resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Examenul clinic și comunicarea cu pacientul

Autor: Prof. dr. Gabriel M. GURMAN | 5 Ianuarie 2018
     Autoarea citatului alăturat nu este foarte cunoscută în literatura de specialitate. N-a publicat mult și nici nu oferă prezentări care să facă vâlvă în lumea medicală. Dar, dacă ne luăm după conținutul unui articol recent publicat, se pare că e vorba de o excelentă cliniciană, posesoarea unui deosebit de dezvoltat simț al examenului fizic și mai ales un talentat dascăl. Detaliile pe care le oferă cititorului dau senzația că autoarea se referă la o atitudine demult perimată față de pacientul aflat pe patul de spital sau în cabinetul medicului. Sfaturi cum ar fi obligativitatea de a descălța orice pacient și a nu uita a-i scoate ciorapii (în scopul decelării unui focar infecțios la un pacient diabetic) sau examenul limbii pentru a găsi semne de deshidratare par a fi luate din tratatele de semiologie de acum un secol. Osler s-ar fi bucurat mult să descopere în această doctoriță un asemenea urmaș!
     Fără să fiu implicat în mod activ în ultimii ani în procesul de educație a studentului în medicină, am senzația clară că s-a creat o discrepanță serioasă între ceea ce studentul e învățat în primii ani clinici și felul cum e obligat (de împrejurări!) să acționeze în fața pacientului, mai ales a celui ambulatoriu. Personal, mă simt terorizat de ideea că mă repet de fiecare dată când îmi iau libertatea de a aborda un subiect legat de atitudinea clinică a medicului care „respiră” în fiecare moment doar datele oferite de sistemul de computerizare a fișei medicale. Frecventele mele întâlniri din ultimii ani cu clinica îmi oferă certitudinea că într-adevăr am devenit sclavii propriilor noastre instrumente.
     Cunosc replicile ce ar putea veni din diferite colțuri ale profesiei noastre. Nu demult, am avut ocazia de a discuta cu un mai tânăr coleg despre importanța utilizării stetoscopului (de care vorbea Melissa Walton-Shirley). Stimatul meu coleg îmi aduse ca suprem argument exemplul detectării unei pneumonii banale nu prin simpla auscultare a toracelui, ci prin efectuarea unei radiografii pulmonare anteroposterioare. – Câte asemenea cazuri aș fi putut ignora dacă nu trimiteam pacientul la examen radiologic? – Deci trimiți la radiografie fiecare pacient subfebril prezentând catar nazal și tuse iritativă? Fără să-i asculți plămânii? Întrebarea mea provocă o ușoară nesiguranță. – Bineînțeles, nu pe toți, ci mai ales pe cei mai vârstnici și dacă nu sunt presat de timp și în sala de așteptare nu s-au adunat prea mulți pacienți... Aș fi vrut să-l întreb și cum stăm cu luarea anamnezei, cu măsurarea tensiunii arteriale și cu auscultarea cordului – da, la pacientul vârstnic, pentru a decela o eventuală tulburare de ritm, cu sau fără legătură cu afecțiunea acută.
     Recent, am avut ocazia să discut, la o ceașcă de cafea, cu un coleg care a apelat la ajutorul medicinii ambulatorii pentru o afecțiune intercurentă. Colegul se arătă bulversat. Prin forța împrejurărilor, ajunsese în cabinetele a trei medici: cel de familie, pneumologul și specialistul în boli infecțioase. Primii doi se mulțumiră cu ceva mai mult decât o succintă anamneză, urmată de trimiterea la examene de laborator și radiologice, care evidențiaseră în mod corect diagnosticul. Doar cel de al treilea, la care ajunsese pentru o recomandare legată de continuarea tratamentului antibiotic, îl supuse la un complet examen clinic și o anamneză amănunțită, cu care ocazie descoperise o incompatibilitate între unul din medicamentele pe care pacientul-coleg le lua în mod curent și antibioticul prescris.
     Sunt convins că voi fi înțeles de majoritatea celor care vor citi aceste rânduri. Pericolul unei asemenea atitudini din partea unui coleg mai în vârstă (ca mine!) e senzația pe care o degajă, cea de aer de superioritate pe care o induce o astfel de discuție. A persevera într-o asemenea direcție poate produce un efect invers decât cel dorit, pentru că, până la urmă, chiar dacă de partea medicului în vârstă se află ani și ani de experiență clinică, avantajul colegului tânăr e capacitatea sa de a se informa online, de a fi la curent cu tot ce s-a publicat „ieri” și cu rezultatele statistice ale ultimului studiu clinic. Oare cum poate fi convins tânărul
Publicitate
specialist că între cele două atitudini nu există, de fapt, nicio contradicție? Pericolul e clar: orice discuție pe acest subiect va aduce argumente de o parte sau de alta, iar la sfârșitul ei cei doi se vor despărți așa cum s-au întâlnit, fără să se fi convins unul pe altul.
     Importanța educației din facultatea de medicină nu poate fi subestimată. Așa cum un tânăr pianist va „trage” după el elementele (pozitive și negative) acumulate în primii ani de studiu, tot așa fiecare din noi părăsește școala de medicină cu un bagaj comportamental care reflectă cele predate și însușite de-a lungul anilor. Și atunci, te întrebi: ce pot oferi din punct de vedere educativ anii de practică medicală de după absolvire? Oare continua influență a celor ce posedă mai multă experiență clinică poate schimba în bine atitudinea tânărului medic aflat la începutul carierei sale profesionale?
     Eu sunt adeptul educației continue, bazate nu pe dogme și lecții „de la catedră”, ci în primul rând pe exemplul pe care suntem obligați să-l dăm celor din jur. A nu se uita, noi, dascălii, ne aflăm în permanență în obiectivul celor mai tineri. Și chiar dacă tendința lor e de a critica unele manifestări ce li se par incorecte, pericolul constă în posibilitatea că până la urmă vom fi copiați și defectele noastre profesionale vor deveni un fapt obișnuit în atitudinea celor ce ne înconjoară.
     Mă uit în spate și nu mă pot opri de la a enumera noianul de noțiuni, comportamente și atitudini față de pacient acumulate în anii de internat ATI petrecuți în „umbra” profesorului Theodor Burghele, de la care am învățat o mulțime de lucruri, cele mai multe pozitive, dar mai ales unele care mi-au arătat necesitatea aplicării discernământului logic și evitarea unor greșeli cu posibile consecințe negative. Dar, dacă aș fi întrebat care e elementul ce mi-a fost infiltrat în sânge de dascălii mei de acum mai bine de jumătate de secol, n-aș avea niciun semn de întrebare: atitudinea umană față de pacient și arta comunicării cu cel aflat în îngrijirea mea.
     Într-o lume în care robotica câștigă teren în activitatea medicală cotidiană (și chiar și în sala de operații), pericolul e de a considera pacientul un robot cu probleme patologice ce trebuie rezolvate, ceva similar cu atitudinea tehnicianului de garaj care se ocupă de repararea defecțiunii unui automobil.
     În prezent, se vorbește și se scrie din ce în ce mai mult despre influența stării psihologice a pacientului chirurgical asupra evoluției postoperatorii și postanestezice. Nenumărate studii indică efectul salutar al gândirii pozitive a pacientului aflat în fața unei intervenții elective. Toate posibilele efecte negative ale perioadei postoperatorii (nivelul durerii, întârzierea reluării tranzitului intestinal, mobilizarea întârziată) vor fi în mare măsură estompate de o atitudine pozitivă, care depinde nu numai de personalitatea bolnavului, ci și de modul cum a fost el pregătit în vederea actului operator. Pregătirea psihologică nu se face prin corespondență și nici folosind fraze tipice, dinainte cunoscute și așteptate, urmate de semnătura pacientului pe formularul de consimțământ informat.
     Literatura de specialitate indică necesitatea de a depista la timp un anumit tip de personalitate care, neluat în considerare, se acompaniază de o evoluție postoperatorie furtunoasă. Specialiștii o numesc personalitate de tip „D” (de la distress), definită ca o tendință de a accentua aspectele negative ale existenței zilnice, iritabilitate, inhibiție socială și lipsă de siguranță de sine. Depistarea la timp a acestei inclinații psihologie negative necesită discuții cu pacientul în cauză, în încercarea de a-i ameliora starea cu ajutorul cuvintelor și al medicației preoperatorii, pentru a diminua astfel pericolul unei evoluții postoperatorii dificile.
   În Israel, situația prezintă o fațetă deosebită, legată de bariera de limbă, întâlnită de foarte multe ori în instituțiile medicale. În prezența unei emigrații constante din diverse colțuri ale lumii, soluția nu e simplă, deși se încearcă diverse metode organizatorice de a ameliora comunicarea cu pacientul. Dar aceste dificultăți nu pot justifica lipsa de atenție a medicului față de individul bolnav aflat în îngrijirea sa. O discuție practică, o anamneză atentă, un sfat adaptat la caracteristicile personalității fiecărui pacient sunt elementele de bază ale comunicării. Doar așa se poate câștiga încrederea pacientului în tratamentul propus și în competența medicului curant.
 
 
 

„Când un student în primul an clinic ajunge în secția mea, ochii îi strălucesc și privirea sa indică entuziasm și interes. Iar atunci când îi plasez în urechi stetoscopul pentru prima oară, un moment de tăcere totală e urmat de un zâmbet larg și generos, produs de faptul că a putut auzi bătăile unui cord străin.”
(Melissa Walton-Shirley)

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală