resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment


| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

PCR și „meciul secolului”

Autor: Prof. dr. Mircea Ioan POPA | 1 Septembrie 2017
     În urmă cu o vreme, îmi manifestam nemulțumirea privind „meciul secolului” și sumele imense implicate (sute de milioane de dolari). Într-o lume în care există atât de mulți oameni necăjiți și atât de multă nevoie de susținere, această risipă grotescă este cutremurătoare. Acum s-a isprăvit, a avut loc, nu a fost cine știe ce, dar sute de milioane de dolari s-au părăginit.
     Îmi aduc aminte de bunicul meu, Dumnezeu să îl odihnească în pace, de faptul că urmărea cu plăcere două lucruri la televizor: teleenciclopedia de sâmbăta și meciurile de box. Tatălui meu îi plăceau suplimentar meciurile de rugby. Îmi plăcea și mie să privesc meciuri de tipul Ajax Amsterdam–Juventus Torino, 1973, finala Cupei Campionilor Europeni. Atmosfera pe stadion (văzută, ce-i drept, pe televizoare alb-negru), atmosfera din timpul meciului – pe scurt, totul – era altceva. Într-un cuvânt: sportivitate. Am văzut, în urmă cu foarte multă vreme, un meci de box care m-a încântat. Sportivii (în adevăratul sens) încercau să puncteze fără a urmări distrugerea celuilalt. A fost captivant. La fel ca în 1973. Pe atunci, un sportiv câștiga de vreo trei mii de ori mai puțin în comparație cu „bursele” de acum. „Meciurile secolului” (că sunt mai multe, apar mereu noutăți) – exemple foarte proaste pentru tineri și pentru cei care sunt în creștere. Se uită, aud, compară cu salariul părinților, mai intră și pe cine știe ce rețea de „socializare” și cred că lucrurile pot merge așa: puțină muncă, mulți bani.
     Din păcate, asta e valabil în aproape toate domeniile. Și în cercetare, medicină etc. unii consideră că, de exemplu, dacă au câștigat un proiect, din acel moment banii le aparțin și pot face orice cu ei. Nu contează dacă au rezultate. Nu contează dacă rezultatele aduc ceva nou, produc o schimbare, plus-valoarea devine evidentă. Își „țin rezultatele în buzunar”, le secretizează, nu au nici cea mai vagă idee privind colegialitatea, modul corect de diseminare a informațiilor, vorbesc pe la colțuri, uneori sabotează „pe față”, consideră că banul public poate fi „tocat” discreționar și câte și mai câte, toate într-un mod grotesc și anticolegial.
     Pentru a uita puțin de ceea ce văd aproape la tot pasul, am să citez câteva dintre mesajele pe care le-am primit după încheierea sesiunii, după ce notele au fost trecute în catalog. Cel mai recent mesaj a venit săptămâna trecută și a reușit să mă facă să mai uit, puțin, exemplele urâte, necolegiale. Aceste exemple sunt atât de mizerabile încât în acest moment chiar nu îmi pasă dacă citatele vor fi interpretate în vreun fel. Eu nu fac nimic în afară de a lua cu „copy & paste” ceea ce am primit. „Vă scriu acest e-mail pentru a vă împărtăși câteva experiențe din timpul practicii de vară, care m-au făcut să trag niște concluzii și să înțeleg anumite lucruri. Înainte, însă, doresc să vă felicit. Vă mărturisesc că, de îndată ce am aflat știrea, am realizat că nu exista un om mai capabil și mai potrivit pentru această funcție. Și, de fapt, cred că sunteți cel mai potrivit om în orice post al oricărui domeniu, pentru că vă dedicați muncii pe care o faceți, pentru că vă doriți să realizați un bine care să dureze în timp și de care să ne bucurăm cu toții, pentru că prioritatea dv. nu este binele personal. Vă doresc numai reușite și izbânzi în lupta de a reclădi prestigiul de altădată al Institutului și vă asigur de tot sprijinul nostru atât când vă veți lovi de situații neplăcute, cât și în momentele fericite.”
     Este drept, studenții s-au mai implicat și aproape sigur unii vor fi de acord să se implice și în continuare, dacă va fi cazul. Ei sunt încă mici, dar observă ceea ce se petrece. Important ar fi ca, atunci când au exemple negative, să le examineze și să nu le repete. Fostul meu student a descris câteva elemente dintre cele care l-au necăjit serios. „Pentru practica de vară, am ales secția de medicină internă, din cadrul spitalului județean (nu îi voi da numele întrucât nu este relevant pentru ceea ce urmează). Terminând abia doi ani de facultate și novice în cee
Publicitate
a ce înseamnă cu adevărat spitalul, necunoscând pe nimeni din cadrul secției, am încercat să mă «agăț» de cine se putea în primele zile: mergeam după doctori la vizite și cu asistentele la tratament, trăgând speranță că doar-doar voi «fura» ceva meserie. Sigur, meserie vedeam, dar nu știam cum s-o fur, pentru că doamnele asistente erau foarte rapide în ceea ce făceau, nu prea aveau timp de explicații (dar treptat am învățat puțin și de la ele), iar domnii și doamnele doctori... ei, bine, nu ne explicau mai nimic din ce făceau. Ne lăsau să ne uităm, dar atât. Totul până când, printre studenți, și-au făcut apariția «cunoștințe» de-ale medicilor. Câte un cunoscut printre cinci necunoscuți a făcut diferența și situația s-a schimbat la 180 de grade: ne erau prezentate cazurile, diagnosticul de internare, alte patologii, tratamentul (în mare explicat), eram puși să auscultăm, să palpăm și participam la completarea fișei de internare, care ne era și ea explicată.” Din păcate, este adevărat că modul de abordare poate fi diferențiat. Ceea ce reprezintă un exemplu foarte nepotrivit pentru tineri, viitori colegi, în curs de formare.
     Mesajul continuă: „Am simțit această experiență ca pe o deșteptare (nu brutală, totuși) la realitate. Mă așteptam că se mai practică PCR-ul (pile, cunoștințe și relații), dar nu mă așteptam să mă lovesc de ele, am crezut că sunt pe cale de dispariție. Tocmai de aceea, vreau să vă mulțumesc că nu ați ținut cont de cine suntem, pe cine cunoaștem, cine ne sunt părinții ș.a.m.d. și că v-ați interesat de noi în mod egal, că ați acordat tuturor o șansă (de fapt, chiar mai multe), că ne-ați ajutat când v-am cerut ajutorul, ne-ați îndrumat la colegi de-ai dv. de încredere, că ați făcut împreună cu noi cazuri clinice, atât la cursuri, cât și la Cerc. În câteva cuvinte, vă mulțumesc că nu ați renunțat la noi. Chiar eu v-am cerut să renunțați la cei care nu vă acceptă sfaturile sau care vă atacă și vă sfidează, dar acum înțeleg de ce nu ați făcut-o, de ce, în fiecare an, veniți cu aceleași speranțe la cursuri și munciți pentru toți studenții. De fapt, nu vă știu motivele, dar vă apreciez dăruirea și dedicarea față de noi, studenții, și mă plec în fața dv. pentru tot efortul depus”. Recunosc, are dreptate. În fiecare an o iau de la capăt și, chiar dacă sunt o sută sau patru sute, îi tratez de la început la fel și sunt gata să le ofer tot ceea ce este omenește posibil. Mi se pare o datorie. Consider că asta este menirea unui profesor.
     M-am bucurat și pentru următoarele rânduri: „Am pomenit mai devreme de cazurile clinice pe care le-am făcut împreună. Doamna doctor de la spital, ca să ne testeze logica, ne-a făcut o scurtă recapitulare a afecțiunilor pacientului și ne-a întrebat ce investigații recomandăm. Am simțit cum mi s-a aprins «beculețul de micro», întrebarea asta am auzit-o de nenumărate ori și i-am spus tot ce mi-a trecut prin cap în legătură cu acel caz, argumentând în favoarea fiecărei investigații (ceea ce, iarăși, făcuserăm în timpul anului la «odioasele teme» pe care noi nu înțelegeam de ce le primim și de ce trebuie să le rezolvăm). Noi speculam că ne mai dați un punct în plus la examen, unii colegi au renunțat și la fictivul punct și nu le-au mai rezolvat, dar a fost de o mie de ori mai bine pentru cei care le-au făcut. Am știut cum să construiesc argumentația și ce să răspund, doamna doctor a fost mulțumită de răspuns, iar eu am fost mulțumită de prestația mea. Pot spune, în încheiere, că înțeleg motivul pentru care temele, sfaturile, «bătutul la cap» nu au fost întâmplătoare, că aveau un scop și că nu erau ca să ne cicălească, ci, dimpotrivă, ca să ne ajute și să ne pregătească, într-un fel, pentru un spațiu medical dificil, căruia trebuie să îi facem față, pentru o situație conform zicalei «cine poate, oase roade, cine nu, nici carne moale»”. I-am răspuns studentului meu că, da, așa este, ca să îi ajut fac tot ceea ce fac. Dar i-am spus și că regret că sunt foarte puțini cei care înțeleg aceasta. Pe de altă parte, este evident că, dacă unii înțeleg, ar putea cu toții să înțeleagă. Poate când vor fi mai mari.
     Mesajul primit se încheie cu mulțumiri: „Aș dori să mulțumesc întregii catedre de microbiologie de la Institutul Cantacuzino, deoarece am avut parte numai de profesioniști, oameni care, într-adevăr, pot fi numiți mentori, oameni cinstiți și blânzi, care au încercat să ne ajute și să ne învețe cât au putut. Nimeni nu a mai făcut așa ceva pentru noi. Sper să ne revedem cu bine, într-un viitor Institut proaspăt, nou, falnic și prestigios, a cărui activitate să reprezinte o mândrie și o bucurie pentru întreaga țară, să fie un landmark al medicinei românești în comunitatea internațională. Așa a fost și așa să fie de acum încolo; îmi permit să «fur» din jurământul miniștrilor și să spun: Așa să ne ajute Dumnezeu!”.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală