resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment


| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Convulsiile unui sistem care încearcă să se vindece

Autor: Alexandra NISTOROIU | 4 August 2017
     Bebelușul de patru luni se juca vesel în cărucior, când, din senin, a întors capul spre stânga și a rămas nemișcat. Avea ochii deschiși, privirea fixă și nu mai reacționa la nimic. A stat așa timp de o oră. Pe-atunci, Ana n-avea habar că o criză epileptică poate să arate astfel, dar a știut imediat că era ceva în neregulă cu copilul ei. A dus-o pe Otilia la Spitalul Județean din Piatra Neamț. La pediatrie, „mi-au spus că mi se pare, copilul n-are nimic, probabil suntem prea panicați”. Ana a insistat, până când medicii de la urgențe i-au făcut bebelușului o perfuzie și i-au administrat fenobarbital. A urmat consultul neurologic. Medicul i-a explicat că se putea să fi fost „o convulsie”, dar că uneori apare una singură și atât. Nu e mereu epilepsie. Până la o a doua criză, nu puteau fi siguri. Au ținut-o sub observație până a doua zi.
     A doua oară când s-a întâmplat, doctorii i-au sugerat Anei să plece „la București sau în altă parte”. În Piatra Neamț nu există niciun neurolog pediatru. Cu atât mai puțin un epileptolog de copii. Până ca Ana să ajungă cu ea într-un centru universitar, pe Otilia a văzut-o și o specialistă în neurologie venită de la Târgu Mureș să dea consultații într-o clinică privată din oraș. I-a făcut o electroencefalografie și i-a spus mamei că fetița este sănătoasă, „dar totuși să îi dăm niște fenobarbital”. Au urmat alte crize, pe care intuiția Anei i-a spus să le documenteze, filmându-le.
     Otilia lipsea câte o jumătate de oră, o oră. Își revenea după ce părinții îi administrau diazepam intrarectal, dar în continuare Ana știa că era ceva în neregulă cu copilul ei. „Prin cunoștințe” au ajuns la Spitalul Județean de Urgență din Cluj, la medicul Mihaela Vințan. Trecuseră două luni de la prima criză a Otiliei și mai avusese încă trei de-atunci. Neurologul pediatru a studiat EEG-ul făcut la Piatra Neamț, după care l-a repetat, bănuind sindromul West. Noua investigație evidenția niște descărcări, dar IRM a ieșit curat. Odată pus diagnosticul de epilepsie, medicul clujean a inițiat tratamentul cu valproat de sodiu. În continuare însă, la două săptămâni, Otilia făcea altă criză.
     În timp, coșmarul a căpătat o paletă și mai înspăimântătoare. Până la opt luni, crizele Otiliei au fost de tip absență, fără febră și fără convulsii, dar ulterior au început să fie și febrile, și convulsive. La nouă luni, Otilia a făcut o criză în somn și a intrat în status epilepticus. La zece, a rămas patru ore în status epilepticus. Patru ore a mișcat ritmic din mâini și din picioare, pleoapele i se deschideau și închideau în aceeași cadență, în vreme ce pleoapele părinților protejau priviri speriate. De atunci, la fiecare criză, Otilia intră în status epileptic și durează peste două ore până se liniștește. De fiecare dată, trebuie dusă la spital. Nu își mai revine acasă cu diazepam, nici cu alt medicament pe care i l-ar putea da părinții în aceste momente.
     Familia a început să facă naveta până la Cluj și înapoi după fiecare criză generalizată. La spitalul din Piatra Neamț, „tot timpul îmi spuneau că ei n-au văzut niciodată așa ceva, să îi căutăm un medic bun, să plecăm în străinătate, că ei nu știu ce să îi facă”. Nu aveau experiență în tratat cazuri complicate de epilepsie și se temeau să o trateze pe copilă. Ana a fost însă surprinsă că medicii nici măcar nu păreau să știe unde anume în țară ar putea găsi un specialist care să îi ajute copilul. „Nu m-au trimis: du-te la doctorul respectiv, te pun eu în legătură cu el.” I-au spus să caute pe internet.
     Căutând pe internet, părinții au dat de numele Mihaelei Vințan, de la Cluj, care „chiar a încercat”. A tot schimbat tratamentul medicamentos, încercând să potolească epilepsia și să rărească pe cât posibil crizele. O dată pe lună, Ana se interna cu fetița ei în spitalul din Cluj. Otilia era ținută sub observație, medicul repeta EEG, rămâneau câte zece zile în spital ca să încerce alt tratament și să vadă cum răspunde. În aprilie, când fetița făcuse opt luni, medicul i-a explicat mamei că va trebui testată pentru sindromul Dravet. Însă testarea genetică nu se făcea în România. Neurologul a trimis un e-mail în care cerea ajutorul colaboratorilor din Spania. Până în noiembrie, n-a primit niciun răspuns. Între timp, soțul Anei a obținut un job nou, în Germania. În noiembrie s-au mutat și ele, în decembrie Otiliei i se lua sânge pentru testarea genetică, în ianuarie au primit rezultatul. Era confirmat sindromul Dravet.
     Sindromul Dravet sau epilepsia mioclonică infantilă severă este o formă rară și foarte gravă de epilepsie, pentru care nu există momentan nicio modalitate de vindecare. Convulsiile apar în primul an de viață al copilului. Primele crize convulsive sunt de cele mai multe ori de lungă durată (status epilepticus), iar din al doilea an apar de obicei și alte tipuri de crize, toate deosebit de rezistente la medicație. Prognosticul pentru sindromul Dravet e descurajator. Persoanele cu sindrom Dravet au un risc crescut de SUDEP (sudden unexplained death in epilepsy – moarte subită în epilepsie), și se confruntă și cu alte condiții morbide care trebuie, de asemenea, tratate cu atenție. Copiii cu sindrom Dravet nu vor depăși această condiție, care le afectează toate aspectele vieții de zi cu zi. Până la o cincime din copiii cu Dravet nu ajung la vârstă adultă.

 

Diferențe foarte mari

 

     Otilia e unul dintre miile de copii din România care au avut nenorocul de a se naște cu o formă de epilepsie într-un orășel de provincie și unul dintre puținii cu norocul ca părinții să se mute din țară imediat după diagnostic.
     Diagnosticul corect și complet de epilepsie are nevoie de o confirmare prin EEG, investigație necesară și după inițierea terapiei, pentru a obiectiva evoluția sub tratament. Astăzi însă, sunt diferențe importante între modul în care se efectuează EEG în orașele mari și mici, între București și orașele fără școli medicale cu tradiție. Sistemul suferă de o lipsă gravă de standardizare. „Sunt diferențe colosale între nivelurile de pregătire a asistentelor/tehnicienilor EEG din cabinetele de neurologie din zone diferite”, povestește medicul neurolog Bogdan Florea, care de ani buni organizează la Cluj singurele cursuri specializate pentru asistenți. Din anii ’90, nu s-a mai organizat niciun curs de specializare în EEG prin centrul de perfecționare al asistenților medicali. Asistenții învață unii de la alții, ca rețetele bunicii, „din gură în gură”.
     În popor, epilepsiei i se mai spune și „boala copilului”, pentru că multe forme trec de la sine odată cu copilăria. Cazurile cele mai complicate însă pot necesita intervenții neurochirurgicale complexe. La această decizie se ajunge doar după epuizarea opțiunilor medicamentoase și doar în epilepsiile farmacorezistente care ar putea beneficia de operație. Până atunci, managerul de caz al unei epilepsii pediatrice ar trebui să fie neurologul pediatru. În România, există numai 120 de neurologi pediatri (numărând și medicii care provin din bătrâna specialitate „neuropsihiatrie infantilă”), distribuiți inegal. Sunt județe fără neurolog pediatru (precum Ialomița) și chiar mai multe în care activează unul singur (Alba, Baia Mare, Constanța, Tulcea).
     De fapt, tradițional, există o concentrare masivă a expertizei și experienței necesare în București și Cluj-Napoca. Un singur neurolog pediatru într-un județ înseamnă „îngrozitor de puțin”, subliniază prof. dr. Dana Craiu, ținând cont că vreo treime din cazurile de neurologie pediatrică sunt epilepsii. „Nu știu dacă un pediatru sau un medic cu altă specialitate poate chiar să știe epilepsia așa cum o știe un neurolog pediatru”.
     Apoi, tocmai fiindcă sunt puțini, medicii din provincie încearcă să se mai elibereze, trimițând spre centrele de referință și cazurile care ar trebui rezolvate local, spune prof. dr. Dana Craiu. Gestul i se pare o utilizare ineficientă a resurselor: „Pentru o primă criză, nu-l trimiți de la Pitești la București, îl ții, vezi cum evoluează, nu e neapărat nevoie să îl tratezi, îl investighezi. Dar există și medicul care nu vrea să se lege la cap și părintele care dorește neapărat la București, că vrea ce e mai bun pentru copilul lui. Și ce e mai bun poate fi lângă tine, nu neapărat la distanță”.
     „Nu e vorba atât de cunoaștere, cât e vorba în multe locuri de dotare”, atrage atenția dr. Raluca Teleanu, șefa secției de neurologie pediatrică de la Spitalul de Copii „Victor Gomoiu”. Are vocea unui om care l-ar putea îmblânzi pe Grinch. Din mijlocul unei camere pictate cu personaje din Albă-ca-Zăpada, pune degetul pe cea mai mare problemă a provinciei: „e nevoie de aparate EEG mai performante decât sunt acum în țară”. Nu crede că soluția e ca Bucureștiul să concentreze îngrijirea tuturor copiilor cu epilepsie: „Interesul nostru (al celor din București) este de a diagnostica copilul, dacă este cazul, să ajutăm colegii noștri din țară, nu să îi umbrim. Să punem un diagnostic și pacientul să se întoarcă la ei și să continue acolo munca pe care a început-o cu doctorul lui, nu să atragem totul spre București”. De fapt, nici la „Gomoiu” n-au avut multă vreme dotările necesare. În 2014, a concurat, prin intermediul Asociației Neurocare, la o competiție organizată de Vodafone. Au câștigat o finanțare pentru a dota secția cu aparate care să permită înregistrarea EEG de lungă durată la copil. Au cumpărat aparate wireless, ca pacienții să nu mai fie restrânși să rămână în pat și în zona unde e aparatul. Cele wireless au acoperire 250 de metri. „Este foarte greu să ții pe cască un copil cinci ore, șapte ore, să nu se miște din pat, să nu meargă la toaletă”, mai ales că unele investigații pot dura chiar și 72 de ore. Tot prin același proiect, Raluca Teleanu și echipa ei au reușit să pregătească asistenți, rezidenți și specialiști astfel încât să crească numărul celor care se pot ocupa de realizarea acestor investigații și punerea diagnosticului.
     La „Gomoiu” vin pacienți din toate colțurile țării, cei mai mulți din sud, dar sunt pacienți și din Moldova și Transilvania. În fiecare lună sunt internați aproape 120 de copii. Mai mult de jumătate sunt copii epileptici. În afară de ei, mai sunt consultați, fără a fi internați, alți 300–400 de copii lunar. Practic, e un centru terțiar, al doilea din București după cel de la „Obregia”. Și în alte țări, rolul acestor centre e același, sunt cele care absorb cazurile cele mai complicate, fac diagnosticul de finețe și dau linia directoare în tratamentul copiilor epileptici. Nu poți crea unul în fiecare oraș mic. „Peste tot în lume există câteva centre mari în țară și oameni care țin legătura. Însă aici e deficiența noastră: lipsa de conexiune cu oamenii din țară. Ăsta e motivul pentru care deseori pacienții – dacă nu reușim să ne conectăm bine între noi, ei revin aici în București, pentru că simt că sunt mai bine conectați cu ce se întâmplă”, crede Raluca Teleanu.

 

„Asta e, nu ai ce să îi faci”

 

     La Marburg, medicii Otiliei au mers pe mâna colegei din Cluj, dar au introdus încă un medicament în schema terapeutică. În martie, Ana și Otilia au venit pentru câteva zile acasă, la Piatra Neamț. Otilia a făcut din nou convulsii. Medicamentul care o adoarme și o liniștește în Germania nu există încă în România. Medicii s-au chinuit două ore să o stabilizeze. Le-au trimis la Iași, cu o explicație simplă: la Piatra Neamț nu există nici terapie intensivă. La un spital universitar pentru copii din Iași, „au ținut-o sedată toată noaptea și au trecut-o pe un antibiotic, de parcă ar fi fost răcită”. Două zile mai târziu, Ana a încercat să obțină de la neurolog externarea, fiindcă nu mai avea tratamentul introdus de medicii germani în schema terapeutică. Ce avusese la ea îi ajunsese pentru două zile. N-a știut că nu va găsi nicăieri medica
Publicitate
mentul în țară. Medicul i-ar fi spus că „nu e nicio problemă dacă nu îi dai copilului o zi sau două medicamentul, că noi avem terapie intensivă aici. Dacă face o convulsie, nu e nicio problemă”. Când Ana i-a spus că Otilia are Dravet, medicul a replicat sec: „O să îți facă crize toată viața. Asta e, nu ai ce să îi faci”.
     Ana a decis să părăsească spitalul pe propria răspundere. Au lăsat-o abia după ce a amenințat că va chema poliția dacă nu îi vor permite să plece. „Le-am explicat: copilului trebuie să îi dau tratament, nu se poate să nu îi dau o seară sau a doua zi. Tot îmi spuneau: s-au făcut crize și cu tratament, de ce să te sperii?”.
     La două săptămâni după criza din martie, au programat-o la spitalul din Germania, ca să îi schimbe din nou tratamentul. Fiecare convulsie e semn că schema trebuie actualizată. „Ori se mărește doza, ori se schimbă tratamentul, până se găsește acel medicament magic, dacă se găsește, care să facă să i se reducă aceste crize, eventual să facă una, două, trei pe an”. Supravegherea terapiei nu se poate face în România, fiindcă tratamentul nu se găsește și la noi. În Germania, copilul cu epilepsie nu plătește nimic pentru tratament, medicamentele sunt în întregime decontate prin asigurarea medicală. În România, Ana plătea o diferență lunară de 10–15 lei pentru prescripția de topiramat, la fel și pe cea de levetiracetam.

 

Fără competență de epileptologie

 

     În România încă nu există un program structurat de dobândire a unei competențe de epileptologie. Aparatele EEG, chiar și video-EEG, „au apărut precum ciupercile după ploaie, peste tot în țară”, spune prof. dr. Dana Craiu. Problema este că „nu există oameni care să știe să le folosească”. A dispărut specializarea de asistent sau tehnician de neurofiziologie.
     Cele trei societăți direct interesate ar fi propus o curriculă centrului de formare a asistenților. Programul draft se întindea pe parcursul mai multor luni și includea stagii diverse de învățare a anatomiei creierului, a operării aparatelor, de practică efectivă. Curricula a fost însă refuzată. Dana Craiu crede că ar trebui reînființată, la asistenți, specializarea de tehnicieni de EEG, „care să facă numai asta și să facă bine”.

 

Rețeaua de telemedicină. Medicina ca sport de echipă

 

     Ideea unei rețele de telemedicină s-a născut în conversațiile dintre Bogdan Florea și mentorul său din Montreal, profesorul Florin Amzica, încă din 2013. Florea observase că pacienții din țară au obiceiul de a se deplasa imediat către un centru universitar după ce apare o criză epileptică: București, Cluj, uneori Timișoara și Iași. Familia face ca prim gest, la cald, un drum de obicei lung, neprogramat și costisitor, „încărcând un sistem deja încărcat”.
     Supraîncărcarea va crește, fără doar și poate, riscul greșelilor sau al unei abordări mai superficiale, prea grăbite, crede Bogdan Florea. Când înregistrezi pe fugă un EEG unui pacient neprogramat, crește riscul să se piardă din vedere detalii relevante, să existe confuzie în relatările aparținătorilor. Așa că cei doi medici s-au gândit cum ar putea face să le ofere pacienților acces mai aproape de casă la un cabinet de epileptologie și monitorizare EEG, în care să fie întâmpinați de un medic EEG competent și un asistent medial tehnician EEG fără grabă, unde să se culeagă cu răbdare toate datele medicale și să se înregistreze în condiții optime o electroencefalogramă potrivită tipului de epilepsie de care suferă pacientului. Au ajuns la concluzia că soluția cea mai bună ar fi să creeze o rețea de telemedicină care să lege nodurile reprezentate de orașele mai mici din provincie cu acelea din orașele mari din țară, dar și competența din țară cu cea din afara granițelor. O astfel de rețea nu funcționează în favoarea pacientului doar fiindcă sporește gradul de confort, ci și fiindcă ar facilita inclusiv dreptul la o a doua opinie, dată de un expert. După ce înregistrează o electroencefalogramă aproape de casă, medicul curant se poate sfătui cu medicul care deja a inițiat tratamentul într-un centru universitar sau într-un oraș mai mare și pot decide împreună să ajusteze o doză, să adauge un alt medicament sau să reducă treptat doza. „Medicina e un sport de echipă”, insistă inițiatorul proiectului.
     Rețeaua e menită să îi ajute și pe medicii care lucrează în provincie, prin încercarea de a rupe un cerc vicios: cu cât văd mai mulți pacienți, cu atât sunt mai pregătiți să diagnosticheze și trateze alți pacienți. Însă, dacă tot mai mulți pacienți se îndreaptă spre centru, decalajul de pregătire se îngroașă și el.
     Ca să strângă bani pentru legarea primelor noduri ale rețelei de telemedicină în epilepsie, Florea și Amzica au organizat, alături de cluburile Lions din Cluj-Napoca și sponsorii acestora, cu sprijinul întregului District 124 Lions România, o serie de concerte ale Orchestrei mondiale a medicilor (World Doctors Orchestra) în România. Cu banii strânși din acest turneu caritabil au putut fi achiziționate cinci aparate performante de video-EEG. Sunt instalate și perfect funcționale în cabinetele de epilepsie și monitorizare EEG din Oradea, Cluj-Napoca, Sibiu, Suceava și Bacău. Luna aceasta, un al șaselea va fi instalat la Craiova. În fiecare cabinet, au încercat ca echipa minimă să fie compusă dintr-un neurolog pediatru, un neurolog de adulți și doi asistenți medicali tehnicieni EEG. „Știm că un echipament EEG nu are nicio valoare dacă ajunge pe mâinile nepotrivite”, spune Bogdan Florea. Medicii au primit aparatele în regim de comodat, cu condiția ca în perioada 2016–2018 să participe la minimum un curs pe an, iar, în aceeași perioadă, asistenții medicali participă la minim două cursuri pe an.

 

Chirurgia epilepsiei

 

     Există și un program național de chirurgie a epilepsiei farmacorezistente, inițiat în 2012, pe care îl derulează împreună trei spitale bucureștene: Spitalul Universitar de Urgență, Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni” și Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Alexandru Obregia”. Însă foarte puțini din pacienții care ajung să fie operați cu ajutorul acestui program sunt copii, sub o treime. La „Obregia” și Universitar se face evaluarea prechirurgicală non-invazivă, respectiv invazivă a pacienților, iar la „Bagdasar-Arseni” – intervenția chirurgicală (implantarea electrozilor). În primii cinci ani de funcționare a programului au fost realizate în total vreo 50 de implantări.
     Ca pacientul să poată beneficia de intervenția chirurgicală, trebuie să îndeplinească un set de criterii: epilepsia farmacorezistentă trebuie să afecteze o singură emisferă, într-o zonă limitată a creierului, în care nu sunt funcții la care să nu se poată renunța. Sindroamele epileptice ale copilului sunt dificil de explorat, pentru că o serie de medicamente funcționează diferențiat, în etape de vârstă diferite, așa că este foarte important ca selecția să se facă în serviciul de neuropediatrie. Și cercul se închide: în țară sunt prea puțini medici neuropediatri care să se ocupe de selecția copiilor eligibili pentru chirurgie. Tot spre centrele mari sunt trimiși acești copii, unde, din păcate, îngroașă rândurile listei de așteptare.
     În România, în jur de 200.000 de persoane cu epilepsie primesc tratament medicamentos decontat de CNAS. În lipsa unui registru, e singura cifră oficială, dar „mai sunt încă pe-atât. Unii nu sunt diagnosticați, nu sunt pe tratament sau își iau tratamentul într-o manieră neregimentată. Epilepsia e una dintre cenușăresele epidemiologice”, explică dr. Ioana Mîndruță, coordonatoare a programului de tratament al epilepsiei farmacorezistente. Dana Craiu face un calcul simplu ca să estimeze câți copii ar avea nevoie de o astfel de intervenție chirurgicală: „În România sunt patru-cinci milioane de copii, iar 1% au epilepsie. O treime au epilepsie rezistentă. Din aceștia, o treime îndeplinesc criteriile pentru a fi operați. Deci, 4.500 de copii”. Dar banii sunt puțini, lista de așteptare e foarte mare și copiii cu epilepsie farmacorezistentă operați pe program într-un singur an pot fi numărați pe degetele de la o mână. Sunt cazuri în care părinții au luat destinul copiilor în propriile mâini și au găsit soluția în afara țării: Ungaria, Italia, Germania, orice sistem medical pentru care sănătatea copiilor nu stă la rând pe o eternă listă de așteptare.

 

O săptămână în care ar fi învățat o culoare

 

     În iunie, Otilia avea un an și zece luni și două luni fără crize, după jumătate de an în care cel mai mult trecuseră trei săptămâni între un status epilepticus și altul. În mai a fost intubată pe ambulanță, în drum spre spital. Avea saturația 2 și temperatura de 35 de grade.
     La începutul lui martie, Ana a fost cu ea la controlul neurologic de rutină. Medicul neamț i-a spus că se dezvoltă perfect normal, potrivit vârstei. Când au ajuns la Iași două săptămâni mai târziu, Ana a fost șocată să citească pe foaia de externare a fetiței sale că are retard motor și mintal. Neuropediatrul din Iași o auscultase pe fetiță la plămâni. „Nu m-a întrebat nici măcar dacă merge, dacă vorbește, câte cuvinte spune. Absolut nimic nu m-a întrebat despre copil, dar mi-a scris că are acest retard pe foaia de externare.” Dacă ar fi întrebat, neuropediatrul ieșean ar fi aflat că Otilia vorbește. Spune „mama”, „tata”, „vreau apă” și „vreau în brațe”. Știe cum fac animalele și se amuză imitându-le. Urcă și coboară scări, mănâncă singură, dansează, cântă, se joacă în nisip și se cațără pe canapele. Dar Ana crede că, dacă ar locui încă în România, „până acum ar fi fost ori legumă, ori n-ar mai fi trăit”. Pentru că medicii „nu știu ce să îi facă și nu au cu ce. Chiar dacă ar ști, văd că nu au cu ce”. Crizele din Germania nu seamănă deloc cu cele din România, deși pornesc la fel. Când ajunge cu fetița la spitalul din Marburg, urgentiștii îi administrează un medicament care o adoarme doar câteva ore. Apoi „ea se trezește și râde”, a doua zi merge și dansează. În România, a fost ținută sedată o noapte întreagă, „iar ei i-a trebuit o săptămână să își revină după asta”. De-abia se mai ținea pe picioare, era mofturoasă, plângea și cerea mereu să fie luată în brațe. O săptămână pierdută în care ar mai fi învățat „un cuvânt, o culoare”, spune resemnată Ana.
     De fiecare dată însă, imediat ce se trezește cu branulă, conectată la aparate, fetița arată cu degetul spre ușă și îi spune mamei „hai, hai”. E prea mică încă să explice exact ce simte, dar de obicei copiii cu Dravet au dureri de cap puternice după un astfel de episod. Ana spune că Otiliei îi e teamă de medici și spitale doar după câte o criză. Dacă merge pentru controalele de rutină, spaima dispare.
     Nicio criză nu e la fel. Cearcănele Anei și dosarele medicale ale Otiliei numără 18 crize până în prezent și mama spune că n-au fost două identice. „Ne rugăm de fiecare dată să iasă cu bine, fără sechele, nu știm când poate să fie ultima.” Cu ajutorul tratamentelor, cel mai mult, Otilia reușise să adune 150 de zile fără crize. Cinci luni. Apoi însă, crizele au revenit cam la patru-cinci săptămâni. Cu tratamentul corect, părinții copiilor cu Dravet pot spera ca aceștia să facă nu mai mult de „una, două, trei crize pe an”.
     Crizele pot să apară oricând. Când Otilia mănâncă sau doarme, când se alintă, când se joacă. La ultima, își vedea liniștită de povestea palpitantă care se petrecea între jucăriile ei, când dintr-o dată, la fel ca în prima criză, a întors capul spre stânga și a rămas nemișcată, fără a face contact vizual. Ana i-a dat imediat midazolam, o substanță care „o scoate practic din acea criză, dar ea rămâne ca într-o comă așa, nu mai mișcă, stă cu ochișorii într-o parte”. În cel mult jumătate de oră trebuie să fie adormită, altfel încep convulsiile, începe să miște din mâini, din picioare, îi tremură gura și chipul. Au fost și cazuri când a stat chiar și patru ore în convulsii. Indiferent ce medicament încercau, nu reușeau să o liniștească. Erau în România.
     În lipsă de idei mai bune, asistentele au început să spună „Tatăl nostru”.

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală