resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Teatrul dramaturgilor

Autor: Candid STOICA | 12 Mai 2017
     Consiliul General al Municipiului București (CGMB) a aprobat, de curând, cu 35 de voturi „pentru”, opt voturi „împotrivă” și nicio abținere, potrivit mass-media, organigrama Teatrului Dramaturgilor Români, care cuprinde 25 de posturi, dintre care trei de conducere. Am putea considera că minunea s-a întâmplat – un deziderat mai vechi al oamenilor de teatru s-a realizat. Dramaturgii pot sta acasă la ei și crea liniștiți, pentru că un organism nou creat de stat va aduce publicului larg rodul muncii lor. Adică, se vor juca piesele scrise de ei, pe scena acestui teatru.
     O astfel de minune se mai întâmplase o dată în urmă cu 70 de ani, cu noile teatre (15 în țară și 10 în București) înființate de regimul comunist după evenimentele din 23 August 1945. Acestea aveau stipulată în regulamentul de funcționare datoria expresă de a juca dramaturgia originală. Tânăra dramaturgie originală. Bineînțeles, o anumită dramaturgie, cea izvorâtă din documentele partidului conducător, unic. Și au jucat-o cu vârf și îndesat. Atât de mult au jucat-o că până la urmă au compromis-o, publicului acrindu-i-se de ea: Pentru fericirea poporului; Marele fluviu își adună apele; Minerii; Vadul Nou; Cumpăna; Poarta; Citadela sfărâmată; Secunda 58; Simple coincidențe; Fluturele pe lampă – citez la întâmplare doar câteva din „capodoperele” acelor vremuri, care au încercat să pervertească mintea copiilor de școală.
     A urmat un alt val de dramaturgi care au încercat, unii dintre ei chiar au reușit, să dea o altă față dramaturgiei originale, mai aproape de nevoile intelectuale ale maselor de spectatori. Vestitele „șopârle” erau la loc de cinste de-acum, aplaudate cu o veselie de nedescris, unele piese atacând pieptiș poncife ale timpului. Teodor Mazilu, Ion Băieșu, Alexandru Mirodan, Ecaterina Oproiu, Radu. F. Alexandru, Tudor Popescu sunt câțiva dintre dramaturgii (citez la întâmplare) care, luptându-se din răsputeri cu comisiile de vizionare, au încercat să dea o altă față, mai umană, textelor scrise de ei. Unul dintre texte, „Concurs de frumusețe” de la Teatrul de Comedie, a fost considerat un atac împotriva șefului statului.
     După evenimentele din decembrie ʼ89, Andrei Pleșu, ministru al culturii, a aprobat înființarea unui nou teatru, intitulat „Theatrum Mundi”, cu indicația expresă de a juca dramaturgia originală contemporană, ceea ce a rămas stipulat și urmașului de astăzi, „Teatrul Metropolis”. Acesta însă preferă să joace dramaturgie interbelică sau piesuțe anemice luate de pretutindeni, dar mai ales să-l promoveze vizual pe noul său director. Dar noua generație de regizori și mai ales noii directori de teatre, proveniți în majoritate din foștii secretari de partid (Arșinel și alții, se știu ei), și-au făcut un stindard din a refuza sistematic dramaturgia originală, alungând-o pur și simplu de pe scenele teatrelor, deși încă mai funcționa obligativitatea de a o juca, lăsând astfel dramaturgii actuali fără produsul muncii lor.
     Revenind la noul teatru al dramaturgilor, de-abia a fost lansat comunicatul oficial de înființare, că au și apărut contestările: „Am sunat azi un dramaturg român. Mi-a spus că sunt piese care se joacă și piese care nu se joacă. Nu are niciun sens să inventam un teatru pentru autori care nu sunt jucați. O să facem o instituție moartă din start”, a declarat Nicușor Dan, atunci consilier la primăria Capitalei.
     Și revista „Observatorul cultural” se face ecoul acestor contestări, publicând punctele de vedere ale câtorva cronicari ce se ocupă în mod constant de fenomenul teatral, care consideră că nu e bine, nu e nimerit, e o greșeală să se înființeze un teatru cu un asemenea deziderat: „În primul rând, «ghetoizarea» dramaturgiei locale – impresia soluționării problemelor reale ori imaginare ale dramaturgiei din România pri
Publicitate
n relegarea obligativității montării ei într-un anume teatru – probabil, satisface niște frustrări ale unor scriitori nemontați” (Iulia Popovici).
     Spectacolul propus spre deschidere se numește „Confidențial. Scene argheziene”. Este realizat pe baza unor schițe dramatice mai puțin cunoscute ale lui Tudor Arghezi, în regia lui Dan Tudor, practic, un compozit alcătuit de Dan Tudor – unul din cei mai prolifici regizori actuali –  care s-a jucat în Sala Nouă a Teatrului de Comedie (strada Sfânta Vineri, nr. 11). S-a vrut a fi un fel de omagiu adus marelui poet, care a scris teatru doar tangențial, fiind de fapt o coproducție a Teatrului Dramaturgilor Români și a Muzeului Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Teatrul de Comedie. Din distribuție fac parte: Marius Bodochi, Eugen Cristea, Tudorel Filimon, Cristina Deleanu, Afrodita Androne, Luana Lute. Scenografia este semnată de Corina Grămoșteanu, muzica de Vlaicu Golcea și coregrafia de Florin Fieroiu.
     În câteva cuvinte, spectacolul propriu-zis este interpretat admirabil de câțiva excelenți actori, unii vajnici pensionari încă în stare de funcționare și de două tinere promițătoare. Toți au fost obligați, prin natura profesiunii lor, să dea coerență și un cât de cât adevăr scenic, în lipsa celui mai mic indiciu că pe scenă s-ar afla un oarece conflict dramatic coerent, în ciuda unei vânzoleli permanente, care vrea să dea impresia că se întâmplă ceva dramatic. Într-adevăr, se deschid și se închid excelent de zeci de ori două uși, actorii intrând și ieșind pe ele cu brio, dovedind o îndemânare deosebită, cățărându-se undeva la o deschizătură care vrea să dea impresia că e o fereastră și vorbind încontinuu. Își schimbă permanent înfățișarea, cu perucă sau fără, monologând întruna, subiecte numai de ei înțelese. Se stropșesc la spectatori, că așa e modern, așa s-a văzut în spectacolele lui Andrei Șerban, ciocnindu-se unii de alți, chiar târându-se spasmodic pe jos. Un impresionant moment se realizează prin pipăirea unei servitoare răstignite la un perete, creând cu succes, demn de o cauză mai bună, un absurd al absurdului. Totul asamblat într-un mecanism îndelung studiat și pus la punct de coregraful Fl. Fieroiu, în care nimic nu e întâmplător sau rodul unei improvizații pasagere, dar în final dezamăgirea e totală.
     Arghezi, în lunga lui viață, a avut de înfruntat două regimuri vitrege, ostile, care au încercat fără succes să-l reducă la tăcere. Pentru pamfletul „Baroane” a făcut chiar pușcărie! El este autorul unor replici celebre, intrate de mult în folclor. Ne-am fi așteptat să auzim sau să vedem interpretată celebra replică adresată lui Zaharia Stancu, care îi oferea gentil o țigară Kent: „Adică, una zicem și alta fumăm!”. Sau doleanța pe care o face lui Gheorghiu Dej: „Domnu’ Dej, bună ziua, aici Arghezi! Ce mai faceți? Eu aș avea poftă de ceva cegă, nu am mai mâncat de multă vreme!”. Sau cum și-a scăpat fiul de la închisoare cu ajutorul Anei Pauker, pe care o cunostea: „Am vorbit cu Ana Pauker, pe care o știu de când era împachetatoare la Facla”. Tovarășa Ana împacheta edițiile ziarului lui N. D. Cocea, unde colaboram cu mulți ani în urmă. Sau scena celebră de la un spectacol de teatru în care Miron Radu Paraschivescu, în calitate de spectator, în pragul unei crize de alienație mintală, a strigat furios peste capul spectatorilor: „Să iasă din sală nenorocitul de Arghezi!”. Dorință care, iritând la maximum un spectator, l-a făcut să strige: „Care ești Arghezi, ieși dracului din sală!”. Sau dacă autorii s-ar fi ocupat de celebra campanie dusă împotriva sa de Sorin Toma, prin publicarea în ziarul Scânteia a articolului „Tudor Arghezi sau Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, am fi avut parte de un portret într-adevăr dramatic al marelui poet ostracizat, care a fost obligat poate ca nimeni altul să reziste presiunilor morale ale contemporaneității.
     Dar ce vedem și auzim debitat excelent de actori profesioniști ilustrează perfect ideea inutilității demersului efectuat, precum și teza că nu e nevoie de un teatru cu un asemenea repertoriu desprins de realitatea de azi a României, purgat de orice aluzie la vremurile pe care le trăim și la oamenii care locuiesc în acest teritoriu. Este un exemplu tipic de teatru numit altădată de Mihail Sebastian: „Teatru cu punțile tăiate!”. Prin ce opțiune stranie s-a ajuns la această situație este de neînțeles. Și oare cine se face vinovat de un asemenea eșec al unei inițiative catalogată de mulți drept excelentă și la care eu ader necondiționat.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală