resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment


| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

De ce sunt orașele alienante

Autor: Dr. Vlad STROESCU | 4 August 2017
     Orașele sunt alienante. Luați-o ad litteram: mediul de viață urban crește de aproape două ori și jumătate riscul de a avea cea mai alienantă dintre boli, schizofrenia. Nimeni nu știe prea bine de ce: la urma urmelor, ne imaginăm schizofrenia ca pe o suferință foarte „organică”, „endogenă”, spre deosebire de altele mai „reactive”. Schizofrenia pare ceva atât de străin și flagrant patologic încât intuim imediat că trebuie să fie rezultatul unui defect al umorilor secrete care ne curg prin sinapse și nu o reacție la factori ostili de mediu. Și totuși, numeroasele studii disponibile sugerează că relația oraș–psihoză e mai curând cauzală decât selectivă: orașele generează schizofrenie, nu o atrag prin migrație. Numeroase explicații au fost propuse: factori familiali, expunerea la infecții și poluare, fragmentare și deprivare socială, dar totul la nivel speculativ. Speculație este și ceea voi propune în textul de față, anume că alienarea urbană este cauza unei desincronizări a empatiei fiecăruia dintre noi.
     E nevoie doar de o minimă experiență și interacțiune cu persoane care suferă de schizofrenie ca să realizezi că exotismul afecțiunii este doar o iluzie, o reacție afectivă instinctivă a observatorului, faimosul „sentiment praecox”. Ca în cazul tuturor tulburărilor psihice, există o continuitate între schizofrenie cu ceea ce numim „normal”. Experiențele delirant-halucinatorii par niște povești absurde sau neinteligibile, dar, dacă le examinăm conținutul, ele reflectă temeri și fantasme omenești fundamentale, cu un grad variabil de dezorganizare și destructurare. Într-un anumit sens, cu toții „auzim voci”; ceea ce face diferența între vocile schizofreniei și cele intime ale fiecărei minți e dreptul de proprietate: eu pot recunoaște gândul care îmi spune, de exemplu, că nu sunt bun de nimic și totul e o farsă, ca fiind al meu și nu al meu în același timp, ca un fel de cățel de pripas care s-a aciuat pe lângă gospodăria minții mele și, din când în când, face murdărie prin curte. În psihoză, nu mai recunoști nimic și animalul e un lup din pădure venit să te devoreze.
     Cât ești încă un „profan”, te frapează stranietatea psihoze
Publicitate
i. Dar, la scurt timp după ce devii proaspăt rezident de psihiatrie, te frapează sterotipia și familiaritatea ei. Traducând acest viraj emoțional în termeni psihologici, prima reacție este cea empatic-instinctivă. Ceea ce simți e intuiția empatică a ceea ce simte cel afectat: stranietatea propriilor gânduri devenite halucinații. Asta te sperie, te face să vrei să fugi sau să îl îndepărtezi pe cel aflat în suferință, să pui un baraj de orice fel între tine și el. Ceea ce, istoric, s-a întâmplat și se întâmplă: există un baraj real, zidul azilului/spitalului, și unul interior, stigmatizarea, alienarea persoanei psihotice. Alienarea nu vine, așadar, doar din interior, din receptorii de monoamine sau din gena avariată, ci din afară, de la cei din jur.
     Reacția secundă, care însă vine mult mai rar, e tot empatică, dar nu mai e primitivă. E empatia cognitiv-imaginativă, conștientă, orientată către celălalt. Dar, ca să ajungi la ea, trebuie să te lupți cu tine însuți, să te abții să construiești ziduri. Să îți sincronizezi empatia bazală, care nu poate fi evitată, cu cea superioară.
     Care este legătura orașului cu acest fenomen și cu viața noastră în general? Zilele trecute am fost invitat să particip la un reportaj despre cerșetorie. M-am gândit să contribui propunând același mecanism empatic, dublat de un cerc vicios. „Cerșetoria” are multe asemănări cu fiziopatologia schizofreniei. Dacă există atâția oameni aflați în precaritate este și pentru că alegem să nu ne pese de ei: încercăm să ne blocăm empatia, să ne diluăm responsabilitatea, să ne prefacem că nu vedem suferința din jur, de teamă că ar fi prea multă pentru noi, că, în ciuda milioanelor de concitadini din jur, am fi singuri în fața unui ocean de suferință. Ne construim bule impregnabile, la propriu și la figurat, transformăm orașul dintr-un spațiu fermentând de viață într-unul de tranzit, prin care gonim cu mașinuțele noastre între punctele A și B, între casă și serviciu, între alte două bule. Ironia tragică e că facem toate astea nu pentru că nu ne pasă, ci tocmai pentru că, la un anumit nivel, instinctiv, înrădăcinat în filogenie, ne pasă, suferim alături de cei care zac în mijlocul străzii și asta ne sperie. Nu știm să ne gestionăm acest „exces de empatie”, ea se acumulează picătură cu picătură și contribuie la propria noastră alienare, la propria noastră inexplicabilă depresie existențială cronică. Intervine cerșetoria, care e o afacere de gestiune a acestei poveri empatice. Dai cinci lei amărâtului din fața spitalului, din fața bisericii sau de la gară și te simți ceva mai bine, parcă ai făcut ceva, poate te ajută Dumnezeu sau karma să ajungi cu bine la destinație. Când, de fapt, nu ai făcut decât să alimentezi același cerc vicios, ai pus cinci lei în motorul care întreține propria ta neputință de a ridica privirea din pământ și a încerca să înțelegi. Pentru că, dacă ai face-o, ai putea începe să spargi, cărămidă cu cărămidă, zidurile care îi întemnițează pe cerșetori, pe schizofreni și pe tine însuți.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală