resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Teama de malpraxis și medicina defensivă

Autor: Dan Dumitru MIHALACHE | 6 Ianuarie 2017
     Tratamentul incorect sau neglijent aplicat de un medic unui pacient căruia îi produce prejudicii de orice natură, în relație cu gradul de afectare a capacității fizice și psihice, poartă numele de malpraxis. Dovedit, malpraxisul atrage după sine răspunderea penală, civilă sau disciplinară a personalului medical, pentru erorile profesionale săvârșite în exercitarea actului medical. Această temă a fost larg dezbătută la Congresul de anul acesta al Clubului Regal al Medicilor, motiv pentru care am apelat la conf. dr. Dan Ulmeanu, președintele congresului, care ne-a explicat câteva aspecte cu privire la malpraxisul medical, la ce conduce teama de malpraxis, dar și despre practica medicală în sectorul privat.
    Dan Ulmeanu este medic primar chirurgie generală și toracică, șeful Secției de chirurgie generală și toracică a Spitalului Băneasa, din cadrul rețelei private de sănătate „Regina Maria” și conferențiar în cadrul Departamentului disciplinelor medico-chirurgicale și profilactice la Universitatea „Titu Maiorescu”, București.

 

    – Este malpraxisul sperietoarea medicului? Ați fost foarte generoși în a aloca timp acestei teme la congresul de anul acesta. De ce?
   – Pe de-o parte, totul a pornit de la dorința noastră, a medicilor, de a ne plasa într-o zona sigură, deci să oferim pacientului nostru toată siguranța, iar pe de altă parte, pentru că medicul din România se simte amenințat permanent de spectrul malpraxisului. Este o teamă care nu poate conduce decât la o medicină defensivă. O medicină care în privat nu-și găsește loc. Pentru că aici nu poți să-ți selectezi pacientul, așa cum cred unii. Asta-i o păcăleală: dacă pacientul vine și spune că „vreau să mă operez aici în privat”, nu poți să-i spui că „dumneata ai o boală grea, nu pot să te operez”.

 

   – Sunt medici care de teama malpraxisului, nu depășesc pentru nimic în lume cadrul stabilit de ghiduri și protocoale. Dar, pe de altă parte, există și medici pentru care acesta nu este un impediment, dacă starea pacientului impune trecerea dincolo de acest cadru. Care dintre ei nu procedează bine?
   – Ceea ce trebuie să înțelegem este că protocolul este valid la nivel de statistică, dar fiecare caz în parte este un om, care are o boală. El nu este o cifră într-o statistică, deși îl vom regăsi și în acest fel. Atunci când îl ai în față, însă, el este un caz. Un caz care trebuie judecat punctual. Pentru o judecată clinică anume nu te poate judeca nici măcar statistica. Ne aflăm într-o zonă foarte interesantă – terapia personalizată. Pe de-o parte, avem un ghid care spune ce să facem unor pacienți care se încadrează într-o anumită clasă, iar pe de altă parte ar fi bine să avem o terapie personalizată pentru fiecare pacient în parte. Dacă justifici că ai făcut corect, chiar în lumina ghidului, dar pentru cazul acela ai trecut dincolo de ghid, asta nu se cheamă că nu ai respectat ghidul, ci că ai adaptat ceea ce știi că trebuie să faci pentru pacientul respectiv.

 

Adevărat, dar incorect

 

    – Dar în cazul unui eșec, comisiile de malpraxis țin cont tot de ghiduri.
   – Este adevărat, dar în același timp nu este corect, pentru că noi judecăm fiecare caz în parte. Noi nu judecăm ghidurile. Medicina defensivă te trimite în zona de ghiduri, unde pacientul va fi depersonalizat. Acolo nu mă mai interesează nici cum îl cheamă, nici ce face, nici nu vreau să-l văd. Vreau să văd un dosar medical. Pacientul nu există. Eu văd hârtiile și mă uit unde se potrivește ghidul. Și atunci se pune întrebarea: ce nevoie mai avem de doctor? De ce nu chemăm un registrator medical? Registratorul vede parametrii, pune o grilă ca la examen și spune: aveți atâtea puncte, care vă duc în zona de tratament cutare. Urmați firul de culoarea cutare și vă duceți la tratamentul potrivit, unde o mașină vi-l administrează. Deci, cu un registrator, câteva mașini și trei roboți putem rezolva toată treaba. Asta înseamnă să nu înțelegi exact ideea de ghid sau ideea de protocol. Dacă o înțelegi atât de absurd, aici vom ajunge. Din fericire nu se întâmplă acest lucru nici la noi și nici alt­undeva în lume.

 

    – Asta înseamnă ca în afară de cunoștințe, medicul să aibă și curajul de a trece dincolo de ghiduri și protocoale.
   – Da, noi trebuie să avem curajul să oferim pacienților noștri cel mai bun tratament, completând ghidurile, nu opunându-ne lor. Pentru asta trebuie să ai curaj, să fii un bun profesionist, să ai o poziție bună, iar acest lucru să nu fie considerat un experiment sau ignoranță. Lumea trebuie să înțeleagă că dacă un anume specialist, într-un board compus din alți specialiști, a hotărât un lucru, lucrul acela are valoare de lege pentru pacientul respectiv. Dacă te dai un pas înapoi și spui „ghidul mă obligă să fac așa”, alții spun la fel, atunci cu toții ne retragem un pas înapoi. Noi trebuie să facem medicină făcând un pas înainte. În alte țări, dacă judecătorul dă o decizie, decizia aceea este considerată lege validă pentru un alt proces asemănător. În această situație, boardul la care făceam referire este un fel de judecător pentru pacientul respectiv. El trebuie să își asume responsabilitatea asta când
Publicitate
face ceva, și și-o asumă. Iar atunci când vine o altă instituție, nu neapărat pricepută în medicină, și te acuză că ai făcut lucrurile prost, acest board trebuie să aibă puterea, prin profesionalism, să demonstreze că nu este așa.

 

    – Există în România această instituție a boardului?
   – În teorie, da, există. În practică însă, o găsim doar în spitalele care au de respectat standarde înalte de calitate. Funcționează în special în spitalele care negociază patologia oncologică. Așa cum funcționează ele, șchiopătând mai mult sau mai puțin, în curând asta trebuie să fie regula: boardul să aibă valoare de legiuitor, să fie obligatoriu și recunoscut. Dacă ele se fac numai așa, că vrem noi să le facem – când chirurgul, de exemplu, ar vrea să opereze, nimeni nu îl întreabă de ce vrea să opereze, sau oncologul află despre caz ultimul, sau anatomopatologul este implicat într-un mod aproximativ și nu este informat asupra materialului care îi este trimis și nici el nu oferă un feedback –, atunci lucrurile merg în cel mai prost scenariu posibil. În schimb, dacă acest board funcționează pentru că este obligatoriu să existe, este compus din specialiști bine pregătiți în zona lor, fiecare înțelege responsabilitatea, iar responsabilitatea comună este invocată când este cazul, atunci pacientul va avea cel mai bun tratament. Vreau să spun că un pacient care plătește un serviciu trebuie să primească cel mai bun serviciu, asta strict din punctul de vedere al contractului financiar. Că noi, medicii, punem grija pentru pacient pe primul plan, asta facem oriunde. Și în spitalul de stat, tot asta făceam, doar că acolo aveam sau nu aveam resurse. Aceasta este singura diferență între privat și public, pentru că noi suntem aceiași doctori, pacienții sunt aceiași.

 

    – Și totuși, factorul economic dictează de multe ori actul medical.
   – Da, din păcate, numai că acest factor ar trebui să dispară din ecuația sănătății. Sănătatea nu trebuie evaluată așa, pentru că atunci se pune întrebarea: ce este mai ieftin, să tratez un pacient un timp oarecare, sau să-l eutanasiez? Ce mă costă mai puțin? Eutanasia. Atunci, să avem o viziune nazistă asupra vieții și pe cel care nu este în stare să se susțină până la pensie, să producă suficienți bani, să-l eutanasiem? Asta ar fi ideea? Așa ceva nu poate exista! Dacă înțelegi că asta nu poate exista, că îți asumi o politică de sănătate care presupune și să investești în sănătatea oamenilor fără să vrei neapărat să ai în balanță un câștig în partea cealaltă și să vrei să ai o societate sănătoasă, trebuie să ai un sistem financiar sănătos. Dacă înțelegi că toate eforturile trebuie făcute pentru ca starea de sănătate să fie în cea mai bună formă a ei, atunci partida este câștigată. Nu se poate să fii sănătos fără să faci un efort în zona asta, financiar vorbind. Nu se poate ca lucrurile de înaltă tehnologie, de înaltă performanță, care necesită investiții enorme, să fie gratis. Astea sunt povești. Dar, pe de altă parte, iată, în zona privată ele funcționează. Pentru că nu există această restricție financiară.

 

Școală în România, pentru România!

 

     – Cu toate acestea, există o seamă de oameni cu bani care se tratează tot pe afară. De ce? Problemele lor nu-și găsesc rezolvarea în privatul românesc?
   – Sunt zone în care încă spitalele de afară, punctual și pe anumite nișe, pot oferi mai mult. Dar în momentul de față, practic, în România, cel puțin în spitalele private, se poate oferi exact același lucru pentru multe patologii. Da, sunt oameni cu bani care se tratează pe afară, dar noi dorim să le dovedim lor, și celorlalți, că pot găsi și în țară exact același lucru ca afară, cu mici excepții. Și mai vrem să demonstrăm ceva: există un viitor în medicina românească, iar medicii români și cei care fac acum școală în România să facă școală pentru România. Noi, o țară care se tânguie că este săracă și că are nevoie de bani, pregătim, paradoxal, specialiști care pleacă din țară. Cât de absurd poate fi acest lucru?

 

    – Dar nici nu-i putem obliga să rămână aici.
   – Nu, nu trebuie opriți, ci încurajați să stea aici. Pentru asta țara să se pregătească.

 

O poartă deschisă către nicăieri

 

    – Sistemul privat ce face pentru convingerea absolvenților să rămână în țară?
   – Există multe programe de educație în sistemul privat, care vor face ca mulți dintre acești absolvenți să rămână aici. Este bine să ai universități private, iar acestea să aibă parteneriate cu spitalele private. Deja încep să se contureze astfel de parteneriate. Sistemul privat de învățământ nu trebuie privit că unul alternativ de joasă calitate, care pe bani îți dă o diplomă, ci ca ceva normal, pentru că și la stat începe să fie tot mai prezent sistemul de învățământ cu plată. Sistemul privat de învățământ, în parteneriat cu spitalele private, oferă acei viitori absolvenți care vor lucra în aceste spitale. Și deja aceste parteneriate s-au făcut.

 

    – De ce nu faceți acest parteneriat și cu sistemul public de învățământ?
   – Pentru că sistemul public nu-l acceptă în acest moment, nu pentru că noi nu îl dorim. Noi am deschis această poartă, dar se pare că am deschis-o către nicăieri în acest moment. Noi suntem dornici de aceste parteneriate, numai că ele trebuie să fie biunivoce. Pentru că este o graniță aici, trebuie să venim amândoi către ea, să ne dăm mâna și granița să dispară. Atât timp cât granița există, noi nu vom putea fi alături niciodată. Ar trebui să nu mai fie niciun fel de diferență. Numai că permanent această diferență este subliniată, evocată, scoasă în față în discuții, ca și când ea ar exista real. Nu există real, este construită artificial.

 

 
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală