resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Recuperarea bolnavilor cu insuficiență cardiacă

Autori: Prof. dr. Dumitru ZDRENGHEA , Prof. dr. Dana POP | 24 Noiembrie 2017

Dumitru Zdrenghea este profesor emerit la UMF „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca. Este medic primar cardiolog și internist

Dana Pop este profesor la UMF „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca. Este medic primar cardiolog și internist



     Recuperarea bolnavilor cu insuficiență cardiacă este o realizare a ultimilor trei decenii, în care s-a dovedit că bolnavul cu insuficiență cardiacă poate să își prezerve un anumit nivel de capacitate de efort (de activitate fizică) și, în consecință, și de activitate profesională, în condițiile în care continuă să ducă o viață activă, în raport cu severitatea bolii cardiace de fond.
     Deși acest capitol este dedicat în primul rând activității fizice și antrenamentului fizic la bolnavii cu insuficiență cardiacă, trebuie să arătăm că și la această categorie de bolnavi, ca și în recuperarea cardiovasculară în general, activitatea fizică reprezintă doar o componentă a recuperării comprehensive a bolnavilor, concepută mai larg ca prevenție secundară și care include o serie de măsuri preventive în asociere cu promovarea activității fizice și a antrenamentului fizic.

 

Recuperarea fizică

 

     Pentru o lungă perioadă de timp, bolnavilor cu insuficiență cardiacă li s-a recomandat evitarea oricăror eforturi și menținerea cât mai îndelungată a repausului relativ sau chiar absolut la pat (1). Ulterior, s-a dovedit, la fel ca în cazul bolnavilor cu sindroame coronariene acute, că repausul prelungit la pat nu este benefic și conduce la scăderea capacității de efort dincolo de limitele impuse de scăderea performanței cardiace. În limitarea efortului, un rol important îl deține periferia, respectiv modificarea circulației periferice și modificările de la nivelul musculaturii, la un moment dat vorbindu-se de insuficiența cardiacă ca o „boală periferică” (1). De aceea, înainte de a expune modalitățile de recuperare, ne vom referi la mecanismele fiziopatologice ale intoleranței la efort în insuficiența cardiacă, deoarece activitatea fizică acționează pe mecanismele periferice de adaptare la efort, pe performanța cardiacă, dar și pe musculatura periferică propriu-zisă (2).
   În insuficiența cardiacă, capacitatea de efort este limitată din câteva motive, cardiace și periferice (3, 4). În primul rând, având în vedere scăderea performanței cardiace, în repaus sunt puse în funcție o serie de mecanisme compensatorii (creșterea frecvenței cardiace, dilatarea cavităților cardiace etc. ), care fac ca frecvența cardiacă și consumul miocardic de oxigen să fie crescute direct proporțional cu severitatea bolii cardiace. De asemenea, bolnavul cu insuficiență cardiacă nu poate atinge FCmax teoretică deoarece răspunsul beta-receptorilor la stimularea adrenergică este redus și, prin creșterea preexistentă a presarcinii, bolnavul ajunge mai repede la platoul sau panta descendentă a curbei lui Starling când efortul determină simptome care obligă la întreruperea sa. În consecință, nivelurile maxime ale consumului miocardic de oxigen, VO2 și frecvenței cardiace pe care le poate atinge bolnavul cu insuficiență cardiacă sunt reduse în comparație cu individul sănătos.
    În al doilea rând, în efort sunt puse în funcțiune mecanismele periferice de adaptare, care constau în creșterea extracției arteriovenoase de oxigen, vasodilatație arteriorală în teritoriile musculare în activitate și vasoconstricție în teritoriile musculare neutilizate și creșterea întoarcerii venoase. Mecanismele sunt deja ,,puse în funcțiune” în repaus la bolnavul cu insu­ficiență cardiacă, direct proporțional cu severitatea acesteia, încât creșterea lor „în efort” este limitată și contribuie la scăderea capacității de efort.
    Nu trebuie să uităm și de faptul că funcția respiratorie este semnificativ influențată în insuficiența cardiacă, iar dispneea bolnavului duce la creșterea consumului de oxigen în musculatura respiratorie și, în consecință, o parte mai importantă a debitului cardiac este folosită pentru respirație și nu pentru efortul realizat de musculatura periferică. De asemenea, staza pulmonară împreună cu hipertensiunea pulmonară de foarte multe ori prezentă duc la apariția unui grad de insuficiență respiratorie, de regulă de efort, care contribuie semnificativ la scăderea VO2 și a capacității de efort.
     În plus, musculatura scheletică suferă o serie de modificări, derivate în parte din sedentarismul bolnavilor, dar și din vasoconstricția de durată, din activarea simpatică și a sistemului renină-angiotensină. Se notează evoluția de la tipul I la tipul II a fibrelor musculare, dar și diminuarea numărului și taliei mitocondriilor și a conținutului lor energetic. În consecință, prin aceste modificări producția de energie scade pentru același debit muscular. Randamentul energetic și mecanic al musculaturii este redus. La aceasta se adaugă și fibroza musculară care poate apărea în timp ca urmare a hiperaldosteronismului, care scade și mai mult performanța musculaturii periferice și capacitatea de efort.
     Nu trebuie uitat că scăderea numărului beta-receptorilor și proasta funcție a acestora face ca, la același nivel de stimulare simpatică, atât la nivel cardiac, cât și la nivelul musculaturii periferice, răspunsul contractil să fie diminuat, constituind o cauză suplimentară de creștere inadecvată a debitului cardiac și de alterare a capacității de efort a bolnavilor.
    Beneficiile antrenamentului fizic în insuficiența cardiacă sunt cele ale antrenamentului fizic în general, la care se adaugă câteva elemente specifice (5, 6). Antrenamentul fizic pune în funcțiune și ameliorează mecanismele periferice de adaptare la efort, încât mecanismele centrale, respectiv cele care necesită creșterea importantă a debitului cardiac sunt puse mai târziu în funcțiune. Datorită acestui fapt, nivelul efortului pe care îl poate atinge individul antrenat, dar și bolnavul cardiovascular inclusiv cu insuficiență cardiacă, crește.
    În al doilea rând, la bolnavul cu insuficiență cardiacă este important și antrenamentul mușchilor respiratori, deoarece crește forța musculară scade spațiul mort fiziologic, crește eficiența respirației și presiunea sangvină a O2. Nu trebuie neglijat că antrenamentul fizic are beneficii inclusiv la bolnavul cu insuficiență cardiacă, la care se înregistrează o creștere a activității simpatice în repaus asupra sistemului nervos autonom în sensul diminuării tonusului simpatic și creșterii tonusului vagal. Aceasta rezultă nu numai în scăderea riscului aritmogen, dar și în scăderea frecvenței cardiace de repaus și în creșterea rezervei cronotrope și, în consecință, în creșterea capacității de efort.
    Nu trebuie uitat că, prin protecția beta-receptorilor miocardici, antrenamentul fizic poate crește contractilitatea, debitul sistolic și debitul cardiac.
    S-a dovedit și o diminuare a activității neurohormonale la nivelul sistemului nervos simpatic și la nivelul sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA), încât antrenamentul fizic are un efect asemănător cu cel obținut prin utilizarea inhibitorilor de enzimă de conversie și a antialderosteronicelor sau a beta-blocantelor.
    Disfuncția endotelială și stresul oxidativ sunt diminuate semnificativ prin antrenament fizic, fapt important și la bolnavul cu insuficiență cardiacă, la care s-a dovedit că factorii proinflamatori și stresul oxidativ sunt crescute și contribuie la afectarea vaselor mici și la creșterea consecințelor negative ale bolii. Pe de altă parte, deoarece în două treimi din cazuri bolnavul cu insuficiență cardiacă este ischemic, antrenamentul fizic poate contribui la diminuarea progresiunii leziunilor aterosclerotice și, în consecință, la ameliorarea bolii de bază.
    În anumite situații, dependent de mecanismul insuficienței cardiace și de stadiul acesteia, activitatea fizică poate contribui, prin creșterea întoarcerii venoase, la creșterea presarcinii și a debitului sistolic și, de asemenea, prin efectul vasodilatator periferic, inclusiv prin creșterea producției de oxid nitric și scăderea posarcinii, la creșterea debitului sistolic și a creșterii debitului cardiac.

 

Indicațiile recuperării în insuficiența cardiacă

 

     Atunci când vorbim de recuperare în insuficiența cardiacă (1, 4), ne referim la bolnavii fără sindrom congestiv. De altfel, o mare parte a acestora aparțin insuficienței cardiace acute, care reprezintă o contraindicație absolută pentru activitatea fizică. Nu vor fi adresați antrenamentului fizic nici bolnavii care prezintă insuficiență cardiacă în cadrul unor boli cardiace acute și de multe ori tranzitorii, cum ar fi miocarditele, cordul pulmonar acut etc. Bolnavii cu tulburări de ritm severe, atât tahiaritmii, cât și bradiaritmii, nu vor fi incluși în programe de recuperare decât după rezolvarea acestora prin mijloacele medicamentoase sau intervenționale (implantare de pacemaker, ablație etc.).
    Trebuie menționat că toate cele trei tipuri de insuficiență cardiacă (cu fracție de ejecție scăzută sub 40%, cu fracție de ejecție moderat scăzută 40–50%, respectiv cu fracție de ejecție prezervată) sunt candidate pentru recuperarea fizică. Ne vom referi însă numai la categoria pacienților cu fracție de ejecție scăzută și prezervată, având în vedere că studiile existente până la ora actuală se referă numai la aceste două categorii, categoria celor cu fracție de ejecție moderat deteriorată datând doar din 2016.
    Dacă ne referim la cei cu fracție de ejecție scăzută, trebuie făcută distincția între subiecții încadrați în clasele NYHA II–III și cei încadrați în clasa NYHA IV. Cei aflați în clasa NYHA I, de fapt, nu prezintă insuficiență cardiacă, ci doar boală care poate conduce la insuficiență cardiacă, astfel încât recuperarea se va face atunci când este indicată specific acesteia. Recuperarea fizică a celor în clasele NYHA II–III are două scopuri majore: evitarea decondiționării și creșterea capacității de efort, care poate fi semnificativă și asemănătoare procentual cu cea obținută la cei fără insuficiența cardiacă (25–30% creștere VO2Mx); adevărata recuperare în insuficiența cardiacă se referă la această categorie de bolnavi.
    La bolnavii din clasa NYHA IV, sever decondiționați și cu o capacitate de efort de regulă ≤ cu 3 METs, activitatea fizică este recomandată exclusiv pentru evitarea decondiționării în continuare; de cele mai multe ori, creșterea semnificativă a capacității de efort nu se poate obține decât după ce li s-au efectuat anumite proceduri, de la CRT până la transplantul cardiac sau corectarea bolii de bază, atunci când este posibil (ex.: leziuni valvulare).
    Recuperarea bolnavilor cu insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție prezervată este asemănătoare cu cea pe care o aplicăm bolnavilor cu insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție redusă, dar intensitatea și chiar tipul efortului care se recomandă diferă ușor – intensitatea este mai mare, la fel durata ședințelor de antrenament. De multe ori, la cei cu insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție prezervată, recuperarea este asemănătoare ca frecvență, intensitate și tip de efort cu cea aplicată cardiacilor fără insuficiență cardiacă și, în primul rând, celor cu cardiopatie ischemică.

 

Evaluarea bolnavilor înaintea includerii în programe de recuperare

 

    Bolnavul cu insuficiență cardiacă, indiferent că a fost tratat ambulatoriu sau în spital, este evaluat din punctul de vedere al bolii de bază și al performanței cardiace printr-o serie de examinări dintre care esențiale sunt examenul clinic, peptidele natriureticele și eco Doppler (4, 7). Înainte de includerea în programe de antrenament fizic, trebuie efectuată evaluarea capacității de efort, antrenamentul fizic fiind dependent de clasa NYHA în care este inclus bolnavul. Ideal, capacitatea de efort se determină prin efectuarea testului de efort clasic și mai ales a testului de efort cardiopulmonar, care permit stabilirea exactă a VO2Mx.
    De multe ori însă, aceste examinări nu sunt disponibile și nu pot fi aplicate la toți bolnavii cu insuficiență cardiacă, având în vedere numărul lor tot mai mare. De aceea, la bolnavii la care testarea de efort prealabilă prin teste de efort maximale nu poate fi efectuată, putem recurge la testul de mers 6 minute, un test de efort submaximal care permite o bună estimare a capacității de efort, și la prescrierea (cel puțin într-o primă etapă) a activității fizice pe care pot să o desfășoare. Testul de mers 6 minute este întotdeauna suficient la bolnavii în NYHA IV la care obiectivul recuperării este doar evitarea decondiționării, dar poate fi aplicat și la subiecții din clasele NYHA II–III într-o primă etapă, pentru ca, ulterior, în funcție de creșterea capacității de efort subiective, intensitatea efortului pe care îl prestează bolnavul să fie treptat crescută.
    La cei la care se efectuează test de efort clasic sau cardiopulmonar, pe bicicleta ergometrică sau covorul rulant, acesta poate fi identic cu cel aplicat la bolnavii cu cardiopatie ischemică cu drept de efort de două-trei minute și intensitate de 25–30 Ws. Având în vedere că bolnavul cu insuficiență cardiacă este decondiționat muscular, se preferă de multe ori un test de efort special, ramp, în care se utilizează trepte de efort de 10 Ws și un minut durată, care permite stabilirea capacității de efort și a metodologiei de recuperare.

 

Modalități de recuperare

 

    Recuperarea fizică a bolnavilor cu insuficiență cardiacă poate fi aplicată intraspitalicesc, ambulatoriu instituționalizat sau la domiciliu. Inițierea recuperării are durata de șase luni, pentru a obține creșterea capacității de efort, și trebuie continuată apoi indefinit pentru menținerea rezultatelor. Ea depinde de tabloul clinic al insuficienței cardiace, de posibilitățile existente și de unitățile de recuperare disponibile (1, 4, 8).
    Recuperarea intraspitalicească (5, 7) pe o perioadă de două până la trei să
Publicitate
ptămâni se recomandă bolnavilor cu funcție sistolică sever deteriorată, celor care prezintă tulburări de ritm severe și/sau dispozitive implantabile de tip ICD sau CRT-D, deși acestea din urmă nu reprezintă obligativitate absolută pentru recuperarea intraspitalicească.
    Cea mai benefică modalitate de recuperare este aceea în unități ambulatorii instituționalizate în care există atât personal de specialitate (kinetoterapeut), cât și posibilitatea supravegherii medicale (cardiolog) și a monitorizării ECG în primele ședințe sau la nevoie; sunt importanți și ceilalți membri ai echipei de recuperare (psiholog, nutriționist etc).
    Recuperarea la domiciliu (9) este o modalitate tot mai des folosită, pe de o parte pentru că numărul bolnavilor cu insuficiență cardiacă este în continuă creștere, iar pe de altă parte pentru că deplasarea lor frecventă (aproape zilnică) în centrele de recuperare este de multe ori imposibilă. Acest lucru este valabil mai ales în țara noastră, unde numărul centrelor spitalicești și de asistență instituționalizată ambulatorie este redus, iar deplasarea bolnavilor cu mijloace de transport în comun (bolnavul cu insuficiență cardiacă nu poate de multe ori să conducă el însuși) este dificilă. Recuperarea la domiciliu este în plină dezvoltare și în alte țări. Există câteva modalități de desfășurare, după cum este disponibil un kinetoterapeut sau o asistentă medicală specializată în recuperare, care să se deplaseze la domiciliul bolnavului cel puțin pe parcursul primelor ședințe și apoi din când în când, pe parcursul recuperării; alteori, recuperarea este ghidată prin mijloace la distanță (telefon, internet), iar atunci când supravegherea bolnavilor este imposibilă, aceștia vor fi sfătuiți să desfășoare recuperarea conform recomandărilor de la externare și, eventual, după manuale ale inimii care sunt disponibile și în țara noastră.
    Când recuperarea se desfășoară în spital sau instituționalizat, nivelul de efort de la care se începe poate fi mai ridicat, pe când, atunci când bolnavul își aplică el însuși sau cu ajutorul kinetoterapeutului recuperarea la domiciliu, nivelul efortului (cel puțin inițial) este mai redus.
    Intensitatea efortului de recuperare este, de regulă, mai redusă la bolnavul cu insuficiență cardiacă decât în la cei cu alte boli cardiovasculare. La bolnavii cu IC sistolică patentă, pe parcursul primelor săptămâni intensitatea efortului nu va depăși 50% din VO2max sau 60–70% din frecvența cardiacă maximală atinsă la testul de efort. Atunci când testul de efort nu poate fi efectuat sub forma sa clasică sau sub forma testului de efort cardiopulmonar, frecvența cardiacă de antrenament se calculează adăugând la frecvența cardiacă de repaus 50% din diferența dintre frecvența cardiacă de repaus și frecvența cardiacă maximală teoretică (200 minus vârsta în ani).
    Dacă bolnavul tolerează bine efortul și își crește capacitatea de efort pe parcursul ședințelor de recuperare, se va trece ulterior (în cazul absenței simptomelor) la o recuperare de nivel superior, în care se va atinge 60-70% din VO2Mx și o frecvență cardiacă de 70–80 (85%) din frecvența cardiacă maximală atinsă la testul de efort sau adăugând la frecvența cardiacă de repaus 65–70% din diferența dintre frecvența cardiacă de repaus și cea maximală teoretică. Trebuie menționat că, la subiecții în clasa NYHA IV, acest nivel nu va fi atins, ei menținându-se la nivelul anterior de 50% din VO2Mx.
    Frecvența antrenamentului trebuie să fie zilnică sau de cel puțin cinci ori pe săptămână. Antrenamentul de trei ori pe săptămână poate fi benefic în alte afecțiuni cardiovasculare, dar este insuficient la bolnavii cu IC pentru obținerea efectului de antrenament având în vedere intensitatea mai redusă a acestuia. De aceea, când bolnavul este instituționalizat, va fi sfătuit să desfășoare antrenament fizic la domiciliu în zilele în care nu participă la antrenamentele supravegheate.
    O altă deosebire se referă la tipurile de efort (23, 24) izotonic pe care le va desfășura. Dacă bolnavul cu IC cu fracție de ejecție prezervată poate face același tip de antrenament ca bolnavul cu cardiopatie ischemică, în cazul bolnavului cu funcție sistolică semnificativ depreciată se va recurge mai ales la modalitatea exercițiilor fizice, exercițiilor respiratorii și la mersul pe jos. Dacă evoluția este favorabilă, după primele săptămâni se pot adăuga și alte modalități, cum ar fi bicicleta ergometrică, înotul etc.
    Subliniem importanța exercițiilor respiratorii, pe de o parte pentru că bolnavul cu insuficiență cardiacă prezintă de cele mai multe ori disfuncție ventilatorie sau chiar insuficiență respiratorie, care poate fi ameliorată prin aceste exerciții respiratorii, iar pe de altă parte pentru că dispneea sa poate fi ameliorată semnificativ prin antrenamentul mușchilor respiratori.
    De asemenea, având în vedere starea musculaturii periferice, de cele mai multe ori afectată, antrenamentul fizic este completat întotdeauna cu exerciții de tip stretching cu masaj sau chiar cu electrostimulare musculară atunci când este posibil.
    Antrenamentul fizic izometric (10) se va asocia după primele săptămâni de tratament. Se recomandă exerciții de tip izometric (de rezistență) care pot fi făcute inclusiv cu greutăți de până la 2–3 kg. Exercițiile vor fi efectuate de două sau maximum trei ori pe săptămână, pentru că există riscul de a deteriora debitul sistolic al bolnavilor (crește postsarcina). Ele sunt însă necesare, deoarece bolnavul, în viața de fiecare zi, este supus și efortului izometric (ex.: cărarea de greutăți).
    Durata efortului este și ea diferită. La început, durata antrenamentului fizic este de 40–50 de minute până la o oră la bolnavul fără IC, dar la bolnavul cu IC durata acestuia începe de la 10–15 minute și este crescută progresiv până la 30 de minute. Aceste 30 de minute se pot efectua într-o singură ședință sau, cel puțin la început, în două-trei ședințe la bolnavii cu capacitate de efort mult redusă. În momentul în care bolnavul este capabil să depună o cantitate mai mare de efort fizic, se pot efectua două ședințe de antrenament fizic pe zi, dar în niciun caz durata lor nu va depăși 30 de minute, pentru că există riscul deteriorării funcției cardiace și al efectelor negative asupra musculaturii periferice. Bolnavii vor urma aceleași proceduri de încălzire și răcire la începutul/sfârșitul perioadei de antrenament prin exerciții fizice și prin exerciții respiratorii.
    Antrenamentul propriu-zis se va desfășura de cele mai multe ori sub forma unui antrenament cu intervale – cardiac, respirator și muscular bolnavul nu poate menține efortul continuu pe o perioadă de 20–30 de minute. De aceea, antrenamentul cu intervale este întotdeauna recomandat, iar durata fiecărui interval este inițial scurtă: poate să fie doar de 10–15 secunde, cu pauză de 30–60 de secunde, pentru ca ulterior să crească la 30–60 de secunde sau chiar două minute cu pauze de unu-trei minute.
    În cazul evoluției favorabile și mai ales la bolnavii cu fracție de ejecție prezervată sau doar ușor depreciată, se poate trece și la antrenamentul de tip continuu.
    Antrenamentul cu intervale permite ca intensitatea efortului să nu difere substanțial, cel puțin în a doua fază (VO2 60–70% din VO2Mx, frecvența cardiacă 70–80% din FCMx), față de subiecții fără insuficiență cardiacă, asigurându-se astfel efectul de antrenament. Antrenamentul cu intervale se traduce, în cazul bolnavilor care utilizează mersul pe jos ca mijloc principal de antrenament, în mers cu o frecvență de 3–4 km/h, iar la intervale de trei-patru minute bolnavul va merge rapid (jogging 7–8 km/h) pe o distanță de 25 m, pentru ca ulterior să revină la un mers de relaxare unu-două minute și ulterior ciclul se reia. Aplicarea antrenamentului cu intervale este mai ușoară în cazul antrenamentului instituționalizat și al antrenamentului pe bicicleta ergometrică.

 

Antrenamentul bolnavilor purtători de icd sau crt-d

 

    Clasic, bolnavii erau excluși de la antrenamentul fizic din cauza riscului apariției tulburărilor de ritm și al dispariției resincronizării în efort. La ora actuală, se consideră că pot fi adresați recuperării cu atât mai mult cu cât sunt decondiționați și menținerea sau creșterea capacității de efort este absolut necesară (9).
    Înainte de includerea lor în programe de recuperare, trebuie însă făcute două lucruri. Primul este monitorizarea Holter cel puțin 24 de ore, pentru a stabili dacă sub tratament prezintă sau nu tulburări de ritm ventriculare severe sau supraventriculare cu ritm cardiac înalt, care ar putea compromite sau contraindica antrenamentul fizic. Monitorizarea arată în cazul bolnavilor cu CRT și perioadele de timp în care bolnavul nu este resincronizat. De altfel, stabilirea procentuală a resincronizării pe 24 de ore se poate face și cu programatoarele actuale. În al doilea rând, testul de efort clasic sau cardiopulmonar este obligatoriu pentru a arăta aceleași două lucruri: că nu există în repaus sau la efort tulburări de ritm amenințătoare pentru viață și că pe parcursul efortului nu se pierde resincronizarea.
    Obligatoriu, recuperarea acestor bolnavi trebuie să se desfășoare fie într-un centru spitalicesc în primele una-două săptămâni, iar, dacă nu este posibil, în ambulatoriu instituționalizat.
    În cazul în care aceste măsuri sunt respectate și resincronizarea este reprogramată în așa fel încât să fie menținută și la frecvențe cardiace mai înalte de antrenament, bolnavii tolerează bine antrenamentul fizic și obțin rezultate asemănătoare procentual cu cei care nu sunt încadrați în această categorie.
    O ultimă deosebire majoră față de recuperarea obișnuită este durata acesteia. Dacă rezultatele în antrenamentul fizic al bolnavilor cu alte afecțiuni cardiace se obțin într-o perioadă de 8–12 săptămâni, la bolnavii cu insuficiență cardiacă 12 săptămâni reprezintă un minimum necesar pentru creșterea capacității de efort, dar durata se extinde de multe ori până la șase luni (mai rar până la 12 luni). După acest interval de timp, activitatea fizică se va menține cel puțin cinci zile pe săptămână, dar va fi o recuperare „de fază 3”, pe care o practică bolnavul la domiciliu sau, mai rar, în centre de agrement unde tipurile de efort pe care le poate practica sunt ușor diversificate și mai atractive. Acest lucru este foarte important pentru că, de fapt, prestarea activității fizice și antrenamentul trebuie să dureze toată viața. Efectele antrenamentului fizic dispar, din păcate, foarte repede: în două-trei săptămâni de la abandonarea antrenamentului, capacitatea de efort revine la valorile inițiale.

 

Complicațiile antrenamentului fizic

 

     O serie de studii au dovedit că, surprinzător, poate și datorită atenției sporite care li se acordă, complicațiile recuperării nu sunt mai frecvente la bolnavii cu insuficiență cardiacă (3, 4). Ne referim la complicațiile de tip aritmic și la morțile subite, dar și la înrăutățirea insuficienței cardiace sau apariția insuficienței cardiace acute. De aceea, și la această categorie de bolnavi, atunci când recuperarea se aplică după normele expuse mai sus și în funcție de capacitatea fizică a bolnavului și de severitatea bolii de bază, singurul risc notabil este absența creșterii semnificative a capacității de efort.

 

Rezultatele recuperării

 

     Rezultatele recuperării constau în evitarea decondiționării fizice progresive. Acest rezultat este cel mai important la bolnavii cu IC severă, îndeosebi clasa NYHA IV. La bolnavii din clasele NYHA II și III, după trei-șase luni de antrenament se obține o creștere cu 25–30% a capacității de efort. Creșterea este, în valoare absolută, mai mică decât la alte categorii de cardiaci, dar foarte importantă pentru că permite de multe ori o viață acceptabilă, personală, socială și uneori chiar profesională (2, 10).
     Câștigul cel mai important este creșterea calității vieții cu repercusiuni benefice și asupra psihicului (bolnavii cu IC sunt adesea anxioși și deprimați), dar în același timp se translatează și în scăderea numărului și a duratei internărilor. Aceasta derivă atât din antrenamentul fizic, cât și din faptul că bolnavii care aderă la programele de recuperare sunt de regulă disciplinați și aplică mult mai riguros tratamentul insuficienței cardiace.
     Prin creșterea calității vieții și reducerea spitalizărilor, recuperarea bolnavului cu insuficiență cardiacă este cost-eficientă; mai mult, la bolnavii cu tulburări de ritm, în general și purtători de dispozitive, se notează și o scădere a numărului și a severității tulburărilor de ritm, deoarece antrenamentul fizic crește activitatea parasimpatică și reduce activitatea simpatică excesivă.
    Din păcate, unul dintre obiectivele principale ale recuperării la bolnavii cu cardiopatie ischemică sau cu alte afecțiuni cardiace, anume creșterea supraviețuirii, nu este definitiv dovedit la bolnavii cu IC. O serie de meta-analize pe un număr mare de bolnavi au dovedit că creșterea duratei vieții nu este semnificativă din punct de vedere statistic și că aceasta nu apare decât atunci când antrenamentul fizic este practicat pe durate mai mari de un an. Din păcate, aderența bolnavilor cu IC (ca și a altor categorii de bolnavi cardiovasculari) este redusă.
    În concluzie, antrenamentul fizic adaptat bolii cardiace de bază și performanței cardiace ținând cont de capacitatea de efort a bolnavilor și de complicațiile insuficienței cardiace este nu numai obligatorie, ci și necesară pentru toți bolnavii. Ea va fi aplicată, în funcție de disponibilități, în servicii spitalicești, ambulatorii instituționalizate sau chiar la domiciliul bolnavului. Întotdeauna, bolnavul cu IC va fi încurajat să fie activ, în limitele posibilităților sale de a presta efort fizic, pentru că aceasta se translatează în mod cert în creșterea calității vieții, în reducerea episoadelor de spitalizare și decompensare și, posibil, în creșterea duratei de viață.

 

 
 
Nota de subsol
Bibliografie
1. Ponikowski P et al. 2016 ESC Guidelines for the diagnosis and treatment of acute and chronic heart failure: The Task Force for the diagnosis and treatment of acute and chronic heart failure of the European Society of Cardiology (ESC)Developed with the special contribution of the Heart Failure Association (HFA) of the ESC. Eur Heart J. 2016 Jul 14;37(27):2129-200
2. Downing J, Balady GJ. The role of exercise training in heart failure. J Am Coll Cardiol. 2011 Aug 2;58(6):561-9
3. Alvarez P et al. Exercise And Heart Failure: Advancing Knowledge And Improving Care. Methodist Debakey Cardiovasc J. 2016 Apr-Jun;12(2):110-5
4. Zdrenghea D (ed.). Recuperare și prevenție cardiovasculară. Editura Clusium, 2007
5. Canadian Cardiovascular Society Heart Failure Management Primary Panel et al. The 2013 Canadian Cardiovascular Society Heart Failure Management Guidelines Update: focus on rehabilitation and exercise and surgical coronary revascularization. Can J Cardiol. 2014 Mar;30(3):249-63
6. Kondamudi N et al. Exercise Training for Prevention and Treatment of Heart Failure. Prog Cardiovasc Dis. 2017 Jun - Jul;60(1):115-120
7. Du H et al. Six-Minute Walk Test for Assessing Physical Functional Capacity in Chronic Heart Failure. Curr Heart Fail Rep. 2017 Jun;14(3):158-166
8. Anderson L et al. Home-based versus centre-based cardiac rehabilitation. Cochrane Database Syst Rev. 2017 Jun 30;6:CD007130
9. Iliou MCet al. Cardiac rehabilitation in patients with pacemakers and implantable cardioverter defibrillators. Monaldi Arch Chest Dis. 2016 Oct 14;86(1-2):756
10. Stephen G et al. Exercise training in heart failure. In: Cardiovascular Prevention and Rehabilitation, Perk J et al (eds.). Springer, 2007
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală