resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Intervenții eroice și dezamăgiri

Autor: Prof. dr. Gabriel M. GURMAN | 29 Septembrie 2017
    Mă reîntorc la Mark Twain pentru a declara încă o dată că sunt total de acord cu maestrul condeiului de pe Mississippi. Departe de a fi filosof, Twain a căutat, în viața de toate zilele, ca și în romanele sale, aspecte reale, mai toate obișnuite, transformând cu succes banalități în mici bijuterii literare. N-am idee la ce se referă citatul alăturat, însă știu că autorul a eșuat în meseria de miner și în cea de tipograf și sunt convins că nu a regretat nicio clipă faptul că soarta l-a făcut scriitor de renume. Oare ce-ar fi vrut să facă și n-a reușit? Oare ce visuri au fost lăsate deoparte de-a lungul vieții sale – pentru că i s-au părut irealizabile ori pentru că n-a avut timp să le dea curs – și l-au făcut să pună pe hârtie această frază? Personal, posed o listă îndeajuns de lungă de eșecuri, proiecte avortate de la bun început (rămase în faza de idei) sau abandonate pe parcurs.
    Dar să ne întoarcem la oile noastre: cum se aplică citatul lui Twain în medicină? Gândurile mi se îndreaptă spre specialitatea mea. De-a lungul vremii, am tratat o sumedenie de pacienți sortiți unui deznodământ tragic, dat de gravitatea situației lor, pentru care medicina nu avea, la data respectivă, soluții eficace. În aceste cazuri, datoria și etica profesională îți impun obligația de a încerca totul, fără a sta la îndoială – fără a încerca și aproape a friza imposibilul, soarta pacientului ar fi trecută cu litere mari în cartea deceselor inevitabile. Am efectuat traheotomii de urgență acolo unde nu am putut intuba și am cateterizat vena femurală la un pacient obez șocat și cu capital venos precar, pentru a putea perfuza lichide în hipovolemie acută. Am drenat pe loc un pneumotorax de tensiune, înainte măcar de a putea efectua o radiografie pulmonară, și am conectat la mașina ECMO pacientul suferind de hipoxie refractară la orice altă manevră terapeutică. În alte cazuri de hipoxie, ce însoțea un sindrom de insuficiență respiratorie acută, am apelat la tot personalul aflat în secție în acel moment pentru a plasa pacientul în decubit ventral, dovedit fiind că poate ajuta la recrutarea alveolelor încă neafectate de maladie.
    Poate greșesc, dar nu-mi amintesc de vreun caz în care am știut că mai există ceva ce poate ajuta și am ezitat pentru că mi se părea prea greu de efectuat sau cu prea puține șanse de reușită. Frica de eșec în acest tip de situații e complet nejustificată, întrucât alternativa e dinainte cunoscută și soarta pacientului pecetluită. Asemenea intervenții „eroice” pot oferi, în nu puține cazuri, soluția salvatoare.
   De partea cealaltă a subiectului, se află însă situațiile în care abținerea de la aplicarea unei metode terapeutice salvatoare e pe deplin justificată. Mă refer la acei pacienți pentru care verdictul e clar și drumul spre neant a devenit foarte scurt. În țara mea, Israel, fraza de mai sus e contestată cu tărie de mulți, adică de cei care consideră prelungirea vieții, din punct de vedere religios, ca o obligație ce trebuie
Publicitate
respectată în fiecare caz, indiferent de prognostic. Pentru aceștia, orice amânare a verdictului final, fie chiar și de o zi, e absolut justificată, întrucât numai Cel de Sus poate decide momentul încetării din viață. Am mai avut ocazia să amintesc, la această rubrică, legea israeliană care permite oricărui pacient suferind de o maladie în stadiu final să semneze un document prin care refuză orice mijloc terapeutic care să-i prelungească în mod nejustificat viața și suferința. Acest aspect etic e clar pentru majoritatea populației israeliene, iar dorința pacientului e respectată în fiecare caz, cu sau fără aprobarea familiei.
     N-aș vrea să minimalizez dramatismul unei asemenea situații. Nu e ușor pentru pacient, pentru familia sa sau pentru medic. A te afla în fața unui bolnav a cărui viață ar putea fi prelungită, dar prelungirea e considerată de pacient (în mod cu totul justificat) doar o continuare a suferinței fără leac, reprezintă o scenă greu de acceptat, chiar și pentru un medic cu experiență și cu „nervi de oțel”. În acest scenariu, eroul principal e pacientul și „acțiunea” se desfășoară după voința sa.
   Dar mai există un alt tip de situații, nu mai puțin dramatic, în care soluția nu e la îndemâna oricui. E vorba de pacientul a cărui stare gravă nu e urmarea unei maladii cronice cu deznodământ cunoscut de la bun început și care permite pacientului lucid să ia o hotărâre drastică și inechivocă. Aici mă refer la pacientul aflat într-o situație fără ieșire ca urmare a unei maladii acute sau a unui grav accident. Exemplele sunt multiple, dar voi aminti doar unul, tot legat de specialitatea mea, și anume moartea cerebrală. De dragul respectării subiectului pe care l-am ales pentru acest material, mă voi abține de la a discuta problema donării de organe pentru transplantare, strâns legată de moartea cerebrală. Aspectul pe care doresc să-l amintesc aici este inutilitatea continuării tratamentului unui pacient diagnosticat în moarte cerebrală, considerată azi de toți specialiștii ca reprezentând moartea întregului organism. Parametrii de diagnosticare a morții cerebrale sunt cunoscuți și acceptați de toți specialiștii în materie. Nu se cunoaște niciun caz în care un pacient diagnosticat în moarte cerebrală (după toate criteriile clinice și instrumentale) și care să-și revină, nici măcar pentru a rămâne în stare vegetativă. Continuarea ventilației mecanice, administrarea de vasopresoare sau menținerea normovolemiei, toate la un loc sunt sortite unui eșec total și prognozat de la bun început. A face abstracție de datele din literatură înseamnă a nu respecta cele mai clare principii etice care impun abținerea de la orice intervenție menită eșecului de la bun început și în sută la sută din cazuri.
   Pe undeva pe la mijloc se află acele situații în care, cel puțin în aparență, mai există o foarte mică speranță de ameliorare – și cazuri din acestea nu sunt foarte rare. Aici intervine ceea ce nouă ne place să numim judecata clinică, o expresie pe cât de valoroasă, pe atât de nebuloasă și nedefinită. Din păcate, în asemenea cazuri, nimic nu o poate înlocui. Și poate acestor cazuri li se potrivește citatul lui Twain: regretul de a nu fi făcut ceea ce, retrospectiv, ar fi trebuit să fie făcut.
    Medicina este însă departe de a fi o știință exactă. Ea nu e nici robotică, nici inginerie. În ochii mei, medicina e cea mai umană îndeletnicire și, ca atare, e supusă greșelii exact în aceeași măsură în care omul, în general, e supus erorilor de tot felul. Experiența de o viață, accesul la literatura de rigoare și bunul-simț clinic pot doar să restrângă numărul erorilor comise, dar nicidecum nu pot anula pericolul greșelii.
 

Dezamăgirea provine mai des din ceea ce ai vrut să faci și n-ai făcut, decât din ceea ce ai făcut și nu ai reușit.”
(Mark Twain, 1835–1910)

 
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală