resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Educația pentru donarea de organe: eșecul românesc

Autor: Alexandra NISTOROIU | 12 Mai 2017

Jumătate dintre rudele pacienților aflați în moarte cerebrală au refuzat în ultimele luni donarea de organe. Printre cauze se numără lipsa educației pacienților și eșecul autorităților de a crea un registru funcțional. În tot acest timp, sistemul de transplant are probleme cu corupția și se află sub lupa justiției și a jurnaliștilor

 

 

     Vine de pe șosea. Accident de mașină, de motor, nu avea cască? Sau poate era la birou, lucra în concentrare mută, când s-a instalat spontan hemoragia cerebrală. Ambulanța gonește la spital. Medicii se luptă, dar se recunosc învinși. Nu le rămâne decât să confirme diagnosticul de moarte cerebrală. Protocolul e clar și trebuie aplicat cu rigoare nemțească. Examen neurologic, EEG repetat la șase ore, test de apnee. Pacientul nu aude, nu vorbește, nu respiră, nu înghite, nu sughiță. E pe ventilație mecanică. Viața lui nu a putut fi salvată, dar el ar putea să salveze până la alte șase vieți. Coordonatorul de transplant începe discuția cu familia. Oamenii sunt furioși, neagă pierderea. Le explică cu răbdare ce se întâmplă. Dar decizia familiei trebuie să vină înainte ca organele să își piardă viabilitatea. Nu se întâmplă mereu așa. Poate dura ore, chiar zile. Dacă răspunsul este pozitiv. La Oradea, rudele unei donatoare au luat decizia după patru zile, povestește Carmen Pantiș, coordonatoarea centrului de transplant. E un miracol că organele au mai putut fi folosite. La Timișoara, lui Dan Ilincariu i s-a întâmplat de câteva ori ca, în timp ce oferea informații rudelor, prelevarea să devină imposibilă.
     În România, întreaga povară a informării familiilor cade pe umerii coordonatorilor de transplant. Până la începutul lui 2017, România se mândrea cu o rată mică de refuzuri din partea familiei, sub 25%. Aceasta s-a dublat însă în primul trimestru din acest an, cel mai slab din ultimii șapte din punctul de vedere al numărului de vieți salvate în România prin transplant (doar 15 transplanturi hepatice, 33 renale, niciunul de inimă). Suspiciunile de natură etică în domeniul transplantului au crescut însă și mai mult în ultimele luni, după ce jurnaliștii au scris extensiv despre scandalul pe tema transplantului pulmonar de la Spitalul „Sf. Maria”, controversa din jurul transplantului de pancreas realizat la Cluj și perchizițiile care au vizat unul din cei mai proeminenți chirurgi de transplant din România.

 

Consimțământul informat

 

     După filosofia privind consimțământul pentru donarea de organe post-mortem, sistemele naționale de transplant sunt opt-in (consimțământ informat, pacientul își exprimă dorința de a deveni donator în cunoștință de cauză) sau opt-out (consimțământ prezumat, pacientul este considerat din oficiu donator, cu excepția cazurilor în care își exprimă refuzul). România este opt-in. Deși educația privind transplantul sau donarea de organe face parte din conceptul mai amplu al educației pentru sănătate, în România conceptul este doar pe hârtie.
     Despre donarea de organe s-ar putea vorbi în mass-media, în cabinetele medicilor de familie și în școli. Programa opționalului de educație pentru sănătate din licee cuprinde și un capitol dedicat transplantului și donării de organe, dar nu există vreo colaborare instituțională sau măcar informală între oamenii care fac transplant și cei care vorbesc despre el în școli. Victor Zota, coordonatorul Agenției Naționale de Transplant (ANT), s-a arătat chiar surprins că există această temă în curricula pentru liceeni.
     Relatările din presă pendulează între reportaje care prezintă ipostaza romantică a transplantului și materiale de investigație din tenebrele rețelei de transplant. Între acești poli, nimeni n-a măsurat nivelul de conștientizare din populația generală privind noțiunile de transplant sau moarte cerebrală ori atitudinea față de donarea de organe.
     Nici Ministerul Sănătății, nici ANT nu investesc în programe sau campanii de comunicare adresate publicului larg, menite să crească nivelul de conștientizare sau chiar numărul de donatori înregistrați. O filosofie pe care conducerea ANT o enunță răspicat, fără urmă de dubiu. În urmă cu câțiva ani, la introducerea cardurilor de sănătate, proiectul original prevedea ca pe acestea să fie trecută și opțiunea pacientului privind donarea de organe. Cu toții am primit, odată cu cardul, o scrisoare în care era formulată și întrebarea legată de opțiunea privind donarea, la care a trebuit să răspundem în cabinetul medicului de familie, la activarea cardului. Aproape imediat însă, CNAS a renunțat la înscrierea calității de donator pe cardul de sănătate. „M-am luptat pentru chestia asta”, se mândrește Victor Zota. „Ca omul să aibă o opțiune corectă în privința donării, trebuie să fie informat. Atâta timp cât medicul de familie nu are cunoștințele necesare și suficiente ca să îi poată da o informație corectă, decizia acestor persoane ar fi fost absolut în necunoștință de cauză luată (...) Preferăm situația actuală, pentru că informația este transmisă corect de coordonatorul de transplant”.
     Deși e convins că medicul de familie ar trebui să facă parte din „medicina de transplant”, Radu Deac, director executiv ANT, se opune vehement înregistrării opțiunii de donator în cabinetul medicului de familie sau în urma dialogurilor cu acesta. „E mult prea departe pentru România așa ceva”, spune el – din cauza miturilor care circulă pe tema transplantului, precum și a nivelului scăzut de cunoștințe în rândul medicilor de familie. Crede că ar trebui început cu informarea acestora, pentru ca apoi ei să poată oferi pacienților informațiile necesare, fără însă ca rezultatul să fie înregistrarea opțiunii. Chiar și această strategie i se pare momentan utopică. „La încărcarea pe care o are medicul de familie, va răspunde negativ la orice subiect pe tema asta. Dar aceasta ar fi calea de mers înainte”.
     „Sigur că medicina de familie reprezintă resursa cea mai cost-eficientă a oricărui sistem de sănătate și o poți folosi în diferite scopuri, în funcție de prioritățile pe care le stabilești. Necazul este că medicina de familie este cronic subfinanțată. Și întrebarea este: ce să facă mai întâi medicul de familie? (...) Inițiativa nu poate să îi aparțină medicului de familie, trebuie să fie o politică de sănătate”, susține Cătălina Panaitescu, medic de familie în București.
     Momentan, medicina de familie și cea de transplant sunt complet rupte una de cealaltă. Nu există o colaborare instituțională între ANT și Societatea Națională de Medicina Familiei (SNMF) și nici vreun document al ministerului care să menționeze rolul pe care îl pot juca medicii de familie în educarea populației pe tema donării de organe.
     „Suntem pe lângă subiect. Nu există în clipa asta niciun resort care să mă facă să includ discuția despre donarea de organe la consultarea pacientului sau la fișa medicală pentru medicina muncii, examenul de bilanț, deci cu ocazia unui examen mai amănunțit”, explică Sandra Alexiu, vicepreședinte SNMF. Cu toate acestea, în rândul medicilor de familie pare să existe un consens: ar fi deschiși să participe la informarea pacienților, chiar să-i ajute să aleagă informat dacă vor să devină donatori de organe, dar numai după ce se va stabili împreună cu ei cea mai potrivită formulă: „Să fim consultați, să nu fie băgat pe gât încă ceva care trebuie făcut de medicul de familie”.

 

Registrul de care nu ține nimeni cont

 

     Acum cinci ani și vreo șapte miniștri ai sănătății, a fost creat registrul național de evidență a donatorilor de organe, țesuturi și/sau celule umane. Datele sunt centralizate la MS. Accesarea registrului o pot face doar angajații centrului operativ pentru situații de urgență al MS, la solicitarea coordonatorilor de transplant. Ca să fii trecut în acel registru însă, trebuie să depui un efort considerabil. Costă bani, timp, energie. Nu-ți poți exprima opțiunea decât dacă mergi la un notar public, completezi o declarație-standard, plătești autentificarea, aștepți ca notarul să completeze „formularul electronic de înscriere”, să atașeze și declarația ta în format PDF, iar mai apoi ca registrul să emită o hârtie care atestă că oficial ai devenit donator. Dacă primul tău gând e că merită să pierzi o jumătate de zi pentru un „testament” salvator de vieți, mai gândește-te. Acea jumătate de zi e mult mai bine să o investești în a-ți anunța cele mai apropiate rude de această intenție și a te asigura că îți înțeleg decizia. Chiar dacă te numeri printre puținii care au parcurs anevoioasa procedură, ești înscris în registru și se întâmplă să ajungi în moarte cerebrală, până la urmă decizia va aparține tot familiei. Iar dacă ea refuză să-și dea consimțământul, totul a fost degeaba.
     Majoritatea țărilor cu un registru al donatorilor adună informații fie despre persoanele care doresc să își exprime refuzul, fie și despre acestea, și despre donatori. România nu contabilizează refuzurile. „Or, pe mine mă interesează, de fapt, cei care nu vor. Ca să nu cheltuiesc bani cu ei. Poate să coste și cinci mii de euro declararea unui pacient în moarte cerebrală”, spune Victor Zota. Acesta afirmă că ministerul a conceput registrul fără a consulta ANT. „Câți oameni se duc din proprie inițiativă la notar, ca să facă o astfel de declarație? A, da, ai ceva în mod deosebit împotriva donării, foarte bine, te duci și declari!”, e de părere și Dan Luscalov, coordonator de transplant la Cluj.
     Calitatea de donator nu e înscrisă nici pe spatele cărții de identitate, nici pe carnetul de șofer, nici pe cardul de sănătate, iar dosarul electronic de sănătate adună aceste informații mai degrabă în scop statistic decât pragmatic. Registrul donatorilor ar fi fost singura cale de-a interoga direct și rapid opțiunea persoanei ajunse în moarte cerebrală, numai că felul în care acesta a fost conceput la noi îl face mai degrabă inutilizabil. Cu așa o procedură cronofagă, nu-i de mirare că numărul donatorilor înscriși este, la cinci ani după crearea registrului, de ordinul zecilor. Doar 22 de persoane s-au înregistrat ca donatori în primul an și jumătate de funcționare a registrului.
     În aceste condiții, educarea publicului larg nu poate viza decât generarea cât mai multor conversații în familie pe tema transplantului și donării de organe. Astfel, rudele persoanelor în moarte cerebrală ar lua decizia mai ușor. În practică, această cronologie rămâne una ideală. „Dacă familia cunoaște gândurile mortului, e mult mai ușor pentru ei. Dar 80% din familii n-au discutat niciodată despre asta”, arată Carmen Pantiș.

 

Educarea educatorilor

 

     „Bineînțeles că, dacă medicii de familie ar coopera, probabil că și numărul de refuzuri din România ar fi mai mic față de cel pe care îl înregistrăm la ora actuală. Această latură de educație sanitară din medicina familiei ar trebui mai bine accentuată de cei care finanțează, să li se solicite medicilor să facă o educație sanitară mult mai insistentă, mai coerentă”, consideră Victor Zota. „Medicul de familie ar trebui să fie capabil să ofere informații legate de transplantul de organe, țesuturi și celule, de modalitatea legală prin care se poate face acest lucru, despre conceptul de moarte cerebrală, de tipurile de transplant care se pot face la noi în țară”, admite el. În 2016 concepuse un proiect cu care ANT urma să aplice la fonduri europene. Urma să organizeze, pentru două-trei mii de medici de familie, cursuri de o săptămână pe acest subiect, dar spune că n-a reușit să obțină sprijinul asociațiilor profesionale și al catedrelor de medicina familiei.
     Cu excepția medicilor direct implicați în activitatea de transplant, niciun medic nu beneficiază în România de pregătire formală solidă în acest scop. Nici în facultate, nici în rezidențiat, medicii de familie „nu prea primesc informații în zona asta, învățământul e foarte conservator”, spune Adrian Restian, profesor consultant la catedra de medicina familiei de la UMF „Carol Davila” București, unul din cei care au contribuit la curricula actuală de rezidențiat în medicina familiei.
     Există, într-adevăr, un modul de bioetică și uneori aici se discută și problema transplantului – dar nu din perspectivă medicală. „Discutăm ce informații trebuie să primească pacientul sau familia în anumite situații, ce înseamnă consimțământ informat, ce înseamnă definiția morții”, îmi explică Liviu Oprea, ca
Publicitate
re predă în cadrul acestui modul la UMF „Gr. T. Popa” Iași.
     „Imensa majoritate a medicilor de familie nu au cunoștințe nici măcar elementare despre conceptul de moarte cerebrală și despre transplant”, declară Victor Zota. De cealaltă parte, medicii de familie recunosc că nu se simt suficient de siguri pe ei pentru a iniția discuții în cabinet cu pacienții lor pe tema donării de organe. „Nu mă simt pregătită, cu atât mai mult cu cât reglementarea în domeniu înțeleg că necesită o actualizare”, recunoaște Raluca Zoițanu, medic de familie în București. A citit legislația în domeniu și este la curent cu discuțiile din presă pe tema transplantului. Răspunde întrebărilor pe care i le adresează pacienții referitor la donarea de organe, dar „subiectul nu este prea des adus în discuție”.
     „Nu poți să oferi informații fără să știi niște lucruri. Noi ar trebui să fim instruiți mai întâi după un ghid referitor la această problemă”, crede Sandra Alexiu. „Sincer, eu nu știu cum funcționează rețeaua asta [de transplant] și am pretenția că-s mai informată decât alții”.
     Chiar dacă ar avea toate informațiile necesare, medicilor de familie nu le-ar veni ușor să pornească această conversație. „Dacă pacientul nu inițiază el însuși discuția, este lipsit de delicatețe să o inițieze medicul. Pacientul s-ar putea gândi că medicul i-a descoperit vreo suferință care să-l facă în scurt timp donator”, argumentează Cristian Sever Oană, fost președinte SNMF. Au existat însă cel puțin două pretexte numai bune pentru inițierea acestor conversații: activarea cardului de sănătate și, mai recent, inițializarea dosarelor electronice de sănătate. Deși informațiile culese de medicii de familie la activarea cardurilor nici n-au fost centralizate, experimentul a fost revelator pentru unii medici de familie: și-au dat seama că nu cunosc suficient de bine cum funcționează sistemul de transplant în România. De pildă, Liviu Oprea spune că i se par mai degrabă ascunse criteriile după care se face alocarea de organe, în vreme ce Cătălina Panaitescu a constatat mirată că întrebarea din scrisoarea care însoțea cardul n-avea nicio valoare, pentru că trebuia făcut un act notarial. Așa că „le-am spus pacienților interesați că trebuie să meargă la notar, moment în care interesul lor a dispărut”. Alți medici de familie, precum Sever Oană, au remarcat că pacienții „nu au încredere în sistemul național de distribuire a organelor pentru donare. Îngrijorarea generală, dar rar exprimată de pacienții anxioși, este să nu devină victime ale traficului de organe. (...) Nu vor ca organele lor să fie donate unor piloși, cu complicitatea interesată a doctorilor. Înainte de a cere oamenilor să doneze, va trebui să-i convingem de deplina corectitudine și transparență a sistemului de alocare a organelor pentru transplant”.

 

Argumente pentru implicarea medicilor de familie

 

     În Vest, ideea implicării medicilor de familie în educația pacienților pentru transplant și donarea de organe e departe de a fi nouă. În Canada, preocuparea pentru această idee poate fi identificată încă din 1990, când Canadian Family Physician publica editorialul semnat de Walker și McGrath, despre rolul medicinii de familie în donarea de organe. Aceștia argumentau că „este necesară o mai mare implicare a medicilor de familie atât în sprijinirea aparținătorilor în unitatea de terapie intensivă, cât și prin promovarea activă a donării de organe în activitatea lor de zi cu zi”. Cei doi subliniau că o soluție pentru creșterea numărului de donatori este aceea oferită de cardurile de donator. Un sondaj făcut la vremea aceea în rândul medicilor din Ontario arăta că mulți nu inițiau discuția cu aparținătorii persoanei în moarte cerebrală tocmai fiindcă nu cunoșteau dinainte dorințele pacientului. Cardul de donator poate ajuta atât anesteziștii, cât și familia să depășească această barieră, memorând opțiunea pacientului, iar medicii de familie sunt cei care pot să încurajeze semnarea cardurilor – arătau autorii canadieni.
     Sunt mai multe motive pentru care discuția cu un medic despre donarea de organe poate fi în beneficiul pacienților, argumentau, în 2012, Ladin și Hanto, de la Harvard. Mai întâi, există o relație de încredere între medicul de familie și pacient, construită de-a lungul anilor prin numeroase discuții pe subiecte medicale delicate. Prin urmare, medicii de familie cunosc mai bine preferințele morale și culturale ale pacienților și pot să adapteze optim informația la pacient și să se implice în luarea deciziei. Apoi, profesioniștii din asistența medicală primară au reușit de multe ori să poarte conversațiile dificile cu pacienții despre îngrijirea terminală, crescând numărul de pacienți americani care și-au exprimat opțiunea în documente oficiale. Alegerea statutului de donator sau non-donator le permite pacienților să își păstreze independența, documentând și comunicând dorințele lor pentru eventualitatea în care vor fi puși în situația de a nu mai putea alege pentru ei înșiși. Le permite să aibă încredere că îngrijirea la sfârșitul vieții va fi consistentă cu propria viziune asupra vieții și cu dorințele lor.
     În Germania, responsabil de educația populației generale în domeniul donării de organe este, conform legislației, Centrul federal de educație pentru sănătate. În plus, de la introducerea în 2012 a așa-zisei Entscheidungslösung (reglementarea privind consimțământul), companiile de asigurări sunt obligate să informeze toate persoanele asigurate de posibilitatea donării de organe și țesuturi și de legislația în vigoare. „Obiectivul acestei noi abordări este de a invita toate persoanele adulte să ia o decizie în timpul vieții privind disponibilitatea lor față de donarea de organe post-mortem”, mi-a explicat Axel Rahmel, directorul medical al Agenției germane de transplant (DSO). În timpul procesului legislativ, nemții au luat de mai multe ori în calcul posibilitatea implicării medicilor de familie, însă aceasta nu a devenit o obligație statuată în lege.
     Un studiu efectuat de Centrul federal de educație pentru sănătate a arătat că 95% din medicii de familie ar fi dispuși să discute despre donarea de organe cu pacienții lor. CFES a creat o broșură pentru medicii de familie, ca să le vină în ajutor. Din păcate, nici nemții nu au rezolvat încă problema rambursării acestor servicii de consiliere, destul de cronofage, mi-a mai explicat Axel Rahmel, astfel că se fac de obicei în regim de voluntariat. Ca să vină în sprijinul medicilor de familie dispuși să discute cu pacienții donarea de organe, DSO a dezvoltat o platformă de e-learning disponibilă gratuit pentru medici.

 

Secretul spaniolilor

 

     De 25 de ani încoace, Spania este liderul mondial în transplant, iar în 2016 și-a bătut propriul record la numărul de transplanturi efectuate: 4.818, față de 4.769 în anul anterior, conform raportului publicat în ianuarie de Organizația națională de transplant (ONT). Sunt 40 de donatori post-mortem și peste 100 de transplanturi efectuate la un milion de locuitori. Pentru comparație, în 2016, în România au fost efectuate 123 de prelevări de organe. Pe spanioli i-a ajutat nu atât implementarea unui sistem opt-out, cât alocarea profesioniștilor potriviți (în special ATI, dar nu numai) în unitățile medicale-cheie, pentru a se asigura că donarea se produce rapid, atunci când un pacient moare în condiții care permit prelevarea de organe.
     Ca să înțeleg de ce funcționează așa de bine sistemul spaniol de transplant, am stat de vorbă cu Maria Valentin, nefrolog și expert ONT. Sistemul este organizat la trei niveluri: național, regional și spitalicesc. Coordonatorii de transplant, numiți de directorii medicali ai spitalelor, lucrează independent de echipele care fac propriu-zis transplantul și, deși au ca principală sarcină detectarea potențialilor donatori, sunt implicați și în promovare, training și educație, relații media, management al resurselor și cercetare, spune experta din Spania. Un accent important este pus pe educație și formare, având ca public țintă diferite categorii de profesioniști în domeniul sănătății, implicați în diferite grade în procesul de transplant. Spaniolii acordă o atenție sporită colaborării cu mass-media în diferite proiecte, însă nu investesc în campanii de comunicare proprii menite să crească numărul de donatori. „Nu credem în eficiența lor. În schimb, petrecem destul de mult timp lucrând cu mass-media, fiindcă sunt cei mai buni aliați ai noștri în dezvoltarea culturii donării de organe. Scopul nostru nu este să avem multe carduri de donatori, ci donatori reali. Cheia modelului spaniol este rețeaua extensivă de coordonatori de transplant, care vorbesc cu familiile”, a spus Matilde Duque, ofițer de presă ONT. Coordonatorii de transplant organizează diferite conferințe și cursuri, inclusiv pentru medicii de familie. Pentru a facilita comunicarea cu publicul larg, ONT are și o linie telefonică disponibilă 24 din 24 pentru persoanele care vor să pună întrebări legate de transplant și donarea de organe.
     Beneficiind și de încrederea foarte mare a populației în sistemul de sănătate și în ideea de transplant, spaniolii salvează anual peste patru mii de oameni prin chirurgia de transplant. Într-un studiu publicat în 2004 în jurnalul spaniol de medicină primară, coordonatorii activității de transplant din regiunea Murcia au încercat să determine importanța profesioniștilor din asistența medicală primară în educația pentru sănătate pe tema donării de organe. Au ajuns la concluzia că: „deși foarte puțină informație privind donarea de organe este transmisă prin intermediul asistenței medicale primare, atunci când acest lucru se întâmplă, are un impact pozitiv dacă informația este favorabilă donării și un impact negativ dacă atitudinea medicului nu favorizează donarea”.
     În Olanda, medicii de familie nu joacă un rol structural în educarea publicului privind donarea de organe și studiile olandezilor spun că majoritatea medicilor nici nu cred despre ei că ar trebui să joace acest rol, ne-a explicat Jeantine Rieger, de la Fundația olandeză de transplant. Dacă pacienții pun întrebări pe acest subiect în cabinetul medicului de familie, practicianul olandez îi direcționează, de regulă, către organizații ca Fundația olandeză de transplant.

 

Act de încredere

 

     Un foarte interesant capitol din volumul „Organ Shortage” (2011) explorează ipoteza că mai multă educație publică privind donarea de organe va crește numărul de donatori, eliminând decalajul dintre „cerere” și „ofertă”. Analizând eforturile făcute de britanici în promovarea de organe, autorii demonstrează că, în contextul actual, cea mai rațională strategie este aceea de a combina educația pentru donarea de organe cu educația pentru prevenția bolilor cronice. Tot ei atrag atenția că numărul donatorilor de organe nu va crește până când cei care se ocupă de comunicare nu vor recunoaște și nu vor aborda direct incertitudinile și temerile oamenilor privind transplantul și donarea de organe.
     În ultimii ani, Spania a avut de aproape opt ori mai mulți donatori post-mortem la milionul de locuitori decât România (40 vs. 5,65). Decalajul e doar parțial explicat de diferențele dintre sistemele de transplant din cele două țări, iar restul îl explică nivelurile foarte diferite de încredere a populației în sistemul medical și în rețeaua de transplant.
     Donarea de organe e, întâi de toate, un act de încredere, pe care familia îl face când acceptă vestea morții. Moartea potențialului donator nu e definită de criterii convenționale (rece, rigid, livid), ci de un set de criterii clinice care stabilesc fără echivoc că trunchiul cerebral nu mai funcționează. Pacientul are încă o culoare sănătoasă în obraji, e cald, pare să respire normal, deși ajutat de ventilator. E nevoie de multă încredere ca familia să accepte că pacientul chiar a murit. Primul instinct e al fricii că medicii ar subtrata pacientul, pentru a se asigura că acesta devine donator de organe.
     La nivelul întregii societăți, să atingi o rată a refuzului de sub 20%, cum se putea lăuda România pe final de 2016, înseamnă să ai populația de partea ta. Dacă ajungi în doar câteva luni la o rată de refuz dublă, șansele sunt să fi construit un castel de nisip. Așa cum reportajele care au vorbit de viețile salvate prin transplant au adus populația de partea rețelei de transplant, cele care au scos scheletele din dulapurile sistemului de transplant au îndepărtat oamenii de ideea donării. Încrederea este cea mai fragilă dintre resurse. Și trebuie hrănită prin educație. Onest, sistematic, strategic. Iar educația pentru sănătate, într-un sistem bine pus la punct, revine în primul rând medicinii de familie.

 


 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală