resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Promisiunile rahianesteziei. O incursiune istorică

Autor: Prof. dr. Octavian BUDA | 6 Aprilie 2018
    La 16 august 1898, la spitalul imperial de chirurgie al Universității din Kiel, se prezintă un țăran corpolent de 34 de ani, ce urma să fie operat. Pacientul german suferea de o tuberculoză generalizată și se punea problema urgentă a amputării unui picior deasupra gleznei, afectată de o gravă artrită tuberculoasă. Acesta avea însă o problemă serioasă, de care se lovea în mod curent medicina acelei epoci, și anume efectele secundare severe ale anesteziei generale, din nefericire, nu puține: greață și vărsături cu risc de aspirație pulmonară, tulburări cardiace, leziuni neuronale și disfuncții cognitive, iritații laringiene, spasm glotic, hipertermie malignă, anestezie conștientă și lista continuă. Mai mult de-atât, tehnica era contraindicată în cazul tuberculozei. August Bier, un tânăr chirurg de 37 de ani, se decide să încerce o metodă absolut inedită (1). August Karl Gustav Bier (1861–1949), pe lângă introducerea anesteziei spinale, este creditat și cu folosirea în premieră (1908) a anesteziei regionale intravenoase cu procaină, numită și „blocul Bier”. A fost, pe rând, profesor la Greifswald și Bonn, pentru ca apoi să conducă clinica de chirurgie a Universității de medicină Charité de la Berlin, până în 1932. În același spital, un prieten al lui Bier, medicul internist Heinrich Irenaeus Quincke folosea un ac lung și fin prevăzut cu un mandren pentru recoltarea câtorva mililitri de lichid cefalorahdian în scopuri diagnostice (2).

    În acea zi, Bier introduce acul în spațiul subarahnoidian lombar și extrage 3 ml de lichid cefalorahidian prin metoda învățată de la colegul său Quincke, pe care îi înlocuiește cu o aceeași cantitate de soluție de cocaină, cu concentrație de 5%, știut fiind că orice pierdere de lichid cefalorahidian provoacă dureri extreme. Acestea durează până la refacerea de către organism a cantității pierdute. Senzația de durere la membrele inferioare dispare complet după un sfert de oră, iar Bier poate să facă amputația fără probleme. Era anesteziei spinale începuse (3). Pacientul este externat cu bine, după operație se va plânge doar de dureri de cap, cu greață și vomismente, în fond, o nimica toată față de imprevizibilele complicații ale anesteziei generale. Entuziasmați, după încă șase pacienți „reușiți”, Bier și colegul său mai tânăr, Otto Hildebrand, se decid să-și aplice temerar metoda pe propria piele, într-un prim autoexperiment de anestezie spinală. La 24 august 1898, Bier devine „cobai” și își lasă mai tânărul său coleg să-i inoculeze o soluție mai diluată de anestezic, cocaină 1% și doar 2 ml. Numai că neîndemânaticul Hildebrand penetrează învelișul duramater care protejează măduva spinării, nu reușește să manevreze bine seringa cu anestezic, lichidul rahidian începe să se scurgă și experimentul pe Bier eșuează, fără să aibă vreun efect de anestezie. În schimb, August Bier îl va anestezia perfect pe colegul său, iar după trei sferturi de oră, abolirea senzitivității este totală. Hildebrand își revine, cei doi se simt bine și pleacă să serbeze evenimentul. Se duc apoi acasă, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineață, amândoi să se trezească cu dureri de cap atroce, cu amețeli și migrene insuportabile și cu vânătăi pe tot corpul. Un supliciu care va dura la Bier vreme de nouă zile încheiate și care se ameliora temporar doar în poziție orizontală. Sigur, la August Bier, problema a fost că pierduse destul de mult lichid cefalorahidian și a fost nevoie de timp pentru a se reface cantitatea pierdută. Bier s-a speriat și nu prea a mai fost convins de eficacitatea acestei metode. Așa că a abandonat cercetările, pentru a se dedica altor preocupări medicale, nu însă fără a publica un articol cu pățaniile sale. În schimb, metoda sa va stârni un interes major
Publicitate
în lumea medicinei și va fi perfecționată în mod constant (4).

    James Leonard Corning (1855–1923) a revendicat paternitatea rahianesteziei, deși ea a fost folosită de american în 1885 ca metodă de tratament peridural în durerile din sifilis, mai precis în tabesul genital. În Franța, o primă anestezie spinală va fi efectuată de Mathieu Jaboulay, la Lyon, la Hôtel Dieu. Însă cel care va asigura notorietatea metodei pe plan mondial va fi Théodore Tuffier, de la Hôpital Lariboisière, Paris. Rumoarea stârnită de Tuffier când a prezentat tehnica în 1899, la congresul internațional de medicină de la Paris, a făcut ca metoda să se răspândească rapid și în America. Începând cu 1899, rând pe rând, americanii, germanii și rușii aplică primele rahianestezii: Frederick Dudley Tait la San Francisco și Rudolph Matas la New Orleans, Oscar Kreis la Berna și Ludwig Rehn la Frankfurt, J. B. Zeldovich la Sankt Petersburg. August Bier, care la început rămăsese în expectativă, a început să-și promoveze propria tehnică. Cocaina era însă o substanță cu risc major de intoxicație acută, dependență și complicații neurovasculare și nu avea să treacă mult timp până la semnalarea primelor cazuri fatale la introducerea anestezicului. Începe o adevărată cursă pentru găsirea unui substitut de sinteză netoxic și care să mai fie și accesibil. La 8 octombrie 1903, Ernest Fourneau, director la Poulenc Frères, depune un brevet de invenție pentru stovaină, un nume care îl glorifică pe autor (de la stove, fourneau tradus în engleză). Folosită inițial ca anestezic local peridural, stovaina se va impune suveran, timp de peste 40 de ani, ca anestezicul de elecție în rahianestezie. La rândul său, Alfred Einhorn va breveta, în noiembrie 1904, procaina, comercializată drept novocaină și folosită mai ales în stomatologie. Tuffier va promova imediat stovaina și, împreună cu Bier, cei doi vor susține în permanență limitarea rahianesteziei doar la partea inferioară a corpului (5).

    Preocupat de gravele complicații ale anesteziei generale prin inhalare, chirurgul român Thoma Ionescu se întreabă dacă nu cumva anestezia spinală se poate extinde la nivelul întregului corp. Să nu uităm că, la mijlocul secolului al XIX-lea, o batistă îmbibată cu prea mult cloroform, pe care îl inhalau pacienții supuși anesteziei generale, putea fi letală; iar dozatoarele anestezice inventate de Joseph Thomas Clover sau John Snow făceau diferența dintre viață și moarte. Pentru Ionescu, posibilitatea introducerii unui anestezic în canalul rahidian superior era considerată cea mai „inocentă” metodă de anestezie. Iar această metodă oferea șansa extraordinară de a opera toată partea superioară a corpului, inclusiv capul, creierul, gâtul și toracele, în funcție de locul în care se introduce lichidul anestezic. Și aceasta în condițiile în care pacientul era tot timpul conștient, fără riscurile sedării profunde date de anestezicul gazos. Chirurgul român s-a încăpățânat să pună la punct o metodă prin care să poată opera pe tot corpul, cu aceeași libertate de mișcare pe care o putea oferi doar anestezia generală. De altfel, tehnica și-o va boteza drept „analgezie spinală generală” sau „rahianestezie generală”. Anestezicele folosite de chirurgul român sunt stovaina (lui Fourneaux) și stricnina. Ionescu împreună cu asistentul său, viitorul profesor de chirurgie Amza Jianu, mai întâi vor întreprinde la București cercetări experimentale pe câini, după care vor face primele intervenții pe om, în cursul anului 1908. Ionescu avea să scrie că: „Prin acțiunea ei puternică asupra sistemului nervos și muscular, stricnina face stovaina tolerabilă pentru centrii nervoși superiori” (6, 7). Tehnica este pusă la punct până în cele mai mici detalii și, la începutul anului 1909, profesorul începe promovarea metodei sale anestezice în Europa și în America. Rahianestezia generală preconizată de Ionescu permitea puncția canalul rahidian și introducerea unei soluții hipobare de stricnină-stovaină la toate nivelurile, permițând selectiv doar anestezierea acelei părți a corpului ce urmează să fie supusă intervenției chirurgicale. Puncția se făcea cu un ac subțire de platină, prevăzut cu un mandren scurt și foarte fin (spre deosebire de acele groase care se foloseau până la el), pentru a nu răni membranele pe care le traversează. Pacientul stă fie șezând, fie în decubit lateral. Ionescu efectua puncția coloanei în patru locuri: mediocervical, cervicodorsal, dorsolombar, lombar inferior și adeseori introducea anestezic în două locuri simultan, pentru acoperirea perfectă a segmentului ce trebuia operat (8). Începând cu 1922, Thoma Ionescu va folosi ca anestezic cafeina, în locul stovainei.
 
Nota de subsol
1. Wulf HF. The centennial of spinal anesthesia. Anesthesiology. 1998 Aug;89(2):500-6
2. Quincke H. Ueber Hydrocephalus. Verhandlungen des Deutschen Congresses fur Innere Medizin. 1891(10):321-40
3. Dormandy T. The worst of evils: the fight against pain. Yale University Press, New Haven, 2006
4. Bier A. Versuche über die Cocainisierung des Rückenmarks. Dtsch Zeitschrift Chirurgie. 1899;51:361-8
5. Dupré LJ. Histoire de la rachianésthesie pendant le précédent millénaire au travers de quelques grands noms. Clystère 2014 Jan 1;26:3-22
6. Jonnesco T, Jiano A. L’anesthésie générale par injection intrarachidienne. II-e congres de la Societé Internationale de Chirurgie, Bruxelles, 1908
7. Jonnesco T. Remarks on general spinal analgesia. Br Med J. 1909 Nov 13;2(2550):1396-401
8. Jonnesco T. La rachianesthésie génerale. Bull Acad de médecine. 1913
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală