resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

În sănătatea publică, ideea e să îmbunătățești statistica

Autor: Alexandra NISTOROIU | 18 August 2017

Răzvan Cherecheș este profesor universitar de servicii și politici de sănătate publică, la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. Aici a fondat Centrul pentru politici de sănătate și sănătate publică. A reușit să acrediteze și organizeze un nou program de studii de licență, de servicii și politici de sănătate publică, singurul cu acest profil disponibil studenților din România.

 

 

România, în urmă cu trei filosofii

 

     – Cu ce gânduri ați pornit Centrul de sănătate publică și politici de sănătate?
     – În facultate, am fost implicat în Organizația Studenților Mediciniști și în Federația internațională a asociațiilor studenților mediciniști, am participat la conferințe internaționale și la multe proiecte internaționale cu alți studenți, în general pe promovarea sănătății și pe ceea ce am descoperit ulterior că era sănătate publică. Așa mi-am dat seama că, în România, nu avem, de fapt, sănătate publică. La noi, ce se face sub numele de „sănătate publică” în universitățile de medicină este paradigma biomedicală din 1950. Nu a fost actualizată, deși de atunci au mai trecut încă două paradigme: „promovarea sănătății”, apoi paradigma implicării comunității în sănătatea publică. Și acum deja se trece în faza următoare, abordarea globală sistemică. După ce am terminat facultatea, am rămas cu această pasiune pentru sănătatea publică, am făcut un doctorat în domeniu și mi-am dat seama că, în România, cercetare autentică în sănătate publică nu se face. Atunci, împreună cu câțiva colegi am pornit Centrul, am început să aplicăm pentru proiecte și să lucrăm cu studenți.

 

     – Cum ați încercat să schimbați paradigma?
     – Paradigma pe care am folosit-o pentru sănătate publică este una interdisciplinară. Sănătatea publică este medicină doar în mică parte. Implică sociologie, psihologie, științe politice, administrație publică, științe economice, matematică, mediu, medicină veterinară, se află la intersecția tuturor acestor științe, absolut tot ce are impact asupra stării de sănătate a populației. Michael Marmot, de la University College London, zicea că orice minister e ministerul sănătății. Ministerul Transporturilor, pentru că, dacă nu sunt drumuri, nu ajung ambulanțele. Ministerul Agriculturii: dacă nu se face mâncare, se folosesc pesticide, iarăși, rezultatul se vede în starea de sănătate a populației. La noi, universitățile de medicină din România pregăteau medici specialiști în sănătate publică, dar nicăieri în lume medicii nu lucrează singuri, coordonează echipe de oameni care știu să dezvolte programe, să le implementeze. Un medic este format să facă diagnostic și tratament. Atât. Asta face toată facultatea. El nu învață să facă analize de sistem, să implementeze proiecte, să dezvolte proiecte. Și la nivel de metode de cercetare, educația lor e foarte limitată.

 

Fiecare ministru al sănătății decide cine trăiește și cine moare

 

     – Acesta este motivul pentru care ați ales să creați centrul în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” și nu la o universitate de medicină?
     – Inițial, interesul meu a fost pe politici de sănătate. Politicile de sănătate sunt parte din domeniul mare al politicilor publice, universitățile de medicină nu au nicio treabă cu politicile de sănătate. La niciuna dintre ele nu există vreun curs sau program pe politici de sănătate. Singura universitate din România pe vremea aceea care avea ceva pe politici publice era Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării de la UBB. Și atunci i-am abordat pe ei să le propun o colaborare pe partea de politici de sănătate. Și ei au fost interesați. A fost un mediu extrem de fertil, de aici am început să mă dezvolt. Traseul sănătății publice a fost similar în Statele Unite, de exemplu, unde inițial s-au despărțit de medicină și acum încep să se întoarcă, să colaboreze mai strâns. Dar, ca să dobândească identitate, trebuie să se despartă. Peste tot în lume unde sănătatea publică e integrată în universitățile de medicină, nu funcționează eficient. Pentru că medicii au o abordare limitată. E diferență de paradigmă. Medicii vor să salveze fiecare viață. În sănătate publică, ideea e să îmbunătățești statistica, să gândești la nivel de populație. Știi că oamenii vor muri. Fiecare ministru al sănătății decide cine trăiește și cine moare. Nu se spune chestia asta. Dar, în momentul în care te decizi că prioritatea este mortalitatea infantilă, practic vor fi oameni care au diverse cancere care or să moară, pentru că resursele au fost mutate de acolo. Sănătatea publică asta face: încerci să îmbunătățești supraviețuirea, știind că unii oameni vor muri. Medicii vor să îi salveze pe toți. Or, asta duce inevitabil la faliment.

 

Import de know-how, student cu student

 

     – Cum v-ați ales colaboratorii din afara țării?
     – De la început, Universitatea din Iowa a fost principalul nostru partener și tot personalul nostru a fost cel puțin șase luni în Iowa, la training. Între timp, ne-am extins, am lucrat și cu University of California, Berkeley, University of California, Los Angeles, University of Michigan, Michigan State University.

 

     – De ce Iowa în primul rând?
     – Iowa seamănă foarte mult cu România, în sensul că are o populație rurală extrem de mare, cu nivel redus de alfabetizare în sănătate și la care accesul e dificil. Ei lucrau de mai mulți ani în estul Europei, aveau un program pe dezvoltare de capacitate în sănătate rurală și sănătatea mediului. Noi i-am găsit, am luat legătura cu ei și am început să colaborăm. La început eram beneficiari; acum, împreună cu ei, avem mai multe proiecte în care dezvoltăm capacitate în Armenia, Georgia, Moldova, din postura de parteneri. Domeniul mare în care lucrăm acum este prevenția rănirilor și a violenței. Acesta e un domeniu pe care noi l-am adus în România. S-a mai lucrat câte ceva pe ici, pe colo, dar cu Poliția Română lucrăm din 2007 la prevenirea accidentelor și îmbunătățirea supraviețuirii.

 

     – Cum a evoluat acest proiect?
     – Inițial am fost beneficiari în proiect. Am trimis oameni din România în SUA și acolo au făcut un training de șase luni. Pe urmă a venit câte un studiu-pilot aici. Au început să lucreze, să aplice cu proiecte. De exemplu, Diana Dulf, coordonatoarea acestui program în România, a fost printre primii care au mers și, după ce s-a întors, s-a integrat în rețeaua europeană de cercetare. Acum coordonează un proiect finanțat de DG Justice de la Comisia Europeană. E un program implementat în șapte țări europene pe violență domestică, mai exact pe trainingul medicilor din obstetrică și ginecologie, să recunoască violența domestică. Ei sunt expuși deja. Că ajung la ei femeile care au fost abuzate, dar nu sunt pregătiți să recunoască și să răspundă. Și a mai fost un program asemănător, în care am fost parteneri, dar cu medicii urgentiști, program care a mers foarte bine în Cluj și în Târgu Mureș.

 

„Oamenii din minister nu înțeleg sănătate publică”

 

     – Cum alegeți temele de cercetare? Sau văaleg ele, în sensul că există anumite programe, priorități de finanțare?
     – Cercetare finanțată din România nu mai avem aproape deloc. Cercetarea nu e o prioritate pentru Guvernul României. Nici pentru acesta, nici pentru cel de dinainte. De când PSD e la guvernare, cercetarea a cam dispărut. Așa că aplicăm pentru finanțare la Comisia Europeană, la National Institute of Health, în SUA, deci mai mult la finanțări internaționale, mergând pe două linii: nevoile locale și interesul finanțatorului. Numai că, până acum, sincer, de câte ori finanțatorul avea câte un interes, la noi totdeauna era o problemă. Pentru că noi avem probleme pe toate liniile. Când vine vorba de sănătate publică, în România, nu se face nimic. Programele naționale de sănătate sunt, de fapt, programe medicale și finanțarea lor e ridicolă.

 

     – În sensul că programele se axează pe tratament?
     – Să luăm de exemplu programul național de tuberculoză, prin care se dă tratament. Noi avem probleme cu TB din cauza faptului că nu există aderență la tratament. În toate țările sunt plătiți asistenți sociali care se duc de trei ori pe zi acasă la om și se uită când ia medicamentul. Pentru că așa funcționează. Dacă omul nu își ia medicamentul... La noi, banii se duc în clinicile de pneumologie. Și în toate domeniile, dacă ne uităm, e același lucru. Pe programul național de diabet, sunt bani pentru spitale, pentru centrele de diabet, nu-s bani pentru prevenție, nu-s bani pentru creșterea aderenței. În mod normal, într-un sistem de sănătate, ideea ar fi să îi ții pe pacienți să nu intre în spital. Să îi ții sănătoși. Pentru că îngrijirea în spital e extraordinar de scumpă. Cea mai mare parte a banilor ar trebui să meargă spre a împiedica pacienții să ajungă în spital. Or, la noi, pentru faza de prevenție nu se dă nimic. La noi, peste 90% din bani se duc pentru funcționarea spitalelor.

 

     – Îmi amintește de un editorial al dvs. din „Viața medicală”. Totuși, cum ar putea să se schimbe această abordare, faptul că se investește atât de puțin în prevenție?
     – Avem o problemă cu lipsa de capacitate. Problema e că nici oamenii din minister nu știu, nu înțeleg sănătate publică. Abordarea medicală e profund limitată. Există medici care au făcut saltul și care înțeleg, dar marea majoritate nu. În momentul în care iei un chirurg și îl pui să conducă un sistem de sănătate, nu are cum să funcționeze, pentru că gândirea lui e limitată de propriul training și de felul în care funcționează. Un medic, prin definiție, funcționează într-un cabinet, cu un pacient. Trebuie să se gândească la nivel de sistem, la nivel de alocare de resurse, de stabilire de priorități, de identificare a nevoilor, sunt chestii de metodologie, procesul de identificare a nevoilor are o metodologie de cercetare clară. Noi avem un proces de colectare a datelor extrem de deficitar. Și, ținând cont că nu avem capacitate, am pornit programul acesta de licență de trei ani în sănătate publică. Premisele au fost: medici specialiști în sănătate publică sunt formați, dar sunt puțini. Și chiar dacă ar fi să lucreze, presupunând că ar fi poziții pe
Publicitate
ntru ei, deși nu sunt, nu ar avea cu cine să lucreze. Pentru că ai nevoie de cineva care să înțeleagă, să aibă limbaj comun, să știe să facă analiza sistemului, să știe să dezvolte intervenții, să știe să le implementeze, de management de proiect, de fapt. Și programul nostru de licență în sănătate publică este unul interdisciplinar, e complet în limba engleză – singurul în limba engleză din estul Europei. Aducem în fiecare semestru profesori din străinătate. Ideea e să dezvoltăm un grup de oameni care să intre în sistem, să înceapă să lucreze și să aibă un limbaj comun. În momentul de față, îi cam absoarbe piața de consultanță. Pentru că absolvenții noștri au aptitudini transversale extrem de solide (insistăm să știi să scrii proiecte, să faci evaluări, să lucrezi în echipă, să faci o analiză, să recrutezi o echipă). Acum avem și programe de masterat și doctorat în sănătate publică. Noi am integrat sănătatea publică în domeniul științelor administrative.

 

Sistemul nu știe că are nevoie

 

     – Dar ați vrea ca absolvenții să fie cumva absorbiți de sistemul de stat. Așa ați vedea schimbarea?
     – Deocamdată, mediul privat e mai deschis. De exemplu, avem colaborări cu firme de IT care fac soft pentru spitalele publice sau private din România și care ne-au abordat, pentru că aveau IT-iști care știau să facă softul și medici care știau să se ocupe de problemele medicale, dar pe nimeni care să poată să analizeze spitalul la nivelul de sistem. Și noi exact pe partea asta intervenim.

 

     – Toate bune și frumoase, dar cum facem ca acești oameni să ajungă unde e cea mai mare nevoie de ei, în sistemul public?
     – Aici a fost o dilemă. În momentul de față sistemul nu are nevoie pentru că nu știe că are nevoie. Noi, cu cercetarea, suntem un grup performant, noi ne generăm banii din cercetare. Până la 90% din bugetul departamentului nostru vine din cercetare. Până acum, în ultimii zece ani, am fost implicați în proiecte de peste 20 de milioane de dolari. Am pornit toată această parte educațională pentru că înțelegem că e nevoie de oameni competenți și care înțeleg domeniul. Puteam să stăm până înțelegea în sfârșit și România, la fel cum înțeleg toate țările din jur că e nevoie de specialiști în sănătate publică, și abia atunci să pornim programul sau să îl pornim noi înainte ca în momentul în care ăștia înțeleg în sfârșit să existe grupul pe piață. Avem parteneriat cu Universitatea din Sofia, ei au peste trei sute de studenți pe an la sănătate publică. Că tot ne place nouă să ne comparăm cu Bulgaria și să ieșim mai bine. În Slovacia, cu care suntem parteneri, la o singură universitate au trei sute și ceva de studenți la sănătate publică. Pentru că sistemul înțelege că are nevoie de ei și îi absoarbe. La noi, raportarea datelor se face prost, pentru că medicii sunt supraîncărcați în spitale și nu există acel strat intermediar. Ai medici și asistente și nu există grupul care să se ocupe de partea de administrare propriu-zisă, de managementul datelor, de valoarea satisfacției.

 

Nu există respect pentru date

 

Că tot veni vorba de date, cum vă limitează în proiecte raportarea defectuoasă a datelor?
– Trebuie să ne colectăm singuri datele. Le colectăm de la zero. Nu putem să avem încredere. Nu există respect pentru date. De aceea și avem cea mai mică rată a infecțiilor nosocomiale din lume.

 

Pentru că subraportăm.
– Da. Și educația medicală e defectuoasă în privința asta. Sunt invitat des de organizațiile studențești, să le fac prezentări. De exemplu, la un training despre cum să îți prezinți lucrarea de licență, am văzut niște prezentări făcute de medici rezidenți tineri, medici deștepți, aduși ca exemple de bune practici. Și toți trei au recunoscut extrem de senini că au ajustat datele, că le-au modificat ca să iasă bine clinica. Și nu li se părea o problemă, ci absolut firesc. Eu le-am spus pe urmă că sunt absolut șocat. Într-o țară civilizată, e sfârșitul carierei. Și aici e o mare problemă. Nu există training serios pe etică în tot sistemul medical. Este un aspect pe care noi insistăm foarte mult: etica cercetării. De etică profesională nu mai vorbesc. Fiecare caz de genul acesta ar trebui analizat în spital și discutat. Nu ar trebui promovate medicamente, formularul de evaluare a satisfacției nu ar trebui aplicat în spital de față cu cei de care tu depinzi ca pacient, sunt multe elemente. Dar părerea mea e că etica e un element central în modernizarea sistemului.

 

     – În raportul de țară al Comisiei Europene și în recomandările specifice făcute anul acesta României sunt menționate din nou plățile informale.
     – La ultimele evaluări, suntem una dintre puținele țări în care plățile informale constituie un obstacol în calea accesării serviciilor. Bine, plățile informale sunt o modalitate de cofinanțare din cauză că sistemul e subfinanțat masiv. Și motivul pentru care n-am avut proteste în stradă și presiune mai mare pe guvern este că populația cofinanțează prin plățile informale. Dar și plățile informale sunt distribuite neuniform, se aglomerează sume foarte mari la vârf, în timp ce în partea de jos sunt sume foarte mici. Medicii tineri ne pleacă din cauză că nu sunt bine plătiți, în vreme ce medicii bătrâni nu au niciun interes să modifice sistemul pentru că ei beneficiază cel mai mult de pe urma lui.

 

Succesul se măsoară în vieți salvate

 

     – Discutam mai devreme că medicii sunt obișnuiți să gândească fiecare caz în parte, nu sistemul în ansamblu. La șefia ministerului ar trebui sau nu să fie un medic?
     – Medicii joacă un rol extrem de important în dinamica întregului sistem. Un spital, de exemplu, e imposibil de condus fără să lucrezi strâns cu medicii. Un spital nu poate să funcționeze ca o instalație, ca o întreprindere pe profit. Pentru că un spital cuantifică succesul în termenii de salvare de vieți umane. Și aici e marea diadă, când sunt la conducerea spitalelor economiști, de exemplu. Întotdeauna, raportul lor o să fie financiar. Câți bani au economisit, câți bani s-au cheltuit. Nu or să vorbească în termeni de câte vieți s-au salvat. Pe de altă parte, dacă vine un medic, o să meargă prost din punct de vedere financiar, pentru că medicii or să pună prioritatea pe salvarea vieților și nu pe funcționarea economică. De aceea, managementul sanitar e o știință distinctă, interdisciplinară. Nu poate fi făcut nici de medici, nici de oricine altcineva. Trebuie o specialitate în mijloc. Poate să fie un medic pregătit în management sanitar. Noi nu avem în România training serios în management sanitar, programele care există sunt de calitate slabă. Și, la fel, poți să formezi și un economist pe management sanitar, dar e un program separat, e o disciplină separată.

 

     – O problemă e că studenții mediciniști privesc sănătatea publică, precum epidemiologia, ca una din ultimele opțiuni: „dacă nu intru unde vreau, atunci poate...”.
     – Uite, acesta e un alt exemplu, epidemiologia e parte din sănătatea publică! Nu e separată. Asta e, iarăși, paradigma veche. Igiena e parte din sănătatea publică. Medicina ocupațională e parte din sănătatea publică. În toată lumea funcționează așa, mai puțin la noi, unde sunt discipline separate. Biostatistica e parte din sănătate publică. Sănătatea mediului e parte din sănătatea publică. În momentul în care ai scos dinăuntru toate componentele, la final, în sănătate publică, rămâne o formă fără fond. Epidemiologia, de fapt, e o metodă de cercetare, indiferent cât ar lăuda-o ei. Și ultima pe listă? Salarii mici și nu sunt posturi. E așa de simplu. Dacă vrei să meargă oamenii în rezidențiat, trebuie să fie posturi disponibile și să fie bine plătite, să se bucure de respect. Și s-a rezolvat. În momentul acela o să fie o bătaie de nu-i adevărat. Se întreabă guvernul de ce nu se înghesuie absolvenții acolo? E foarte simplu. Nu au niciun stimulent.

 

     – Chiar să fie numai o problemă legată de salarii?
     – Bineînțeles. Dacă nu poți să trăiești din banii aceia... Motivul pentru care foarte mulți tineri aleg anumite specialități medicale este din cauza plăților informale din specialitatea respectivă, din care pot să trăiască mai bine. Ar fi foarte interesant de văzut o corelație, numai că asta necesită resurse, între nivelul plății informale pe o anume specialitate și cât de căutată e de tineri la rezidențiat.

 

Cu mâinile curate

 

     – Empiric, intuitiv, am putea spune că e așa. Dar cum am putea măsura asta?
     – S-ar putea face. Oricum, ar trebui să fie un salariu decent. Nu vorbim de salarii fabuloase. Un salariu decent, din care să poți să trăiești și să poți să îți faci treaba. Degeaba, în momentul de față, un spital ar angaja un epidemiolog, că ei chiar există în schema de personal. Și epidemiologul vine cu recomandarea sau cu ce trebuie făcut în spital...

 

     – Și nu îl ascultă nimeni.
     – Nu. Cred că ar trebui închise aproape toate spitalele din România. Nu au circuite, nu sunt respectate procedurile. A fost scandalul cu Hexi Pharma. Că erau diluate substanțele biocide de spălat pe jos și prin spitale. Cea mai mare problemă la transmiterea infecțiilor nosocomiale e spălatul pe mâini. Mâinile personalului medical sunt cele care transmit bolile. E ca și cum te-ai duce la o toaletă de la țară și ai steriliza-o toată, iar când ai ieși de-acolo, nu te-ai spăla pe mâini. E complet inutil. Există programul OMS privind igienizarea mâinilor, în care România nu e membră, România nu aplică la acest program. Acolo trebuie început. Degeaba speli pe jos cu apă, cu soluție diluată sau cu soluție foarte bună. E complet inutil din moment ce mâinile personalului nu-s curățate. Asta nu ar trebui să fie opțional. La fel, direcția de sănătate publică. Este o mare problemă: ei ar trebui să facă aceste verificări, dar nu au personal și nici bani. Cum să faci verificări dacă tu ai trei-patru persoane și nu ai putere să aplici sancțiuni reale? Ministerul Sănătății se plânge că sunt probleme, dar nu văd nicio măsură concretă. Dacă direcția de sănătate publică ar avea de patru ori mai mulți oameni, în fiecare județ, treaba ar merge. Numai că, în momentul în care ai zice: OK, am crescut cu de trei ori numărul de personal, problema e că trebuie plătiți și că trebuie să îi găsești undeva. Departamentele de promovare a sănătății din DSP-uri, la un moment dat, aveau echipe de șase-șapte oameni, cu sociolog, psiholog etc. La ora actuală, poate că este unul pe județ.

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală