resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Memoria înaintașilor

Autor: Prof. dr. Mircea Ioan POPA | 10 Februarie 2017
    Evenimentele din miez de noapte, actul normativ cu un număr aparent simbolic (treisprezece) și toate reacțiile mi-au adus aminte de decembrie 1989, de 12 și 23 ianuarie 1990, de martie și de aprilie-iunie 1990, ca și de situații mai recente. Sunt momente în care ajungi să îți recunoști slăbiciunea, pentru că te uiți, nu înțelegi, te simți copleșit și văzându-le pe toate împreună îți pui o sumedenie de întrebări. Colegialitate sau necolegialitate? Unde? În ce condiții? Cum să te adresezi tinerilor și să ai speranța că ei vor rămâne în țară și că vor acționa împreună, colegial, când au atât de multe antimodele? Cum văd tinerii de acum, fără să aibă experiențele pe care unii dintre noi le-am trăit, tot ceea ce se petrece? Cât de puternici pot ei să fie pentru a rezista, pentru a nu răspunde la rău cu rău?
    În multe dintre discuțiile pe care le-am purtat, amintind despre suferințele înaintașilor noștri, am primit destule replici necăjitoare, precum: „Nu ne interesează acum aceasta, noi suntem astăzi și trăim în alte vremuri”. Depinde, în cazul fiecăruia, cum a crescut, care este „tipul de istorie” învățat acasă și la școală (nu toți profesorii predau la fel, nu toți includ și pasiunea pentru adevăr în misiunea lor de dascăli), modul în care a fost călăuzit încă de la primii pași. Ca să ajungem la colegialitate (sau să evităm excesele de necolegialitate) trebuie să primim un anumit tip de învățătură, încă de mici, altfel este greu și degeaba ne vom plânge mai târziu.
    A trecut încă un 5 februarie. Din istoria care „nu se învață la școală” putem cunoaște ce se comemorează în fiecare an, începând cu 1990, la 5 februarie, la Sighet. S-a născut la 8 ianuarie la Bădăcin (localitate atestată documentar din 1213), în Ardeal, și a trecut la cele veșnice la 5 februarie 1953, după o incredibilă suferință, Iuliu Maniu. A fost numit „creatorul Marii Uniri” din 1918. Om politic, deputat român deTransilvaniaînDieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru alRomâniei, președinte al Partidului Național Român din Transilvania, președinte alPartidului Național-Țărănesc. Unificator și creator al statului național modern, la Alba Iulia, a spus cu ocazia Adunării naționale de la 1 Decembrie 1918: „Privim la înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. La 2 decembrie1918a fost ales președinte alConsiliului Dirigental Transilvaniei și a îndeplinit în același timp și funcția de ministru de interne. A fost membru de onoare (din1919) alAcademiei Române.
    În aprilie 2013 s-a dezvelit, în amintirea celor 65 de ani care au trecut, o placă „IN MEMORIAM – 65 DE ANI DE LA MAREA DRAMĂ A ACADEMIEI ROMÂNE”. În partea de jos sunt scrise următoarele cuvinte: „Am gravat în piatră drama colegilor – membri ai Academiei Române – cu credința adâncă și curată că iertarea este omenească, este creștinească dar și cu convingerea fermă că uitarea (poate) naște noi monștri. 4 aprilie 2013”. Acești membri de seamă ai Academiei Române apar grupați în patru categorii: excluși în 1948, întemnițați și decedați în închisorile comuniste; excluși în 1948, întemnițați în închisorile comuniste; excluși în 1948; excluși în 1948 și realeși după 1955.
    Toate numele trebuie citite cu pioșenie, pentru fiecare dintre ele merită să căutăm informații, să le cunoaștem și să le putem spune celor mai tineri (deși, sunt convins că sunt destui tineri care ar putea să ne împărtășească ei din cunoștințele lor de istorie, pentru că sigur există încă tineri pasionați, demni de tot respectul). Îi menționez acum doar pe cei nouă care și-au dat viața în închisorile comuniste: Victor Bădulescu, Gheorghe I. Brătianu, Mircea Cancicov, Alexandru I. Lapedatu, Iuliu Maniu, Alexandru Marcu, Zenovie Pâclișanu, Radu R. Rosetti, Gheorghe Tașcă.
    Într-o lume înțesat
Publicitate
de epigoni, în care istoria României și a românilor „stă la coadă” așteptând să i se permită transmiterea către tinerele generații, când de 27 de ani constatăm că sunt atât de multe aspecte ale ei „care nu se învață la școală”, nu este permis să ne uităm înaintașii. Tot așa, nu este permis să considerăm că noi trăim „alte timpuri”, că avem vreun merit doar pentru că existăm, că ne putem permite orice și oricând. Dimpotrivă, să ne plecăm în fața și în amintirea celor datorită cărora existența noastră este altfel. Academicienii care au pierit în închisorile comuniste în perioada 1949–1959 au fost economiști, istorici, profesori universitari, oameni politici, avocați, miniștri și prim-miniștri, preoți, președinți ai Senatului României, generali de armată, rectori.
    De 27 de ani, la 5 februarie (sau în apropiere de această dată), comemorăm trecerea la cele veșnice a lui Iuliu Maniu, membru al Academiei Române. Din cercetări ale istoricilor de la „Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România”, din mărturii culese de la cei care au supraviețuit, aflăm cum au fost răsplătiți iubitorii de neam și țară, creatorii sau participanții la întemeierea statului național modern. „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân și foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat și nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală și fiind subnutrit”, este una dintre mărturisiri. Avea aproape 80 de ani. În ciuda dificultăților și interdicțiilor, prin unitatea celor aflați în suferință, în condiții pe care noi nici măcar nu putem să ni le imaginăm, mai aflăm și că „Maniu tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se sculase de dimineață, și-a spus rugăciunile și a așteptat cu nerăbdare preotul. Iar după spovedanie a rostit împăcat: «Acum pot să mor»”. Se pare că în ultima parte a vieții sale i s-a permis unui preot bănățean să îi stea aproape. Astfel ne-au rămas și aceste mărturii: „Marele om politic avea picioarele putrezite, în niște pantaloni ca de tablă. A cerut o găleată de apă caldă, l-a spălat pe bătrân și i-a tăiat cu o foarfecă primită de la un gardian milos armura de puroi, putreziciune și umezeală. I-a curățat escarele, dar picioarele erau deja necrozate. I-a îndepărtat viermii din țesuturile moarte. A fost lucid, conform mărturiilor preotului, până în ultimul moment al vieții pământene: «Mergeți și vestiți cauza noastră», i-ar fi spus pe patul de moarte”.
    Ne putem imagina, oare, această răsplată „oferită” cuiva care a făcut atât de mult bine poporului și țării sale? Regimului îi era frică până și să îi pronunțe numele. „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruța poposită în curtea închisorii, uruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor ferecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă”. Directorul închisorii ar fi comunicat, la București, conform arhivelor, doar atât: „În celula nr... s-a stins lumina”. Trupul marelui român, pus într-un sac, a fost aruncat într-o groapă, undeva unde numele pus de localnici era „Cimitirul săracilor”, fără cruci, aproape de linia ferată. Trupul celui care și-a închinat toată viața neamului său. Martirii au fost mult mai mulți. În fosta închisoare din Sighet a fost întemeiat în 1993 „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, muzeu ce merită să fie vizitat de fiecare român. Acolo sunt prezentate alte mărturii și tot acolo se pot citi, inscripționate, numele multor eroi, celor cărora le datorăm atât de mult.
    Revenind la acest februarie 2017 și la descumpănirea pe care am resimțit-o aprig în urmă cu mai bine de o săptămână, nu pot să uit nici reverberațiile din unele seri și nopți care au trecut. Au fost și tineri, unii dintre ei viitori colegi, care au lăsat deoparte învățatul pentru examene și au mers împreună să ceară ca România să fie acea țară în care ei să dorească să rămână, pe ai cărei pacienți să dorească să îi trateze. Iar dacă lucrurile în țara noastră revin pe un făgaș aproape de normal, atunci putem din nou să ne gândim la colegialitate și la dorința unei unități în bine, pentru noi, pentru ai noștri, pentru cei pe care îi avem sau îi vom avea în grijă, fără a uita. Nu avem dreptul să întinăm memoria înaintașilor noștri.
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală