resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Întâlnire cu ultimul Alcibiade

Autor: Dr. Vlad STROESCU | 12 Mai 2017
     În trecutul recent, am întreprins călătoria anuală cu bicicleta de la București până la malul Mării Negre. Tocmai mă întorsesem de la Marsilia, ceea ce are o anume relevanță, așa cum se va vedea imediat. Anul ăsta a venit în călătorie și redactorul șef al „Vieții medicale”, despre care vă voi dezvălui doar că este într-o formă fizică demnă de orice medic, și m-am cam făcut de rușine nereușind să mă țin după el. E a patra oară când fac drumul ăsta, nefiind vreun sportiv de felul meu: o fac ca pe un fel de scurtă, mai mult simbolică abdicare de la viața cotidiană în care drumurile nu există decât ca timpi morți petrecuți în vehicule motorizate, în care călătoria în sine e preamărită așa cum preamărești un rege mort demult, a cărui existență e semilegendară. „Călătoria contează, nu destinația”, repetăm mereu, dar nu călătorim aproape defel, ci ne teleportăm între diverse destinații. Ei bine, nu și cu bicicleta, nu și până la malul mării. Aici reînviem adevărata drumeție. Anul ăsta organizatorii ne-au deviat de la șoseaua națională prin niște sate uitate din Bărăgan, unde casele sunt doar bătrânești și vacile ridică priviri curioase spre priveliștea inedită a lungii turme de oameni pe două roți, cu care poate că au o oarecare afinitate („Voici ʼhomme-vélocipède / Il va, plus docile quʼun veau / Moitié roue et moitié cerveau”, zicea Théodore de Banville). Ei, imaginați-vă surpriza mea descoperind că unul dintre aceste sate se numea Marsilieni. Aici am și poposit, dar singur, căci colegul meu era mult mai departe. Dacă mă țineam după el, nu m-aș fi oprit și poate n-aș fi observat nimic. Așa, am adăstat la umbra unei movile și am început o călătorie colaterală.
     Mi-aș fi dorit foarte mult ca Marsilienii să aibă vreo legătură cu Marsilia (a fost primul lucru la care m-am gândit), dar din păcate nu e așa. Povestea numelui nu e însă mai puțin interesantă și se ramifică labirintic. Satul fusese moșia unei boieroaice, pe numele ei de fată Sultana Colceag, dar care s-a măritat cu un medic francez, Alphonse Constant Marsille, Marsile sau Marcilly (imposibil de găsit ortografia originală a numelui în articole românești), căruia i-a luat numele și l-a dat mai departe și proprietăților ei. Nu știm unde s-a născut doctorul Marsille (ale cărui prenume aduc aminte de Eliphas Lévi), dar știm că făcuse medicina la Paris și venise în România în 1825 într-o misiune de luptă împotriva ciumei care secera pe atunci Balcanii. În 1829 îl găsim șef al unei comisii de sănătate înființate în acest scop la București. Împreună cu soția lui, Sultana, fiică a paharnicului Colceag, mare filantroapă, au avut o fiică pe nume Maria. În urma Mariei au rămas doar un portret făcut de Theodor Aman și o tragică poveste de dragoste. De ea se îndrăgostise fulgerător un alt medic francez la București, tânărul Charles-Antoine-François Davila, nimeni altul decât fondatorul Universității de Medicină și Farmacie de la București, despre care unii zic că era fiul nelegitim al lui Liszt. Sultana, rămasă între timp văduvă, se opusese cu îndârjire relației, dar cei doi s-au căsătorit oricum. Din păcate, mariajul a durat puțin, căci Maria muri doar doi ani mai târziu, în chinurile nașterii, urmată, la trei săptămâni, de pruncul ei. Davila e zguduit, dar tinerețea și poate faptul că, în acele vremuri ale ciumei și hangerului, moartea era mult mai pregnantă în viața oricărui om, l-au ajutat să-și revină și să se recăsătorească cu Anica Racoviță. Și ea avea să moară crunt, otrăvită cu stricnină, peste alți paisprezece ani.
     La moartea Mariei Davila, doctorul Marsille era demult în pământ și mai mult de atât n-am reușit să aflu despre el. Am descoperit însă o altă figură marcantă, de
Publicitate
alt­fel mult mai strălucitoare și întunecată în același timp: conaționalul și dușmanul său de moarte, doctorul Alcibiade Tavernier. Din documentele românești aflăm că acest fost combatant în armatele lui Napoleon în Rusia vine și el în Țările Române, pe la 1820, tot în misiune împotriva ciumei. Încă pe atunci era cunoscut pentru spiritul său de aventură și dorința de îmbogățire. Vedeți dumneavoastră, Alcibiade era un descendent al celebrului călător Jean-Baptiste Tavernier, cel care a bătut întreaga Eurasie, până în Persia și India, făcând negoț, scriind jurnale cu observații de acuitate antropologică, împrietenindu-se cu șahi și emiri, vorbind nenumărate limbi. Pentru descoperirea uriașului Diamant al Speranței, fusese înnobilat de Ludovic al XIV-lea, cumpărând apoi baronia Aubonne în Elveția și construind acolo un castel în fason oriental, cu un minaret fantastic drept în mijloc. Alcibiade, descendent doar pe o ramură secundară, de unchi, dacă nu a moștenit nimic din averea materială, a păstrat gena aventurii și a neputinței de a sta într-un loc. Cel mai uimitor text despre el îl găsim în scrierile prințului Hermann von Pückler-Muskau, grădinar peisagist dar și călător și orientalist, mai precis în caietul „Tutti Frutti”, semnat cu ciudatul pseudonim „Defunctul” (Der Verstorbene). Articolul se cheamă „Ultimul Alcibiade” și e de fapt o discuție cu bunul doctor Tavernier, pe care prințul îl întâlnește într-o călătorie la Leipzig, cândva în anii ʼ20 sau ʼ30 ai secolului XIX. De aici aflăm că Tavernier se considera un călător mult mai mare decât străunchiul său. Că, după ce Franța napoleoniană și-a dat duhul, armata nemaifiind o bună ocazie de a călători, a învățat medicina și chirurgia la Paris și a purces a profesa nobilele arte în Egipt, Abisinia, Arabia, Persia, în vechiul imperiu al Marilor Moguli, Armenia, Asia Centrală, până la piciorul Marelui Zid. În toate aceste călătorii, are cele mai fabuloase aventuri, se îndrăgostește de fiice de emir, devine ministru al unui prinț tătar, comandă armate și câștigă bătălii, descoperă în Asia „adevăratul cal primitiv și un nou conductor al trăsnetului, mult mai bun decât cel al lui Franklin”. Desigur, nu avem decât istorisirile sale ca dovezi, dar de ce am fi suspicioși? Ca medic, se întâlnește peste tot cu marile molime și face descoperirea vieții lui: cum că febra galbenă, ciuma și holera sunt de fapt aceeași boală, pe care o numește „triplul flagel”, căpătând o formă sau alta în funcție de firea și dispoziția bolnavului. Ajuns la această concluzie, își compune singur catrenul cu care încununează propria litografie. În fine, întorcându-se prin „marele drum militar al Siberiei”, eșuează la București, unde pe dată e atacat de o bandă de tâlhari prin Herăstrău, lăsat fără bani și documente, neavând drept consolare decât faptul că fiul său, în vârstă de 10 ani, împușcă mortal pe căpetenia bandiților. Incidentul se regăsește în documentele vremii, aparent bandiții erau oamenii unui clucer Trăsnea, epitrop al spitalelor. Pasămite, așa se rezolvau conflictele în breasla noastră pe atunci. Nu e foarte diferit nici azi. Deși nu-i povestește lui Muskau treaba asta, e dat afară din postul de inspector șef sanitar în favoarea lui Marsil, pe care prinde a-l dușmăni și împotriva căruia va întreprinde tot felul de urzeli, de la a-i contesta pregătirea formală de medic la a trimite niște arnăuți după el „să-l aresteze”, până la a-l determina pe consulul francez să-l șteargă din catastiful cu cetățenii francezi din Țara Românească.
     Însă cea mai mare parte a istorisirii lui Tavernier către prințul Muskau este vânătorească. Aici aflăm, de-a lungul multor pagini, despre cum bunul doctor a mântuit țările române de un urs uriaș, care de decenii teroriza tot norodul dintre București și Kronstadt, furând mii de vite și măcelărind sate întregi. N-avem loc, din păcate, aici pentru toată istorisirea, dar merită citită fie și pentru detaliile involuntare despre protipendada vremii, plecată la vânătoare.
     Și toate astea doar pentru că nici eu, în felul meu infinit mai umil, nu pot sta prea mult locului și mă urc pe bicicletă de aici până colea. Nu degeaba sunt epigonul acelor vremuri mitice, de început al Medicinii Românești.

 

 

 

N.A.: O parte din detaliile de mai sus se regăsesc în minunata lucrare „Figuri de medici francezi în Principatele Române în perioada prepașoptistă”, de Violeta-Anca Epure, disponibilă pe site-ul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Volumul „Tutti Frutti” al prințului Pückler-Muskau e în domeniul public.

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală