resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Unde este performanța?

Autor: Adrian GHEORGHE | 10 Februarie 2017
    Se dă fraza: „În absența unei politici și a unui sistem național de asigurare și îmbunătățire a calității, nu există date de performanță clinică ce să permită corelarea utilizării serviciilor de sănătate cu rezultate care reflectă contribuția acestora la starea de sănătate”. Afirmația nu este extrasă dintr-un raport obscur, ci din Strategia națională de sănătate 2014–2020, capitolul 3.2 – performanța sistemului de servicii de sănătate. Nu este nici măcar scoasă din context: ea încheie introducerea subsecțiunii 3.3.2 – eficiență și sustenabilitate financiară, care continuă cu discuții privind sectorul spitalicesc și medicina primară. Așadar, numita frază nu poate fi scoasă din context nici măcar cu exces de zel, deoarece ea sintetizează contextul însuși. Presupunând, cu indulgență, că nu s-au schimbat foarte multe de la momentul elaborării și adoptării strategiei, fraza cu pricina este o descriere asumată a realității pe care o ocupăm. Ironic, întreaga secțiune 3.3.2 a strategiei începe cu o referire la raportul European Healthcare Consumer Index (EHCI) 2013, în care România se afla pe penultimul loc din Europa din perspectiva consumatorului de servicii de sănătate. Între timp, a ieșit și raportul EHCI 2016, care ne plasează pe ultimul loc, astfel că realitatea pe care o ocupăm e solidă: în picaj. În traducere liberă, revenind și sumarizând, nu cunoaștem și nici nu avem sisteme pentru a descoperi măsura în care a primi îngrijiri medicale în România, la nivel populațional, face mai mult rău decât bine. În ansamblu, așadar, și în sens pur statistic, pentru a alege rațional între a merge la medic sau la spital și a sta acasă, poți la fel de bine să dai cu banul, fără să te gândești prea mult. Nu există date care să încline balanța deciziei într-o parte ori în alta. La nivel anecdotic și individual, aceste lucruri se cunosc: „Dacă iau ceva din spital?”. Iată că ele nu au fost niciodată doar povești: strategia e dovada vie că ele răsună și au un corespondent oficial până sus de tot, la nivel de politici de sănătate.
    Mișcarea logică, la nivel înalt, pentru a corecta o astfel de situație este a pune accentul pe performanța serviciilor de sănătate. În realitate, trăim un paradox cu a cărui speță suntem obișnuiți din plin. Pe de o parte, strategia reflectă consistent un interes pentru performanță – în paranteză fie spus, în egală măsură reflectă interes pentru multe lucruri care sună bine. Eficiența este, cel puțin formal, declarativ, atât o valoare, cât și o arie strategică de acțiune. Problema este că eficiența și performanța sunt discutate preponderent în contextul măsurilor verticale precum programele naționale de sănătate: performanța programului de vaccinare, a programului de TB, donare de sânge, screening și altele. Nu există niciun plan pentru abordarea performanței la nivelul întregului sistem de sănătate și asta reprezintă o probl
Publicitate
emă, pentru că mesajul care se degajă este clar: structural, lucrurile rămân la fel și vom încerca să le eficientizăm cât putem, pe la colțuri. Discursul global privind măsurarea și îmbunătățirea performanței are în centru sistemul de sănătate în ansamblul său ca unitate de analiză, deoarece numai la acest nivel pot fi atinse obiective strategice la nivelul întregii populații. Gândirea în termeni de sumă de programe verticale este vetustă, deoarece irosește resurse atât în sens contabil, prin duplicarea eforturilor, cât și prin costuri asociate lipsei de coordonare. Desigur, au mare dreptate cei care spun că, înainte de a comasa și elimina, trebuie să pui ceva în loc. Tranziția către integrare necesită efort și planificare, nu se poate face dintr-o dată, însă este necesară deoarece numai o astfel de abordare poate spera să ofere îngrijiri pentru toți la un cost de oportunitate acceptabil. Alternativa cea mai „optimistă” nu poate fi decât o canibalizare reciprocă a programelor, unde programele performante le scot din joc (în competiția pentru resurse) pe cele mai leneșe sau mai puțin relevante. Alternativa realistă e perpetuarea unui
dolce far niente în care toată lumea supraviețuiește la ralanti. În ambele cazuri, pacienții și sistemul pierd.
    De cealaltă parte a paradoxului privind performanța, documente precum strategia sunt o sumă de vorbe goale fără legătură cu deciziile concrete de politică de sănătate. Succint, performanța e determinată de modul cum resursele sunt transformate în rezultate și conduc la impact. Majoritatea covârșitoare a deciziilor privind performanța se referă însă la resurse și prea puține se leagă de rezultat. Alocarea a și mai multor resurse este prezentată drept soluția pentru a îmbunătăți performanța: mai mulți bani, salarii mai mari, spitale mai multe și mai mari, medicamente mai multe. În rest, totul poate rămâne la fel. Pentru procesul de transformare a resurselor în rezultate, în schimb, se fac foarte puține. Criterii de prioritizare a investițiilor în infrastructură nu există (dar se planifică investiții!). Capacitatea analitică și de absorbție a rezultatelor analitice este foarte redusă. Sistemele de monitorizare a impactului folosirii resurselor sunt cvasiinexistente. Până și sistemele de monitorizare a alocării și gestionarii resurselor sunt ca vai de ele, în condițiile în care, de exemplu, guvernanții își aduc aminte că spitalele acumulează datorii numai atunci când nu se găsește nicio altă soluție și buboiul stă să crape. Cel mai adesea, când nu se găsește niciun „binefăcător local” (un sponsor privat, un primar sau președinte de consiliu județean) care să ia problema în propriile mâini. Criteriile de desemnare a managementului se înscriu în aceeași categorie: nu contează transparența și ce știi, contează mai mult „vechimea” și pe cine știi. Ca și cum acestea două reprezintă garanții că poți obține rezultate; nu, dar pot reprezenta garanții că ai acces la resurse, fără de care nu se poate vorbi de rezultate. Și nici nu e cazul să se vorbească, oricum nu numără nimeni.
    Paradoxul performanței în serviciile de sănătate din România, fără a fi unul de tip nou, este că actele și faptele sunt complet disonante: preocuparea pentru rezultate e doar declarativă și accesul la resurse domină discursul. Oricine promite în primul rând resurse le poate oferi, dar nu va putea garanta și rezultate fără a se angaja la unele schimbări structurale. Sistemul de sănătate românesc nu este atât de bananier pe cât ar fi atractiv să credem, ci doar unul mediocru, pentru care nu-și asumă nimeni răspunderea de a îl face mai bun.

 

 

Sistemul de sănătate românesc nu este atât de bananier pe cât ar fi atractiv să credem, ci doar unul mediocru, pentru care nu-și asumă nimeni răspunderea de a îl face mai bun.”

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală