resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Autor: Dr. Vlad STROESCU | 31 Ianuarie 2018
     Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deși foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung și redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Și două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să știu: că e vorba despre plecat din țară, de întors în țară, că personajul e melancolic și, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuți este extrem de complexă și rafinată și eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era și cam teamă să o deschid, poate din același motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme românești: nu cumva să mă duc la cinema și să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
     Întâlnirile mele cu cărțile sunt rareori întâmplătoare și orice carte bună îți schimbă viața, așa încât oricât aș încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerție, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanțe, m-am trezit că deschid volumul și încep să citesc. Și ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi și nou, între matrice și străinătate, între disperare și exaltare (deși nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: și Odiseu s-a întors și apoi a plecat iar, nici el nu-și găsea liniștea. Ajuns la sfârșit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
     Nu știu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitres
Publicitate
cu (numele personajului principal care, totuși, e mereu la persoana întâi) și cât e un compozit de realități paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucățică din ea eram cu siguranță și eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porțile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un șir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanțul coliviilor lui Dan Verona. Și tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieșiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant și Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă față orizontului cenușiu comunist. Înăuntru mai e și moartea. În afară sunt Bucureștii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca și, mult mai departe, pe alte planete, Franța și America. La capăt, absurdul și aleatoriul universal.
     E greu să pun punctul pe „i” și să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficțiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele și obiceiurile de la Spitalul Obregia. E și o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin și familiar e minuțios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru așa ceva.
     De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce șochează în carte e deschiderea absolută. Înțeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaștem identitatea lui reală): eu unul nu aș fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alții – reflex de psihiatru, poate. Dar și mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca și cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj și ar eșua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referințe livrești, dar în același timp detașat și autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simț al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeași frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingență și parodii după balada Miorița. Și deși e meșteșug în toată afacerea, iubești imperfecțiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism și în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura și ai și eșuat, te-ai și alienat. Dar Maia Levantini reușește atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalități multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalți medici, nescriitori, nu putem să o facem.

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală