resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Părinți și copii

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 8 Decembrie 2017
    Simt că vine o vreme când copiii cresc și părinții alunecă în umbră. Mă uit la tatăl meu. Mă uit la copilul meu. Îmi pare, cât unul încă este și celălalt doar prunc, că am să îndur de-a pururi. Știu că mă mint. Din primăvara unuia și iarna celuilalt, alunec către o toamnă. Pas cu pas, toți ne trecem. N-avem vreun rost decât de-l căutăm, dacă din rost ne facem fruct și fructului sămânță. Ce-am scris, ce am gândit, ce am făcut dar și ce-am lăsat neterminat e o povară. Trecutul e mort. Îl înviem, periodic, în amintire. Mai știi acel moment când sau ți-aduci aminte de acea clipă în care? E o reverie a neputinței de-a mai străbate o dată același drum. Tot ce avem e acum, clipa de trăit pe care adesea o lăsăm să treacă. Altul, undeva, ar trebui să împingă acolo unde noi n-am știut să opintim.
     Mă gândeam la toate de mai sus într-o anticameră de spital. La stânga mea, un părinte. Peste drum, priponiți într-un alt scaun, doi ochi injectați, obosiți, pierduți într-o cavernă de riduri și-o brumă de perspirație. O fi și el părintele cuiva? Prăvălită pe o canapea, o a treia persoană. Te uitai de-o parte a feței și vedeai un om, de cealaltă parte o sculptură în ceară încălzită pervers de-o feștilă invizibilă și apoi lăsată la răcit. Mamă-sa mânca, obosită, un covrig. De-alăturea, o bătrânică, simile molfăită, se certa cu o existență deja imposibilă, care o tot părăsea. Avea lângă, intersectată în palme mici, adânci, o fată cu păr frumos și dantură roasă de ape prea tari și un bărbat cu un jerseu curat, cu prețul prea-spălării. Părinți și copii. Mai la îndelungul mâinii, cam pe unde privirea devine periferică, s-au tras de pe același drum un tată cu un băiat, escortați modest dar hotărât de-o mamă. Multe păreau alandala la acest copil, mezinul adunării. Un papuc era mai gros decât celălalt. S-a schimbat în șlapi și pijamale și dintr-odată un picior era mai scurt decât celălalt. Ochii stăteau mijiți. S-a așezat cuminte lângă mamă. Tatăl s-a mutat pe canapea, a început o conversație cu o blajină din Cluj sau Turda, după accent, zâmbind solar prin strungăreața edentată lateral. Fără pic de păr pe cap. Inevitabil, conversația alunecă dinspre cancer spre proprietățile geometrice ale știuletelui de porumb în diverse provincii ale României. Pentru un moment, deși arhitectura nu trăda vreo asemănare, mai c-ai fi zis că suntem cu toții într-un tren. Dar nu pe șine. Pe cadre stereotactice. Cadrele se înșurubau cu bolți. Bolții aveau căderea de-a fixa, în termeni tehnici, tărtăcuța. Nu tu urlete, nu tu gemete. Nu tu poze pe pereți cu miracole terapeutice, doar lista cu drepturile pacientului, ce să faci în caz de stop cardiac, numărul de urgență și normele de
Publicitate
decontare ale Casei privind diverse servicii medicale, toate atârnate ca la uscat în niște chiloți anonimi, decorați cu piuneze roșii, de sărbătoare.
     Mi-am verificat ceasul. Ora încă era a așteptării. Nu mai era mult, i-am spus, mai rabdă puțin. Ce caut aici? De ce m-am întors aici, locul de unde am fugit cât de repede am putut? Nu c-aș fi vrut. Nevoia m-a adus. Și nu era a mea. Mi-am mușcat buzele, crustă și rană. Nevoi și nevoiași separați de panouri himerice de plexiglas, înghesuiți în scaune și separați de atâtea lumi, uniți printr-o boală și despărțiți printr-o șansă. Fiecare și-o juca pe a lui.
     Și am avut o străfulgerare, ca și cum mi-aș fi adus aminte, prin vis, de unde a plecat totul acum atâta amar de ani, atât de mulți încât lumea încă se mai cocea într-un cuptor cu lemne și dimineața se mânca lapte cu mămăligă și la felul doi bulz. Știu care e sensul medicinei pe lumea asta. Îmi dau seama de unde pleacă, de fapt. Oricât ai face-o să fie despre tehnică, proceduri, știință, analize, protocoale, ghiduri, medicamente, contracte, clauze, miniștri, secretari, trepăduși, medici sau pacienți, toate sunt insuficiente să explice sensul  medicinei. Acel sens pe care eu, pierdut printre oameni, l-am descoperit ca pentru prima oară, deși îl știu în fiecare zi, din primul moment când mă îmbrac în propriu-mi meșteșug.
     Despre asta e vorba: despre părinți și copii. Cum să facem să le dăm încă o clipă, încă un ceas celor care tânjesc pentru o clipă în plus cu cel ce le-a dat viață, o oră astrală de bucurie a respirațiilor în tandem. Și o secundă în revers celor sfioși. Celor timizi. Celor împovărați că, din tot ce-au fost, n-a mai rămas decât spatele încovoiat. Celor bolnavi. Celor bătrâni. Celor slăbiți de ce au făcut dar și de ce n-au făcut.
     Dincolo de niște uși roz – un roz bolnav, tălâmb, murdar, sinistru – ocazional se auzeau voci. Mi-aș fi dorit să tacă. Mi-aș fi dorit, în același timp, să le aud. Voiam să aud cumva un geamăt. Un strigăt. Ceva care să taie pâcla de disperare opalescentă a tuturor fricilor din toate sufletele împrejmuindu-mă. Dar nu venea nimic. Doar sacada unor comenzi și bâzâitul enervant al unui telefon cu vibrație periodică.
     Am plecat, târziu, pe niște scări, prin întuneric. M-am pierdut prin trafic. Dar nu m-am pierdut cu firea. I-am condus până în casă. Și am stat un pic cu ai mei la masă. Nu poți fi doctor pentru ai tăi. Poți fi doar, așa cum ești, al lor. Ce-aș fi putut să fac mai mult când veștile proaste au venit, când boala a căpătat diagnostic, când problema a obligat la soluții? Eu, cu mâinile mele, nimic. Eu, cu știința mea, mult prea puțin. Tot ce-am putut să fac a fost să-i duc spre unul care știe. Spre unul care face. Spre unul care are pricepere, deprindere, competență. Nu m-am dus la el ca de la egal la egal. Când l-am sunat i-am zis doar „părintele meu are o problemă”. Acum, în timp ce scriu, pot să-mi imaginez în fundal vuietul telefoanelor, voci către medici, medici către voci, voci prin receptoare. Alo? Domnul doctor? Alo? Doamna doctor? Alo, Salvarea? E mama mea, e tatăl meu, e copilul meu... Soțul, soția, fratele, sora. Aude cineva? E vorba de familia mea.
     Și apoi îmi sună, la rându-mi, telefonul. E doamna care și-a făcut de curând o operație de proteză de șold. Până de curând dormea. Nu mai doarme deloc bine. Și-a cerut iertare că mă deranjează, dar ce era să facă? Lasă, să fie sănătoasă – i-am urat după ce-am vorbit. Trecusem de partea cealaltă, deja, a acelor porți roz care se închid.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală