resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Violența împotriva copiilor, ca problemă de sănătate publică

Autor: Ana-Maria DELIU | 15 Decembrie 2017
     Studiile postumaniste ne arată că felul în care am idealizat copilul în secolul al XIX-lea încă are efecte în societatea contemporană, cu precădere în construcția unei imagini a copilului inocent, o imagine duioasă, cosmetizată. Acesta se lovește însă de realitatea brută a copilului bătut, maltratat și abuzat – uneori „cu cele mai bune intenții”.
    Un articol dedicat imaginii copilului, semnat de James R. Kincaid, a fost recent tradus și publicat în jurnalul „Post/h/um 4”. Acesta expune contrastul dintre „mica Alice sau Oliver Twist sau Dick Zdrențărosul – și coșarii care mureau de cancer testicular, copiii mutilați din fabrici, copiii izgoniți, lăsați să vagabondeze pe străzi și să își vândă corpurile la bucată”. Sigur, astăzi lucrurile nu mai sunt atât de sumbre datorită tratatelor internaționale și responsabilizării statului, dar neutralizarea contrastelor persistă: între copilul inocent pe care îl  imaginează școala, societatea, discursul public și copilul real, care se confruntă zilnic cu diverse grade și forme de violență, există o falie adâncă.
     Prof. univ. Maria Roth, de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca a fost invitata primei întâlniri din acest an universitar a Atelierului de Filosofie și Antropologie Medicală. Vorbitoarea și-a propus să aducă în discursul public copilul real și, mergând mai departe, să ridice problema violenței împotriva copiilor din perspectiva sănătății publice.
     În România, dreptul copilului este recunoscut în urma ratificării Convenției ONU din 1990, statul obligându-se să protejeze copiii împotriva oricăror forme de violență (art. 19, 32, 34, 35, 36). Articolul 19 statuează faptul că statul are obligația să protejeze copilul în fața tuturor formelor de abuz și neglijare, fie ele realizate de părinți sau de alte persoane responsabile pentru îngrijirea copilului și să ia măsuri de prevenire și intervenție în astfel de cazuri. Mai recenta Lege a Copilului prevede interzicerea pedepselor fizice și sancționarea  persoanelor care comit acte de violență împotriva copiilor. Este important să nu uităm, oarecum contrar limbajului juridic, că un copil este un om mic, iar dreptul său este (pe filiera iluministă în care funcționează sistemul juridic) fundamental, inalienabil, universal, egal și indivizibil. În realitate însă, aplicarea acestui drept este întârziată de contexte sociale și culturale înapoiate.
     Să înțelegi violența împotriva copiilor ca pe o problemă de sănătate publică are o serie de efecte previzibile și utile în combaterea violenței, în special atunci când pârghiile juridice europene nu funcționează eficient într-un spațiu mentalitar decalat. În primul rând, o astfel de abordare nu rămâne doar la observația pasivă că „așa e pe la noi”, cu toată încărcătura folclorică de „eu te-am făcut, eu te omor” sau anecdotică „și pe mine m-au bătut părinții și uite ce bine am ajuns”. În general, românul e de acord că nu e bine să îți bagi copilul în spital, dar înțelege acest lucru ca excepție, nu ca efect al unui mod de disciplinare care continuă să fie social acceptat, dincolo de prevederile legale.
     Înțelegerea violenței împotriva copiilor ca problemă de sănătate publică permite realizarea unor studii sociologice precum cel al prof. dr. Maria Roth. Acesta vizează: compararea perspectivei copiilor și a părinților privind victimizarea, compararea ponderii răspunsurilor părinților în funcție de gen, analiza violenței împotriva copiilor în funcție de gen și vârstă. Acest efort autohton de a înțelege sociologic fenomenul de violență în rândul copiilor funcționează în paralel – dar și împreună – cu efortul Organizației mondiale a sănătății (OMS), care în septembrie 2017 a publicat datele studiului Know Violence in Childhood realizat în 2016. Rezultatul: 1,7 miliarde de
Publicitate
copii sunt victime ale violenței interpersonale, 1,3 miliarde de copii sunt bătuți, 95.000 de copii de toate vârstele sunt uciși și 18.000 de fete adolescente sunt victime ale abuzului sexual.
     Un alt efect este cel al consolidării unei paradigme medicale care nu mai tratează doar rănile suferite de copil în urma unui abuz, ci, într-un proces colaborativ, se încearcă estomparea condițiilor de violență. În 1962, Henry Kempe, medic la Spitalul de pediatrie din Denver, a descris sindromul abuzului fizic la sugari (battered baby syndrome), o boală cu criterii medicale bine determinate și o unitate specifică de diagnostic. Prezumția a fost că traumatismele induse pot fi diferențiate de cele accidentale prin poziția lor, precum și prin diverse caracteristici ale copiilor bătuți și ale părinților abuzivi. Pentru prima dată, un copil bătut era diagnosticat pe măsura traumelor suferite și tratat în funcție de nevoile lui specifice – o schimbare de paradigmă în medicina pediatrică. Astăzi se lucrează la consolidarea acestei mișcări. Prof. dr. Maria Roth atrage atenția că minorii, ca subiecți de drept și nu doar obiecte pe care se aplică o intervenție medicală, trebuie să fie ascultați de profesioniști și de părinți, au dreptul la informație medicală, confidențialitate și dreptul de a participa la luarea deciziilor.
     Discuțiile de după prezentare s-au înscris și ele pe linia combaterii colaborative a violenței. Este nevoie de un efort comun al inspectoratelor școlare, direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului și direcțiilor județene. Consilierea psihologică în urma traumelor este adesea derizorie și constă în una sau două întâlniri. Și primăriile au atribuții de combatere și prevenire: teoretic, există un asistent social care ar trebui să se ocupe de asta, dar această persoană are multe alte atribuții, iar în satele și orașele cu diverse nevoi, copiii sunt lăsați deoparte. Sunt sesizate doar cazurile extreme, fără a se lucra la combaterea formelor de violență mai puțin grave, dar care își pun amprenta asupra copiilor și creează precedente pentru violențe mai grave. Vorbitoarea a subliniat faptul că principalul rol al Direcției pentru Protecția Copilului nu este acela de a face poliție, ci de a ajuta. Din acest punct de vedere, ar trebui să existe etape intermediare pentru violențe mai puțin grave, în care profesioniștii să lucreze pe termen lung la autoreflecție, parenting, înțelegerea consecințelor etc. Apoi, bineînțeles, este nevoie de un aparat juridic ferm, care să pună în mișcare drepturile copilului.
     O muncă de teren individuală, realizată de una dintre participantele la discuție, relevă toate aceste date sociologice într-un caz cutremurător. Întrebat cu ce personaj de basm se aseamănă tatăl său, băiatul de șase ani a înlăturat rând pe rând fiecare dintre variante: tatăl nu era împăratul, nici Făt-Frumos, nici măcar zmeul. „Tati e un mare zero, nu există pentru mine.” Acesta este doar o dovadă că inocența copiilor poate fi pierdută ușor și foarte devreme, deși echipa coordonată de prof. dr. Maria Roth a întâmpinat probleme la completarea chestionarelor în școli, din cauza ideii de păstrare a unei inocențe presupuse și nechestionate a copiilor. În cazul prezentat, învățătoarea nu știa multe despre situația băiatului, la ședințele cu părinții se discutau probleme administrative. Medicul școlar știa mai multe, era un caz de copil urecheat care căuta tratament dermatologic pentru răni severe și care a fost tratat local și trimis acasă. Evident, rănile persistau din moment ce pedepsele abuzive nu încetau. Nimeni din școală sau dintre cei apropriați nu a făcut o sesizare. Mama copilului, tradiționalistă, nu a cerut ajutorul autorităților de teamă să nu își destrame familia. Copilul nu este inocent, este vulnerabil – un om căruia i se încalcă drepturile pentru că are doar câțiva ani și nu se poate apăra.
     Dacă sănătatea publică este percepută ca o prioritate pentru prosperitatea și dezvoltarea unui stat – așa cum o fac organizații internaționale precum OMS –, atunci nu mai putem ignora condiționarea socială a accesului copiilor la servicii de sănătate, lipsa unor programe coerente și asociative de prevenire și combatere a violenței împotriva copiilor, invalidarea vocilor copiilor abuzați sau ignorarea dreptului copilului la diagnosticul medical.

 

 

Ana-Maria Deliu este masterandă la Istoria imaginilor – istoria ideilor la Universitatea „Babeș-Bolyai”, redactor șef Echinox, editor „Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory” și membră în Comisia științifică și de organizare a Atelierului de filosofie și antropologie medicală.

 

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală