resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Doamna Brăduleț

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 13 Octombrie 2017
     În universul mic, păreau toate aproape. Asistenta medicală vizita, o dată la câteva săptămâni, satul, într-o căruță scurtă, trasă de-un cal. Doamna Brăduleț. Așa-i spuneam. Avea o geantă mare, burtoasă, de piele moale, din care se ițeau – după caz – cașete, tablete, hapuri sau fiole cu dop de cauciuc și pulbere albă, fermecată. Dacă băgai un pic de apă se transforma într-un lichid lăptos. Am învățat mai târziu că termenul adecvat e „opalescent”. Mai departe, cam la jumătate de oră de mers cu mașina, era orașul. În oraș era spitalul. Spitalul avea și o policlinică. Să pronunți policlinică, la vârsta aia, era deliciul limbii, mai ales când aveai gura plină cu magiun. Ar trebui să încercați. Bolile erau împărțite în dureri, febre, aprinderi și tăieri. De departe, preferata minții mele era tăierea burții, deși descria cu totul altceva. Mie mi se întâmpla relativ frecvent. Tot de la magiun. În rest, nimic nu se putea întâmpla să nu se repare cu o creastă de slănină, rivanol, tifon, diverse ceaiuri (menta mergea la tăierea burții, mușețelul la aproape toate mai puțin digestie, iar ceaiul de tei și cel de ceapă, combinate cu o țiglă fierbinte și un săculeț cu sare, făceau ca răceala de o săptămână să nu dureze decât șapte zile). Oamenii nu erau decât arareori bolnavi. Bine, unii aveau năduf și alții astmă. Mătușa mea, spre exemplu, sufla așa de greu că ziceai că acolo își dă duhul. O vecină se plângea mai mereu de tensiune. Mi-o imaginam ca pe o oală sub presiune, mai ales când căra agale gălețile cu apă către grădinuță. Părea că-i fluieră urechile. Vecinul Nică – mândru pe insula lui de catolicism dar mai ales de colecția de icoane ortodoxe – poseda o plăcuță de titan înșurubată în spate. Ne-a arătat și operația lui, o dungă albă pe spinare. Uneori ne spunea că rămăsese cu ea din război, alteori că o căpătase la oraș, după ce a căzut cu scara. După câteva incidente repetate, am început să-l suspectăm de a doua variantă. Pe cât era de nesuferit că îi furăm corcodușele din fața casei, pe-atât de mitic ne apărea, cu șerpariul gros până la piept și o pălărie vânătă pe la boruri. Avea boală pe pocăiți. Și pe cei care-l făceau papistaș. Papistaș era un cuvânt simpatic. Rima cu iepuraș. Și cam asta era toată boala lui nenea Nică. Satul era tânăr, morțile și sărbătorile, laolaltă cu nunți și botezuri, toate prilej de profundă evadare din plictiseală. Primordiala pricină a decesului, pe-atunci, era sfârșirea vieții. Domnul a dat, Domnul a luat. Și-apoi ne întorceam la păstoreasca muzică a tobelor făcute din oale vechi, împrăștiate prin curte, pe care băteam, în două pătrimi, fragmentul preferat, cu loc luminat și loc cu verdeață, de unde a dispărut toată tristețea ori suspinarea. Pe atunci, în universul mic, viitorul era ascuns după un munte și apoi pe o buză de vale, cândva, undeva, odată crescuți, când sigur cei de acum vor fi bătrâni iar bătrânii și mai bătrâni, atât de bătrâni încâ
Publicitate
t noi înșine vom fi bătrâni și o să râdem de ei că doar tot ei sunt mai bătrâni decât noi. Totul era un paradox al lui Esop unde viața juca în rolul iepurelui și moartea pe cel al broaștei țestoase. Creșterea venea pe nesimțite.
     Și-apoi a căzut tractorul pe nea Mircea, cu el cu tot în el. Și așa s-a dus, subit, cum se duc toți oamenii striviți sub gravitatea industriei. Alții n-au avut același destin. Un anume moș Trăian, unic bezmetic în universul mic să țină capre în loc de oi, s-a îndărătnicit să trăiască până la 97 de ani, și în fiecare zi să bea un pahar de lapte de capră și un chil de rachiu. Combinația i-a fost fatală, dar nu mai devreme de a-l doborî hipotermia. Căci legendele spun că moș Trăian a adormit de beat, în timp ce mulgea o capră. Doar că capra n-avea lapte și afară era noiembrie târziu. În ferparul cu tâlc, amuzament și hohot de neoprit, mama îmi spunea la fiecare întoarcere de-a mea, prin adolescență, cine s-a mai prăpădit prin sat. Pe o tătăișă o găsiseră înțepenită în pat. În ciuda aromei puternice de tămâie, dracul nu s-a mai putut abține. Alta făcuse o veritabilă pasiune pentru fasole bătută și i-a plecat ceva de undeva, nu se știa foarte bine, cert e că se blocase pe drum. Și asta-i pusese punct poveștii. Înfundătura. O mai știi pe aia de la numărul X? Aia de umbla cu mârțoaga aia sură de ea credea că-i cal. Vag, o mai știam. De fapt n-o mai știam pe ea, dar cu nepotul ei, cu care mă cotonogisem, trăisem un moment de complicitate pe terenul de fotbal. Și ea s-a dus? Și ea s-a dus. Și iar jimble, parastase, interminabile pomelnice. Târziu, foarte târziu, mi-am dat seama, dar era deja prea târziu să mai aibă vreun rost. Oamenii au început să moară odată cu misterioasa dispariție a doamnei Brăduleț. Locul i-a fost luat, timp de vreo două sezoane, de o fină de-a noastră, fostă asistentă la spital, în oraș, care insista să le facă injecții și butoane tuturor suferinzilor. Din care pricină era nesuferită. E singurul om căruia nu i-am dat bună ziua, în acei ani, odată, la ieșirea de la biserică. Spre stupoarea mea, mama știa deja de asta înainte să ajung acasă, semn că gura lumii are o viteză remarcabilă duminica. Această doamnă n-avea nici har, nici școală, căci am aflat eu altă dată, de la altă mătușă, că ea de fapt nici măcar nu fusese asistentă, ca doamna Brăduleț. Ea fusese infirmieră. Pentru mine infirmieră suna suspect de aidoma infirmilor, care pentru mine erau inapți. Totul era clar.
     Doamna Brăduleț mi-a fost dragă că i-a vindecat călcâiul sorei mele. Îi copsese după ce s-a tăiat într-un ciob, în grădină la Grănciuțe. Sub pielea galbenă, bombată, se simțea un fel de textură ca de ciulama. Soră-mea nu se plângea foarte tare, doar că nu prea-i mai intra piciorul în sanda. Pe laiță, în fața curții, în acei ani când teii încă mai stăteau în picioare și încă mai puteai să urci pe casă din cireș, după ce i-a spălat atent piciorul într-un lighean curat, doamna Brăduleț a luat din geanta-i mare și burtoasă ceea ce suspectam că e o plăcuță de titan, deși era – mi-a zis chiar ea cu gura ei – o lamă de bisturiu. Oare așa pățise și nenea Nică? După ce-a spălat bine locul cu rivanol și căutând un loc cu dibăcie doar de ea știută, odată o văd că face o tăietură, cât o jumate de monedă de un leu. Știam ce curge din tăieturi, doar că acum n-a venit sânge. A venit o chestie scârboasă, gălbuie verzuie, ca niște muci pierduți prin instalație. Aș fi fost scârbit dacă nu m-ar fi fascinat. Pe de-o parte, de indiferența soră-mii, conștientă că, de la suficientă depărtare, o spionau Grănciuțele, pe de altă parte, de măiestria doamnei Brăduleț. Care cred că s-a stins, cândva, din viață, fără să știe câtă lumină i-a putut face cadou unui țânc, atât de multă încât, departe în viitor, să scrie despre ea și anii de la răsărit, când încă nu se inventase apusul.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală