resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Carnaval la Nottara

Autor: Candid STOICA | 26 Ianuarie 2018
     Teatrul caragialian a devenit, pentru noua generație de regizori, o imensă tentație și o zonă încă neexplorată, unde este încă loc de a adăuga, de a completa, chiar de a improviza anumite situații, pe care marele dramaturg le lăsase destul de adumbrite. Se părea că spectacolul lui Lucian Pintilie din anul 1962 de la Teatrul Bulandra, și ulterior filmul realizat tot de el și dat pe piață după evenimentele din decembrie ʼ89, cu titlul „De ce trag clopotele, Mitică?” să fi epuizat tot ce se putea arăta, inventa, despre personajele din ultima piesă a lui nenea Iancu. Asta a fost o iluzie.  A venit ca un buzdugan spectacolul lui Dragoș Galgoțiu, de la Teatrul Mic, de acum câțiva ani, în care locul acțiunii nu mai era o frizerie ci o măcelărie, iar în final Crăcănel, alias Mache Răzărescu, îi împușca pe toți ceilalți participanți. Ce se mai poate realiza, improviza peste această variantă? Poate mai nimic. Poate doar ca locul acțiunii să fie, eventual, o pușcărie sau pe Marte.
     Spectacolul teatrului Nottara, D-ale Carnavalului, realizat anul trecut, se vrea să fie însă undeva la mijloc, adică nici prea inovator, dar nici prea didactic și plictisitor, pentru că foarte multe din replicile piesei sunt știute pe dinafară și au ajuns astăzi să fie cunoscute de mai toată lumea, multe dintre ele intrând în folclorul de toate zilele al românului obișnuit, generând alte asemenea construcții mai actuale: „Ce căuta neamțul în Bulgaria?; Sfârșitul sfârșitului; I-a făcut un moral bun, din porc, din măgar nu l-a scos, i-a tras palme și l-a dat pe ușă afară; Nae mă traduce; Pesemne nu știu cum devine, că în interval de conversație măseaua de frică, trece; Fidelul meu amant căruia i-am fost întotdeauna fidea; Ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă...și am să-ți torn o revoluție să mă pomenești; Știi s-o scoți? Scoate-mi-o; Magnetizează-te strașnic cu Jamaică; A murit francul; Cu dinții am să-l rup, cu dinții; Eu am plâns și am iertat-o. Nu de multe ori dar cam des...așa de vreo cinci șase ori”. Și multe, multe alte replici savuroase.
     Claudiu Goga, secondat de scenograful Ștefan Caragiu, de Liliana Cenan (creatoarea costumelor), de Mihai Mărgineanu (muzica), precum și de o nouă generație de actori, au căutat cu tot dinadinsul să creeze un cadru cât mai realist al întâmplărilor oarecum senzaționale, ieșite din comun, complet dispărute astăzi. Tentația de a arăta „mots à mots” toată intriga piesei este mare atât pentru regizor, cât și pentru echipa de actori, care a căutat de multe ori locurile mai  umbroase ale piesei, adesea dezvoltându-le pe unele în bine, pe altele inutil. Adăugirile nu sunt la nivelul originalului și nu satisfac pe toată lumea. Ileana Lucaciu critică amarnic spectacolul, numindu-l: „o scălâmbăială!”.
     Fără a avea aerul de a o contrazice pe toate planurile, mie mi se pare că intenția realizatorilor este onorabil
Publicitate
și că în spectacol sunt multe lucruri care pot fi atașate piesei atât în ambianță, cât și în jocul actorilor. Dacă Gh. Ifrim nu e o namilă corpolentă, fioroasă, cum am fost obișnuiți până acum de Alex Giugaru sau Toma Caragiu, el e un gelos, abil, feroce amant, știindu-se bine că, de multe ori, succesul într-o bătălie constă și din iuțeala și spontaneitatea loviturilor de care actorul se folosește din plin. Într-adevăr, poate imaginea dată de Andi Vasluianu „Catindatului”, un funcționar amărât, care nu este stipendiat, dar ce-i drept, nici rețineri nu i se fac (asta ar mai lipsi!), chinuit de o durere de măsea, care vine în frizerie cu tot capul bandajat, de parcă ar fi suferit un grav accident, pare undeva exagerată. Traseul personajului a suscitat fantezia multor regizori. Primul care a fructificat-o a fost regretatul regizor Valeriu Moisescu într-un spectacol al unui teatru leninigrădean. Mie, prestația scenică a lui Andi Vasluianu, unul dintre talentele noilor generații de actori, mi se pare de bună calitate. Chiar dacă rostește replicile cu o voce total transformată, în tonuri înalte, ca un contratenor de operă, actorul face din Catindatul un personaj tragic, așa cum și l-a dorit regizorul.
     În Mița Baston, Cerasela Iosifescu, deținătoare a unor roluri remarcabil interpretate, de pildă Medeea sau Zoe din „O scrisoare pierdută”, are un comportament care poate părea exagerat, dar care nu e departe de datele primare ale rolului: o mahalagioaică „revoluționară”, care uneori se tăvălește pe scenă în crize sau păruieli, iar, câteodată, pare aparent nebună, scăpată de la balamuc. Dar pe cine oare dragostea autentică și neîmpărtășită nu l-a înnebunit?
     În Didina, Luminița Erga e mai cumpătată, încercând să completeze cu discreție intențiile regizorului și ferindu-se de ușoara caricaturizare a personajelor, lucru care îi reușește pe deplin. Cu Crăcănel (Alexandru Jitea) lucrurile sunt mai complicate, fiind în ultimă instanță un personaj comic, adică până la urmă, un caraghios, pe care scoțându-l din tipologia lui îl aruncăm în dramă, omorându-l ca personaj. Și Marin Moraru și alții l-au tratat de caraghios. Poate singurul care l-a scos din tipicul de ridicol dându-i o înfățișare mai umană a fost G. Ivașcu într-un spectacol al Teatrului de Comedie, semnat de Mihai Manolescu din 1994.       
     Despre Vlad Zamfirescu (Nae Girimea) și Sorin Cocis nu se poate spune decât că ei corespund tipologic personajelor caragialești, aducându-și din când în când, pe ici, pe colo, inerent, contribuția personală, fără a distona. O dezvoltare cu totul aparte dă regizorul ajutat de actorul Alexandru Mike Gheorghiu unui rol care a trecut până acum neobservat, fiind considerat în mai toate montările un rol de serviciu: chelnerul din actul doi al piesei (cel cu balul). Alex Mike Gheorghiu în acest rol este de neegalat, de neimitat, absolut savuros, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, ce poate face în teatru inventivitatea și fantezia, când sunt folosite cu temei.
     Decorul lui Ștefan Caragiu este o construcție destul de îndrăzneață, atât a frizeriei, cât și a sălii de bal, folosind elemente din prima în cea de a doua, precum tavanul din bârne masive sau ușile transformate în intrările la toaletele pentru domni și doamne, cu ajutorul căruia regizorul construiește gaguri, unele reușite, alte mai puțin, și din al cărui tavan curge din când în când praf, când unele personaje strigă.  Fără a ceda unor exigențe, în final spectacolul poate arăta și așa. E o variantă. Totul este ca până la urmă să nu sărim, cum se spune, calul sau, și mai rău, să fim mai catolici decât Papa.
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală