuși să o petreacă după tradiție. În semi-obscuritatea micii rezerve, pătuțul copilului îi apare ca o iesle, sub o lumină crescătoare. La un moment dat, „băiețelul începuse să-și revină și, căutându-mă cu privirea, îmi zâmbi! (…) Sufletul tensionat de spaimele de până atunci mi s-a deschis dintr-odată, asemeni cerurilor (…). Se ivea astfel Iisus! Revelația simbolului trăit pe viu (pe viu/pe moarte!) a devenit o zguduire în plus… Am scos creionul din buzunarul halatului, scriind colindul acesta, de fapt un potpuriu de refrene: „Domnu-i domn și lerui ler. Petreceam Crăciunul deasupra meschinei și, mai ales, zadarnicei interziceri, purificat și eu, ca un nou-născut de către neașteptatul zâmbet de copil ce tocmai reintra în viață cu moartea pre moarte călcând. Trăiam faptic în miezul unui simbol colosal. Poate fundamental pentru o ființă pământească”. Încheiem cu strofa finală a colindului (datată: București, 24 decembrie 1958, adică în urmă cu șase decenii, la vârsta de 23 de ani ai autorului): „Florile dalbe, lerui sfânt,/ Doamne, adă pe pământ/ Ploaie vara, iarna ger!... / Domnu-i domn și lerui ler”.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală