resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Educația pacientului pentru terapia durerii

Autori: Dr. Alida MOISE , Dr. Otilia REGUȘ-SESERMAN | 5 Ianuarie 2018

Alida Moise este medic primar ATI cu competență în terapia durerii și șef de secție la Spitalul de Urgență MAI „Prof. dr. Dimitrie Gerota” București.

Otilia Radu este medic rezident ATI la Spitalul Județean de Urgență Brașov.

 

 

     A implica un pacient în terapia durerii sale este un proces complicat, dar necesar. Etimologic, a implica înseamnă a atrage după sine, iar, adaptat la terapia durerii, implicarea pacientului înseamnă includerea acestuia în luarea unei decizii terapeutice și în aplicarea ei, pentru a obține un rezultat – dispariția sau ameliorarea durerii. Altfel spus, implicarea presupune un proces activ, în care medicul propune, atrage, convinge și acceptă ca pacientul să participe într-o activitate coordonată de el – tratarea durerii.
     Scopul terapiei durerii ar trebui să fie dispariția sau ameliorarea durerii, dar acest deziderat este foarte greu de atins, mai ales pentru durerea cronică, când scopul devine chiar parcurgerea completă a planului terapeutic împreună cu pacientul. În acest ultim caz, este foarte importantă disponibilitatea doctorului de a implica pacientul, dar și disponibilitatea pacientului de a fi implicat în decizii și în planul terapeutic. Ambii actori trebuie să vrea și să poată participa la acest proces.
     Din partea medicului, este nevoie de empatie în orice moment al managementului unui astfel de pacient. Empatia medicului este un element-cheie în terapia durerii acute și, mai ales, cronice. Medicul trebuie să explice pacientului ce va putea face tratamentul în cazul său și care sunt limitele acestuia. Trebuie să aducă la cunoștința pacientului toate alternativele terapeutice și să explice ce înseamnă fiecare, lăsându-i acestuia dreptul de a alege. Pacientul trebuie informat și educat de medic asupra efectelor pe termen scurt și lung ale medicamentului ales, astfel încât să poată discerne între cele ușoare, neamenințătoare de viață și cele grave, pentru care pacientul trebuie să anunțe medicul. Cu alte cuvinte, în cazul durerii, mai ales cronice, medicul trebuie să-i ofere pacientului informații despre boala sa, despre terapiile disponibile și despre efectele adverse. Toate acestea în scopul educației terapeutice, cu speranța creșterii autonomiei pacientului și a calității vieții (1).
     În ceea ce privește pacientul, disponibilitatea sa de a se implica în terapia durerii este diferită în funcție de caracterul acut sau cronic al acesteia. În durerea acută, neprevăzutul situației, neașteptarea suferinței și speranța vindecării complete îl fac mult mai compliant și disponibil decât în durerea cronică. De exemplu, în durerea postoperatorie, pacientul este interesat anterior apariției ei de posibilitățile terapeutice și își dorește „să doarmă și să nu știe nimic”. Adică, în viziunea lui, nu vrea să conștientizeze durerea, chiar dacă ea există, mai mult sau mai puțin.
     În medicina perioperatorie, consultul preanestezic are rolul de a prezenta pacientului, în concordanță cu capacitățile psihologice ale acestuia (pentru a nu deveni un motiv suplimentar de anxietate) posibilitățile de terapie a durerii postoperatorii, posibilități care s-au dezvoltat mult în ultimul timp și pot să împiedice dezvoltarea mecanismelor răspunzătoare de cronicizarea unor dureri acute (2). În prezent, nu mai există pacient imobilizat la pat și desfigurat de durere pe secțiile de terapie intensivă și chirurgie, posibilitățile de tratament fiind extrem de variate, atât în chirurgia clasică, cât mai ales în chirurgia cu protocol ERAS (enhanced recovery after surgery)(3).
     Protocolul ERAS presupune formarea unei echipe multidisciplinare în scopul diminuării răspunsului la stres al organismului unui pacient care a suferit o intervenție chirurgicală (3). Protocolul are la bază acțiuni medicale bazate pe dovezi și este centrat pe starea de bine a pacientului, fiind alcătuit din mai multe faze perioperatorii. În faza prespital, se iau în considerare educarea pacientului și stabilirea planului de management al durerii postoperatorii; în faza preoperatorie, se insistă pe elemente de anestezie regională care se vor aplica în faza intraoperatorie, alături de profilaxia grețurilor și vărsăturilor postoperatorii și se încearcă limitarea opioidelor și adoptarea analgeziei multimodale. Analgezia multimodală se continuă în faza postoperatorie, când mobilizarea și alimentarea precoce sunt, de asemenea, importante pentru reabilitarea precoce a pacientului (3).
     În tratamentul durerii, folosirea scalelor de durere este un element care, pe lângă cuantificarea mult mai bună a suferinței fizice, a crescut implicarea pacientului în controlul propriei dureri. În funcție de percepția acestuia asupra durerii, tratamentul este individualizat și eficiența lui poate fi urmărită mai precis. Un alt element care a crescut implicarea pacientului în terapia durerii este dispozitivul PCA (patient-controlled analgesia), care lasă pacientului libertatea de a-și administra singur doza de analgezic atunci când are nevoie. Acest dispozitiv a contribuit nu doar la creșterea
Publicitate
satisfacției pacientului, ci mai ales la scăderea dozelor de analgezice utilizate, urmată implicit de reducerea efectelor adverse ale analgezicelor, mai ales ale opioidelor (4).
     Dacă pentru pacientul cu durere acută s-au făcut multiple progrese în ceea ce privește controlul durerii și colaborarea lui cu medicul este foarte bună, pacientul cu durere cronică este greu de implicat în planul terapeutic. Greutatea survine din cauza unor factori care țin atât de acesta, cât și de medic, însă implicarea sa în terapia durerii este un deziderat și o obligație despre care se discută mult în ultimul timp. Tendința este de a crește consilierea în toate domeniile, de a ajuta beneficiarul serviciilor să își dea seama ce vrea și să folosească în mod optim ceea ce primește. În domeniul medical, este dreptul pacientului să știe despre boala și despre terapia bolii lui sau să refuze să știe (Legea nr. 46/2003, art. 13 – Legea drepturilor pacientului). El are dreptul la consiliere și are dreptul să înțeleagă ce se întâmplă cu organismul său, iar medicul are obligația de a explica și de a-l face să înțeleagă. În domeniul durerii cronice, lucrurile sunt însă mult mai complicate. Mecanismele fiziopatologice ale durerii cronice sunt greu de înțeles chiar și de medicul fără specializare în domeniul managementului durerii. Variațiile individuale de răspuns la terapia antialgică, mai ales opioidă, sunt extrem de diferite. Unele sunt chiar dictate genetic, ceea ce face cu atât mai dificilă înțelegerea lor cu cât în practica clinică nu este dezvoltată analiza genetică. De asemenea, pentru unele tipuri de durere cronică, cum este durerea neuropatică, există proceduri inovative, mai puțin cunoscute de alte specializări.
     La pacienții terminali, mai ales oncologici, ținta nu mai este vindecarea, ci paliația, iar prioritățile tratamentului se transformă din a întreține viața fără boală în a întreține calitatea vieții, cu boală fără durere. Însă în terapia bolilor terminale există încă multe limitări, care se transferă și asupra posibilităților de control al durerilor asociate. Aceste limitări sunt asumate uneori eroic de medicul curant, care își asumă incapacitatea actuală a sistemului de sănătate în ceea ce privește tratarea tuturor bolilor și a simptomelor în ansamblu. Dacă în stadiile inițiale ale unei boli terminale cooperarea cu pacientul este realizabilă și dezirabilă, în stadiile terminale aceasta de cele mai multe ori nu este posibilă. Durerea cronică surpă integritatea ființei umane, coerența personalității, demnitatea umană. Pacientul astfel afectat va vorbi cu greu despre ceea ce-i macină propria ființă, iar medicul nu este întotdeauna pregătit și dotat emoțional să înțeleagă efectele dezastruoase ale durerii cronice. Fără empatie, întotdeauna va fi greu să discutăm despre efectele psihosociale ale bolilor și mai ales despre efecte teribile ale durerii cronice incomplet controlate. Va fi greu să-i însoțim pe acești pacienți pe drumul suferinței lor. De multe ori, în durerea cronică poate părea că te lupți cu morile de vânt și din această cauză subiectul este greu de discutat uneori. De aceea, durerea cronică este tratată de echipe multidisciplinare, în care psihologul este o componentă importantă. Atât pacientul, cât și medicul curant trebuie să aibă educația și înțelegerea necesare de a accepta rolul major al consilierii psihologice și a susține implicarea psihologului și tipul de ajutor pe care numai el poate să îl ofere.
     Planul terapeutic al durerii cronice cuprinde, pe lângă terapia antialgică, și alte clase de medicamente adjuvante (corticosteroizi, antidepresive, anticonvulsivante etc.) (5), precum și tehnici diverse, cum sunt fizioterapia, terapia laser, stimularea trans­cutanată, neuromodularea non-invazivă etc. (6). Pacientul trebuie implicat în acest plan de terapii adjuvante, trebuie determinat să apeleze la tot ceea ce îi recomandă medicul și să nu rezume terapia doar la medicație. Uneori poate fi dificil de convins, pentru că terapiile adjuvante necesită răbdarea pe care pacientul cu durere cronică nu o mai are. Dar el trebuie educat de medic să înțeleagă limitările în timp ale medicației și faptul că aceste limitări pot fi scăzute prin folosirea rațională a antialgicelor, apelând la terapiile adjuvante. În acest sens, este necesară educarea medicală a pacientului, care trebuie să înțeleagă efectele adverse ale medicației antialgice și noțiuni de tahifilaxie.
     Tot în capitolul de educare a pacientului în terapia durerii, dar în alt registru de pacienți, trebuie acordată o atenție specială durerii de la naștere. Deși viitoarele mame se bucură de posibilitatea alegerii asumate în ceea ce privește modul cum va decurge nașterea, beneficiind de consilierea medicului obstetrician, în prezent există o tendință din ce în ce mai mare a acestora de a apela la cursuri pentru viitoare mame ținute de diverse persoane cu pregătire și experiență mai mult sau mai puțin certificate, care le promit o naștere „naturală”, „bio”. Practica exclude utilizarea medicației antialgice și anestezice la naștere, experiența dureroasă fiind asociată cu suferința ancestrală feminină și apartenența la grup. Această modă este rodul formelor de educație medicală la care gravidele pot apela deoarece sunt disponibile, dar care poate dăuna întregului proces al nașterii.
     Ține doar de medici să explice pacienților care se confruntă cu durerea toate avantajele și dezavantajele deciziilor pe care ei le iau în privința tratamentului antialgic. O educație medicală atentă trebuie oferită tuturor pacienților care se confruntă sau urmează să se confrunte cu un anumit tip de durere, iar medicul este elementul central din cadrul procesului de educare al pacienților.
 
Nota de subsol
Bibliografie
1. Stafie C. Educația terapeutică și responsabilizarea pacienților cu boli cronice. Rev Rom Bioetică. 2009;7(2):35-9
2. Copaciu E. (coord.). Recomandări de bună practică medicală ale Societății Române de Anestezie Terapie Intensivă și ale Asociației Române pentru Studiul Durerii în domeniul analgeziei postoperatorii. ARSD, 2010
3. Ljungqvist O et al. Enhanced Recovery After Surgery: A Review. JAMA Surg. 2017 Mar 1;152(3):292-8
4. Momeni M et al. Patient-controlled analgesia in the management of postoperative pain. Drugs. 2006;66(18):2321-37
5. Ripamonti CI et al. Management of cancer pain: ESMO Clinical Practice Guidelines. Ann Oncol. 2012 Oct;23 Suppl 7:vii139-54
6. Egan M et al. Physiotherapy and physical therapy in pain management. Schmerz. 2015 Oct;29(5):562-8
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală