resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Motive pentru a scrie

Autor: Prof. dr. Gabriel M. GURMAN | 10 Februarie 2017
     Unul din subiectele care m-au pasionat în ultimii ani a fost faptul că, din toate profesiunile așa-zis liberale, medicina a „donat” literaturii cei mai mulți scriitori. Aceasta pare a fi o realitate certă, deși nimeni până acum nu s-a aventurat să caute profesiile de origine ale multor scriitori, fie ei ingineri, avocați ori economiști. Dar toți cei care se consideră cititori de literatură „bună” știu că Duhamel, Somerset Maugham, Cronin, Conan Doyle sau Cehov au absolvit o facultate de medicină, indiferent dacă după aceea au profesat sau nu în această meserie pur umană.
    Într-un eseu publicat în Statele Unite în urmă cu ani buni, încercam să analizez motivele care ne împing pe noi, medicii, spre cuvântul scris (dar nemedical) și care transformă pe unii din noi în adevărați mânuitori ai penei literare, de cele mai multe ori fără nicio pregătire formală. Explicațiile prezentate în acel eseu erau toate de proveniență profesională, adică luate din practica de zi cu zi. Scriam că noi, clinicienii, prin forța meseriei, acumulăm zilnic povești umane, pe care le numim anamneză și care, de fapt, pot deveni cu ușurință subiecte de schițe, nuvele sau chiar romane. Un pacient în vârstă de 80 ani, suferind de insuficiență cardiacă, izolat în casă, părăsit de copiii ce se află peste mări și țări, văduv de mai bine de un deceniu și care se trezește într-o bună dimineață în retenție urinară – ce subiect poate fi mai potrivit pentru a scrie o schiță sau o nuvelă despre decrepitudinea socială și umană a individului zilelor noastre? Așa cum ne place să credem și să declarăm cu fiecare ocazie, și noi, medicii, suntem ființe umane, cu sentimente și gânduri. Ca orice ființă umană, fiecare dintre noi absoarbe din viața sa profesională aspecte care ne pun pe gânduri și ne obligă să ne gândim la cele văzute și auzite, în imposibilitate de a le trece cu vederea. Și atunci, ce e mai natural decât, odată întors acasă, în mediul familial ce ne oferă căldura și liniștea sufletească atât de necesare pentru a lua totul de la capăt, să simțim o acută nevoie de a pune pe hârtie (adică în calculator) acele gânduri și imagini care nu ne dau pace?
    Deși nimeni dintre noi nu poate muri cu fiecare pacient decedat, nu se poate să nu lase urme dispariția în neant a unuia din pacienții pentru a căror viață am luptat și am pus la dispoziție tot ce știam și, nu de puține ori, medicul găsește sublimația necesară în a scrie „ceva” inspirat de istoria medicală a nefericitului pacient; în felul acesta, medicul își descarcă gândurile și, poate, de multe ori, reușește să uite deznodământul tragic și să treacă mai departe, la următorul pacient, a doua zi de dimineață.
    Un fenomen interesant, pe care l-am depistat în lungile mele căutări de explicații ale tendinței medicului de a scrie, e faptul că imensa majoritate a subiectelor tratate de ceea ce numim „medici-scriitori” nu se referă direct la pacienți sau maladii. Desigur, meseria își pune amprenta pe cuvântul scris, dar acest fapt nu e nici pe departe ubicuitar, mai ales dacă ne gândim la acei scriitori care au abandonat medicina foarte devreme după absolvirea studiilor și s-au dedicat beletristicii. Această realitate m-a pus pe gânduri și mi-a șubrezit, într-o anumită măsură, teoria expusă mai sus, legată de nevoia medicului de a transpune în scris aspecte din viața sa profesională. Dar m-am autoliniștit, spunându-mi că nimic nu e perfect în lume și că realitatea care ne înconjoară e atât de diversificată încât lasă loc la mai mult de o singură explicație pentru același fenomen.
    Citatul alăturat, preluat din unul din interviurile celui care a devenit scriitorul preferat al multor vorbitori de limbă spaniolă, l
Publicitate
ărgește în mod cert lista motivelor care te împing spre a scrie. N-am idee dacă fraza se referă în mod veridic la adevăratul impuls al lui Arturo Perez-Reverte de a scrie, deși e clară declarația sa în această direcție. Cariera sa profesională a demarat ca reporter, dar, curând, s-a dedicat beletristicii, a scris romane, unele foarte reușite, altele mai puțin, dar mai ales a dovedit cu prisosință abilitatea de a se concentra asupra unui subiect greu de tratat, de a petrece timp îndelungat în biblioteci și de a aprofunda aspecte care în aparență nu sunt deloc interesante pentru marele public cititor, cum ar fi volumul despre Clubul Dumas, dedicat în întregime profesiei de anticar de cărți demult dispărute. Citindu-l, ai senzația că autorul e scriitor profesionist în adevăratul înțeles al cuvântului și de aceea Perez-Reverte ocupă un loc de frunte pe lista scriitorilor mei preferați.
    Nu, nu e intenția mea de a transforma această rubrică într-una de critică literară. De aceea, mă voi întoarce la citatul alăturat și voi încerca să trag spuza pe turta mea și să dovedesc că el se potrivește imaginii pe care, personal, mi-am făcut-o, de-a lungul carierei, despre personalitatea confraților. Iată o frază care cere o completare și anume că nu există un singur tip de personalitate a medicului și cu atât mai puțin a medicului-scriitor.
    Și totuși, scriam, nu demult, că dezvoltarea psihologică a medicului începe cu faza în care el sau ea se consideră adjunctul lui Dumnezeu, până la stadiul în care devine convins(ă) că Dumnezeu e adjunctul său! Această vorbă de duh cuprinde, fără discuție, un sâmbure de adevăr. Medicul posedă un ego îndeajuns de dezvoltat, ce reflectă o opinie foarte favorabilă despre sine. Știm să ne mândrim cu fiecare succes profesional, dar, în același timp, suntem în stare, cu ușurință, să uităm sau să facem abstracție de orice eșec. La Perez-Reverte, această caracteristică poartă numele de iubire de sine și aș minți dacă aș nega că, nu de puține ori, am întâlnit confrați ale căror sentimente pozitive pentru propria lor persoană nu cunoșteau limite. Fără discuție, totuși, că această frază se referă la o minoritate a slujitorilor lui Esculap. Dar cea de-a doua remarcă a scriitorului spaniol are mai mari șanse de a fi acceptată de cei mai mulți dintre noi. Părerea mea fermă e că, în general, noi, medicii, dorim din tot sufletul să fim iubiți (dacă nu admirați!) de cei din jurul nostru și, mai ales, de pacienții noștri. Nimic peiorativ sau de condamnat în această dorință. A nu se uita, ne-am ales profesia de tămăduitori pentru a ne servi semenii și, de cele mai multe ori, știm să ne mulțumim cu recompensa spirituală, provocată de succesul tratamentului, salvarea pacientului, și, de ce nu, dezvoltarea în sufletul acestuia a unui sentiment pozitiv, de adâncă apreciere și uneori de adulare față de cel care i-a prelungit viața sau i-a ameliorat-o în mod substanțial.
    Dar oare această tendință naturală e suficientă pentru a așeza doctorul la masa de scris? Cine-i poate asigura medicului devenit peste noapte scriitor aprecierea publicului cititor? Oare mai există cineva pe lumea asta care să nu fie conștient de faptul că, pentru fiecare scriitor apreciat și iubit de masele de scriitori, sunt zeci (dacă nu sute) de alți mânuitori de condei care rămân tot restul vieții necunoscuți?! Acesta este motivul pentru care pot fi de acord doar parțial cu conținutul citatului alăturat. Eu rămân la părerea mea, că ceea ce ne face pe noi, doctorii, să împărtășim altora gândurile și poveștile culese în viață e nevoia de a găsi un sublimat care să ne permită să comunicăm ce ne preocupă fără să fim obligați „să dăm cărțile pe față” și să ne deschidem sufletul în fața celor ce ne înconjoară.
    În anturajul meu profesional nu se găsesc mulți medici care să se fi dedicat beletristicii și nu am nici cea mai mică idee care e proporția lor în rândurile confraților mei din România. Dar nu mă îndoiesc de faptul că, și în prezent, există pe plaiurile mioritice colegi care își petrec, ca mine, o bună parte a timpului liber așezați la masa de scris și că printre ei se află cititori ai săptămânalului „Viața medicală”. Pe aceștia îi invit să comenteze cele de mai sus și să-și expună părerea asupra subiectului în cauză.

 

Până la urmă, oamenii scriu pentru a se distra, din motive emoționale, din iubire de sine sau pur și simplu pentru a se face iubiți de alții. Și eu scriu exact din aceleași motive.”
(Arturo Perez-Reverte, n. 1951)


 

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală