resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

„Avem nevoie de o altă viziune asupra dizabilității“

Autor: Alexandra NISTOROIU | 9 Septembrie 2016
„Avem nevoie de o altă viziune asupra dizabilității“

În România, reabilitarea medicală pare să fie o Cenușăreasă care și-a pierdut pantoful. Numai că, în locul prințului, l-au confiscat surorile vitrege. Finanțată mult sub nevoile reale ale pacienților și pe baza unui buget „dedicat din care se decontează servicii medicale nici măcar înrudite, inclusiv acupunctura, este deseori o resursă neglijată atât de autoritățile care ar trebui să îi înțeleagă rolul, cât și de medici din alte specialități. Sunt doar câteva dintre problemele specialității discutate cu prof. dr. Adrian Bighea (Craiova), președintele Societății Române de Reabilitare Medicală, în așteptarea celui de-al 39-lea Congres național anual de reabilitare medicală (Sibiu, 28 septembrie – 1 octombrie 2016).

 

 

   Care sunt temele principale ale ediției de anul acesta?
   – Tematica acoperă majoritatea ariilor de interes pentru reabilitarea medicală, mergând de la afecțiunile musculo-scheletale, afecțiunile neurologice, posttraumatice, managementul durerii până la probleme de metodologie, educație, evaluare, programe, tehnici și strategii de cercetare. Iar tema mare este cea a dizabilității și a reabilitării medicale, pornind și de la programul derulat de OMS în perioada 2014–2021, în care sigur că suntem integrați așa cum putem în România. Fiindcă ar trebui să avem alături de noi și factori guvernamentali, numai că în această privință lucrurile sunt dezamăgitoare. În tema largă a dizabilității intră mai multe subteme: reabilitarea pe baze comunitare, sprijin și asistență pentru pacienții cu dizabilități, reintegrarea profesională.

 

Terapeutul ocupațional

 

   Ce aspecte ar trebui îmbunătățite, din perspectiva implicării factorilor politici în combaterea dizabilității?
    – Multe aspecte ar necesita îmbunătățiri, unele sunt probleme comune multor state membre OMS, dar altele ne sunt specifice. La noi, de pildă, reabilitarea pe baze comunitare se mișcă extrem de greu. Apoi, echipei noastre multidisciplinare îi lipsesc membri esențiali. Vă dau doar un exemplu: terapeutul ocupațional. O profesie care se chinuiește să intre în România de ceva ani și mereu a întâlnit indiferența factorilor de decizie politică. Și o avem invitată la congres pe vicepreședinta Societății mondiale de terapie ocupațională, Samantha Schonn, care vine din Marea Britanie și va vorbi despre această profesie, despre felul în care această organizație mondială de terapie ocupațională poate ajuta fiecare țară în parte să își creeze un nucleu de terapeuți ocupaționali. O să facem chiar o sesiune specială, am mai invitat și alți oameni care se ocupă de ceva ani de terapia ocupațională în România. Fără terapia ocupațională, activitatea noastră este neterminată. Chiar dacă noi facem tot ce putem pentru recâștigarea funcției pacientului după diverse afecțiuni, terapeutul ocupațional trebuie să ne completeze și îi dă pacientului posibilitatea să se reintegreze în mediul lui familial, în mediul lui profesional, lucrând țintit acolo unde este dizabilitatea mai mare. E doar un exemplu. Echipa noastră este mai numeroasă: presupune și fiziokinetoterapeuți, logopezi, psihologi. Multidisciplinaritatea la acest congres este unul din subiectele principale pe care le avem pe agendă. Cu orice fel de patologie ajunge la noi un pacient, vine de obicei trimis de un medic de o altă specialitate: neurolog, ortoped, cardiolog, medic de familie sau de medicină internă, cu care noi va trebui să colaborăm obligatoriu foarte bine. În acest an, ne bucurăm să avem alături numeroși alți specialiști care s-au arătat interesați de congresul nostru: medici de familie, neurologi, reumatologi, ortopezi, medici care se ocupă de evaluarea capacității de muncă, neurochirurgi și specialiști în imagistică medicală. Încet-încet, reușim să aglutinăm interesul spre o nouă viziune asupra dizabilității.

 

Cine trage spuza pe turta lui

 

    – Cum arată în practică această multidisciplinaritate? Cum colaborați cu medicii de alte specialități care fac partea de recuperare, de exemplu neurologii care fac neuroreabilitare?
    – Cu mulți dintre colegii noștri lucrăm foarte bine. Lucrăm foarte bine cu ortopezii, cu cei din serviciile de neurochirurgie, cu pneumologii, cu medicii endocrinologi. Lucrăm ceva mai prost cu medicii neurologi. Pentru că unii dintre ei, personalități de altfel renumite în neurologia românească – și jos pălăria asupra statutului lor profesional, consideră că reabilitarea neurologică trebuie să fie făcută de neurologi, nu de noi. O numesc neuroreabilitare, cum bine ați spus. Aici apare un semn al exclamării mare de tot, pentru că, în curricula de pregătire de rezidențiat a neurologiei, nu există nici măcar o oră de reabilitare medicală și atunci pare puțin ciudat să ai o asemenea pretenție. Ceea ce, de fapt, dovedește că cei care doresc acest lucru fie au alte interese, fie nu știu exact cu ce ne ocupăm noi. Din păcate, lucrurile astea se răsfrâng asupra pacienților. Pentru că, până la urmă, acolo ajungem și aici e cel mai trist. O altă explicație pentru care există această presiune de a se face un fel de competență de neuroreabilitare pentru neurologi este că ziua de spitalizare se plătește mult mai bine într-o clinică de neuroreabilitare decât într-o clinică de neurologie. Și atunci, vă dați seama că este foarte bine să lucrezi într-o clinică pe care să o numești neuroreabilitare, tu să faci neurologie clasică, dar iei bani cât ar trebui să iei pentru neuroreabilitare. Vă mărturisesc că noi, care suntem cam o mie de specialiști în țară și avem stagii importante pe partea de neurologie în timpul rezidențiatului, ne simțim un pic jigniți de asemenea abordări. Fiindcă reabilitarea neurologică este, până la urmă, capitolul numărul unu din meseria noastră.

 

  Cum ar trebui, de fapt, să arate această colaborare cu neurologii?
   – Fără discuție, în majoritatea cazurilor există o colaborare, lucrurile merg, doar că ar trebui reglate și lucrat la ceea ce oferă sistemul nostru sanitar, adică foarte puțin. Altfel, colegii noștri colaborează foarte bine în majoritatea locurilor unde se face neuroreabilitare. De pildă, la Craiova, există o clinică de recuperare neurologică unde sunt angajați și neurologi și medici de reabilitare medicală, care colaborează foarte bine și acea clinică se află într-un spital de neurologie. Aici pacienții de obicei ajung de la neurologie, după un AVC, și încep recuperarea foarte repede spre beneficiul lor. Astfel de exemple sunt nenumărate în țară. Un exemplu mai cunoscut este clinica de recuperare neurologică de la Spitalul Elias. Sunt multe exemple pozitive, unde într-adevăr colaborăm fără probleme. Se pare că undeva la vârf avem o problemă de „cine trage spuza pe turta lui.

 

Reabilitarea în acut și postacut

 

   Ca modalitate de organizare, sunt de preferat spitalele de recuperare sau formula în care există în cadrul spitalului o echipă mobilă de reabilitare medicală care să meargă din secție în secție acolo unde este nevoie de ea, pentru diferite afecțiuni?
    – Varianta echipei mobile a fost adoptată în unele țări europene. Am colegi în Spania, în Franța sau în Germania care nu au propriu-zis paturi, lucrează într-un spital și intervin acolo unde sunt solicitați de colegii lor, având însă la dispoziție toate dotările necesare pentru a începe procesul de reabilitare la pacienții din secțiile respective. Este un model de luat în discuție. România a mers pe altă direcție și aici e vorba și de tradiții. E vorba și de faptul că țara noastră are o situație specială, fiind țara cu cele mai multe resurse balneare din Europa. Practic, 33% din resursele balneare ale Europei se află în România și de aceea sunt mai multe sanatorii de recuperare, în care vin pacienții pentru reabilitarea funcțiilor. Mai mult, tradițional, majoritatea spitalelor județene au o secție de recuperare, medicină fizică și balneologie. Nu știu dacă ar fi mai eficient ca noi să lucrăm într-o echipă mobilă, nu știu dacă suntem pregătiți în acest moment. Pentru aceasta ar fi nevoie de o standardizare a dotărilor, de mai multe schimbări. Într-un spital mare, cum este unul județean, trebuie să fii pregătit să faci reabilitare medicală cu orice fel de pacient indiferent de diagnostic. Acest lucru nu prea se poate face cu o echipă mobilă. Într-un spital dedicat, așa cum se întâmplă în multe cazuri în Vest, un spital de ortopedie sau de neurologie, lucrurile merg mult mai ușor: vei avea de lucrat numai cu bolnavi în postoperator sau numai cu bolnavi neurologici și atunci dotările pentru serviciile de reabilitare sunt țintite pe acel domeniu. Sunt și colegi de-ai noștri care apucă să lucreze ani buni, poate toată cariera, într-o secție de recuperare neurologică. Vor vedea în majoritatea timpului cazurile de recuperare neurologică. Asta nu înseamnă că prin rezidențiat ei nu sunt pregătiți ca oricând să facă recuperare la orice categorie de pacienți.

 

    – Poate că astfel de echipe mobile ar avea o influență benefică asupra scăderii timpului de la evenimentul acut până la recuperare. Cel puțin astăzi se întârzie destul de mult până la inițierea recuperării în faza cronică.
    – Da și nu. Momentul în care se solicită intervenția echipei de recuperare este decis de medicul specialist care are în grijă pacientul internat. El poate să decidă acest lucru încă din terapie intensivă, a doua zi după o operație sau după un AVC. Și aici ajungem la cel mai delicat punct al reabilitării medicale în România: faptul că nu este solicitat un consult și o intervenție nu înseamnă că momentul este întârziat din cauza noastră. Noi chiar ne dorim să intervenim cât mai repede în orice afecțiune, alături de specialistul care tratează pacientul pentru o anumită patologie. În felul acesta, șansele pacientului cresc foarte mult. Peste tot în lume se vorbește de reabilitarea în acut și postacut, la care noi stăm foarte prost. Ba, mai mult, se înființează în Vest tot mai multe paturi de reabilitare în postacut, în care pacienții sunt ai medicului de reabilitare medicală. Sunt multe lucruri de corectat, ar presupune modificări semnificative ale politicii de sănătate, ale alocării fondurilor. În privința asta, stăm rău.

 

Puterea de negociere

 

    – Multă vreme, reabilitarea medicală a fost încadrată în contractul cu casa de asigurări la alte specialități, adică nu era trecută printre specialitățile clinice. S-au mai lămurit lucrurile în ceea ce privește decontarea schemelor terapeutice de reabilitare medicală?
    – Nu pot să spun că lucrurile au evoluat în bine. Specialitatea este una clinică de câțiva ani, cel puțin aberația cum că am fi o specialitate paraclinică am reușit să o scoatem din capul celor de la CNAS. Doar că are un sistem de finanțare aparte. Și aici ne luptăm cu contractul-cadru și cu normele lui de aplicare, dar, câtă vreme banii sunt foarte puțini, și șansele noastre sunt foarte mici. Mereu există alte priorități. Și anul acesta am participat la negocierile pentru normele contractului-cadru, a fost prima dată când s-a putut discuta cu cei de la CNAS despre un mod de raportare a serviciilor identic cu al celorlalte specialități clinice. Numai că nu s-a concretizat această discuție. Dar până acum nici nu s-a pus problema să discutăm.

 

    – Și cum sunteți plătiți?
   – Nu pe puncte, precum colegii din alte specialități, noi avem un tarif pe serviciu. Tariful acesta pe serviciu înseamnă 20 de lei o consultație, de pildă. Problema este că sunt atât de puțini bani în unele locuri, încât, după două-trei consultații și o recomandare de fizioterapie, banii s-au terminat pe o lună întreagă. Adică e vorba de o subfinanțare foarte mare a sistemului. Contractul-cadru prevede că reabilitarea medicală este plătită din fondul special de reabilitare medicală, care e prevăzut în legea bugetului, și de aceea este foarte greu de modificat. Numai că aici au fost aruncate la grămadă tot felul de lucruri, care n-au în niciun fel de-a face cu dizabilitatea sau cu specialitatea noastră. De pildă, din acest fond este plătită acupunctura. Adică o cefalee, o amețeală, o constipație sau mai știu eu ce tratate cu acupunctură se decontează din fondurile noastre, ceea ce este absolut aberant. Tot din fondurile noastre este plătit tot ce înseamnă recuperarea stării de sănătate, din cauza unei confuzii de termeni. Pentru că în denumirea specialității noastre există termenul de recuperare, cineva, la un moment dat, a considerat că noi ne ocupăm cu recuperarea st
Publicitate
rii de sănătate, ceea ce e evident fals. Și atunci, un pacient care a avut TBC și care e trimis la munte să stea cincizeci de zile la aer curat se duce tot prin aceste fonduri. Deși preventoriile nici poveste să facă vreun fel de recuperare sau să aibă ceva de-a face cu specialitatea noastră. În același timp, România oferă prin contractul-cadru unui asigurat 21 de zile de tratament de recuperare pe an, indiferent ce boală are. Problema numărul unu a dizabilității în România și a felului cum vor evolua lucrurile cu sănătatea acestei nații vine exact de-aici. Vă dau un exemplu pe care l-am dat și la negocierile cu casa: cum aș putea să fac în 21 de zile recuperarea unui pacient ars la Colectiv? E imposibil, evident, dar așa prevede legea. Am dat exemplul acesta fiindcă problema lor este mai bine cunoscută de opinia publică, dar gândiți-vă că în acest moment, undeva în țară, probabil se întâmplă un incendiu, cineva suferă de arsuri și nu va avea niciun fel de mediatizare ca a răniților de la Colectiv. De-abia va beneficia de 21 de zile mari și late pentru recuperarea în ambulatoriu. Pacienții cu AVC intră în aceeași categorie. La fel și traumatismele vertebromedulare care lasă victimele cu paraplegii sau cu tetraplegii pentru o viață.

 

    – Durata ar trebui crescută, sau personalizată cazului?
    – Ar trebui să fim lăsați noi, cei care cu asta ne ocupăm, să ne gestionăm pentru fiecare pacient în parte numărul de zile pe care îl considerăm că trebuie alocat. Am ajuns să consumăm pe afecțiuni degenerative articulare tot 21 de zile, așa cum consumăm și pentru un pacient cu traumatism vertebromedular care a rămas paralizat după un accident de circulație. Nu este normal. Sunt foarte multe probleme care decurg din felul în care CNAS asimilează activitatea noastră din toată țara cu o banală cură balneară. De-aici au și pornit lucrurile. La un moment dat, contractul-cadru vorbea pentru noi numai și numai de cure balneare, ca și cum toți lucram în stațiuni și aveam de-a face cu niște pacienți care s-au gândit să vină să se trateze pentru că au o spondiloză sau o gonartroză. Nu am nimic cu dreptul lor de a se trata, să nu mă înțelegeți greșit, tratez și eu în fiecare zi astfel de pacienți, dar lăsați-mă pe mine să stabilesc dacă anul ăsta un pacient cu gonartroză are nevoie de 21 de zile sau doar de zece și să îi ofer o șansă unui pacient în postoperator sau unuia cu arsuri, care va rămâne cu sechele grave.

 

Afacerile“ și balneologia

 

    – Mult timp se tot vorbea de stimularea turismului balnear și implicit a programelor de balneologie. S-au dezvoltat astfel de programe în țară?
   – Ar trebui să pornim discuția de la ceea ce s-a distrus. Multe din stațiunile noastre balneare au fost distruse intenționat, pentru ca apoi să poată fi cumpărate terenuri sau hoteluri la prețuri de nimic de diverși indivizi care nu văd în asta decât o afacere. Și, neavând o implicare medicală, nici nu poți să îi condamni. Ei vor să facă o afacere. Numai că, neexistând o tradiție a omului de afaceri, de obicei se urmărește „să dăm un tun“, nu să privim lucrurile pe termen lung, să câștigăm notorietate și să avem puțină răbdare cu profitul. Nu este însă cazul să generalizez. Apar unități de turism balnear tot mai multe și tot mai bine făcute. Nu sunt însă foarte bine reglementate lucrurile din punct de vedere legal. Ani de zile s-a lucrat pentru o lege a stațiunilor balneare. Se pare că s-a reușit ceva. Nu neapărat ce ne doream, dar măcar s-a făcut un pas. E foarte important ca o localitate să fie recunoscută ca stațiune balneară ca să poată profita de oportunități de dezvoltare. A fost tărăgănată foarte mult legea. A fost o lipsă de colaborare între Ministerul Turismului și Ministerul Sănătății, care vin cumva cu obiective diferite la aceeași masă. Iar în aceste tratative, MS e mult mai slab decât Ministerul Turismului. Poate că și o lipsă de interes duce la acest fapt. Pe scurt, nu a existat o politică coerentă, ceea ce s-a făcut s-a făcut prin inițiative personale, prin accesarea de fonduri europene. Sunt niște inițiative bune în Vâlcea, în Caraș-Severin și în Bihor, în zona Băilor Felix, există speranțe că lucrurile s-ar putea face mai bine.

 

    – Este suficient să trimitem un vârstnic două-trei săptămâni pe an într-o stațiune balneară? Cum îl ajută concret o astfel de cură, căreia îi lipsește practic continuitatea?
    – De ajutat, categoric îl ajută. Problema este la felul în care se desfășoară acest proces. Cele mai multe trimiteri într-o stațiune balneară pentru vârstnici se fac prin casele de pensii, deci vorbim de Ministerul Muncii. Ajung în stațiuni, de foarte multe ori, oameni care fie nu au nevoie de acea cură balneară, fie au chiar contraindicații majore. Sistemul nu ține seama de comorbiditățile pacientului și de contraindicațiile majore de cură balneară pe care le-ar putea avea – fiindcă mulți vârstnici au afecțiuni cardiovasculare decompensate. Și, în acest fel, cheltuim resurse într-un mod nejustificat. De aceea, am propus și am reușit cu foarte mare greutate să introduc un paragraf în normele contractului-cadru acum doi ani, ca recomandarea de cură balneară să se facă pe baza scrisorii medicale de la medicul specialist în reabilitare medicală – biletul de trimitere fiind dat de medicul de familie. Din nefericire, nu prea ține nimeni cont de acest articol. În afară de a protesta de fiecare dată, nu prea avem alte arme. De multe ori, după ce stă la coadă, dacă e printre norocoși, pensionarul prinde bilet la o anumită dată într-o anumită stațiune. Înainte de a merge, ar avea nevoie de o evaluare a stării de sănătate. Poate că eu îi recomand astăzi să meargă la Techirghiol, pentru că are artroză, dar el merge peste cinci-șase luni. Între timp, nu știm ce s-a întâmplat cu pacientul, apare HTA, apar alte afecțiuni cronice.

 

Apostolat pe doi-trei lei

 

   Cum a fost afectată specialitatea dumneavoastră de exodul medicilor?
   – Sunt destui medici care pleacă și de la noi. Nu pot să îi condamn. Nu pot să militez, așa cum aș vrea să o fac cu toată inima, pentru a rămâne în țară și a face apostolat pe doi-trei lei. Când primești un salariu cum este el în România și în jurul tău plouă cu oferte de patru-cinci mii de euro pe lună, din vestul Europei, e foarte greu să reziști. Nu știu dacă noua lege a salarizării în domeniul sanitar va aduce îmbunătățiri semnificative. Nu cred. Suntem prea departe de felul în care ar trebui să fie privită această profesie, iar oamenii vor continua să plece.

 

    – Sunt probleme cu care se confruntă medicii, indiferent de specialitate, dar sunt și probleme specifice reabilitării medicale care întăresc decizia lor de a pleca?
    – Absolut. Este vorba și de felul în care îți poți găsi un loc de muncă, ușurința cu care poți să schimbi un loc de muncă. Vine și o mare problemă pe care o avem cu repartiția specialiștilor. Noi suntem vreo mie de specialiști în țară, numeric reprezentăm ceva. Însă, dacă facem o analiză pe județe, diferențele sunt foarte mari. Sunt județe cu doi-trei specialiști, chiar unul în care cred că mai e un singur coleg, pensionar. Pentru că nimic nu îi atrage acolo pe tineri. Nu există niciun sprijin din partea autorităților locale. Atâta vreme cât pe o lună de zile un cabinet medical individual de recuperare medicală primește de la CNAS 1.600 de lei, care înseamnă salariu medic, salariu asistentă, cheltuieli cu utilitățile, poți cumva să trăiești?

 

    – Și atunci, singura variantă e să fie integrați în rețeaua spitalicească?
    – În rețeaua spitalicească lucrează relativ puțini. Majoritatea lucrează în ambulatoriu sau și în spital, și în ambulatoriu. Iar în județele care nu sunt centre universitare, se ocupă de cabinetele medicale individuale de specialitate, finanțate, ca persoană juridică, numai cu 1.600 de lei pe lună. În centrele universitare, unde suntem ceva mai mulți și unde sunt policlinici ceva mai mari, chiar spitale, cel puțin Bucureștiul este plin de astfel de conglomerate de policlinici și de spitale private, lucrurile stau mai bine. Dar acolo sunt banii. În județele sărace, șansa unui pacient de a face un tratament este să se ducă la un medic care are un cabinet medical individual. Și, dacă n-apucă în primul minut din prima zi, îi va spune a doua zi: s-au terminat fondurile de la CNAS. Nu-ți rămâne decât să scoți banii din buzunar. O mare inechitate atât pentru medici, cât și pentru pacienți.

 

   Fiindcă filosofia de organizare a sistemului sanitar concentrează resursele în centrele universitare.
    – Exact. În timp ce în București într-o lună cu fondurile alocate de CNAS pot să fie tratați 2.500 de pacienți, în alte județe pot să fie tratați trei, șase, maximum opt sute de pacienți.

 

   O soluție ar fi dezvoltarea de centre la nivelul comunității?
    – Ajungeți practic la sursa problemei. Dacă ar fi conștientă comunitatea locală că are nevoie de un medic, ar pune la dispoziție niște facilități. Sunt sporadice cazurile în care vedem așa ceva. Majoritatea primarilor n-au bani să acopere o gaură în asfalt, darămite să ofere o casă și un venit decent unui medic. Poate că tot o politică guvernamentală ar putea să amelioreze lucrurile.

 

Ce este un nume?

 

   Tot spunem „reabilitare medicală“, dar de câteva ori s-a schimbat denumirea specialității. Care e denumirea de preferat și de ce s-a tot schimbat?
   – Prin 2010–2011, noi am inițiat, la nivelul societății profesionale, care la acea vreme se numea Societatea Română de Medicină Fizică și de Recuperare, discuții despre schimbarea denumirii specialității și alinierea ei la denumirea europeană și internațională consacrată. Doi ani am discutat, pentru că unii au fost pro, alții contra. Câțiva au fost când pro, când contra. După doi ani, am ajuns la o majoritate în privința faptului că recuperare, medicină fizică și balneologie poate crea confuzii. Ce înseamnă recuperare până la urmă? Am pățit-o cu decontarea serviciilor, cum spuneam. Apoi, de ce trebuie să fie specificat termenul de balneologie? Este cumva vorba de o altă categorie de colegi care lucrează în stațiunile balneare? Că așa se înțelege din afară. Or, noi aplicăm aceleași mijloace de tratament indiferent unde lucrăm: în policlinică, în spital, în stațiunea balneară, adică mijloacele specifice medicinii fizice și scopul nostru este combaterea dizabilității, deci refacerea funcției. Așa că am considerat potrivită denumirea europeană de reabilitare medicală. Am cerut ministerului schimbarea denumirii, concretizată în ordinele de ministru 360 și 361 din 2013.

 

    – Și acum?
    – În 2015, ca urmare a unor nenumărate discuții și orgolii nemăsurate care au apărut între unii din colegii noștri, s-a semnat pe genunchi un ordin al MS prin care ne reîntoarcem la vechea denumire de recuperare, medicină fizică și balneologie. Fără să fim consultați. A fost semnat „pe repede înainte“ de secretarul de stat Alin Țucmeanu, în prezent la pușcărie [pentru fapte de corupție, n.n.]. Pe noi ne-a nedumerit, prin felul în care s-au făcut lucrurile. Ajunsesem oarecum să discutăm și să ne întrebăm cum să facem, de ce unii sunt atât de împotrivă, de ce folosesc toate căile dâmbovițene de acces pe orice fereastră, de lucru pe cumetrii, nu pe fapte reale. Indiferent cum ne numim, noi tot cu reabilitarea medicală ne ocupăm, tot cu abordarea dizabilității. Aceea a fost rațiunea pentru care am optat pentru acea denumire de reabilitare medicală. Pe de altă parte, nimeni nu a schimbat titulatura niciunui medic din România, toate generațiile până în 2013 primiseră titlul de medic specialist în recuperare, medicină fizică și balenoclimatologie și cu acel titlu vor ieși la pensie.

 

    – Și atunci, pe cine ar fi afectat numele specialității?
    – Singurii oameni care ar fi fost afectați de trecerea la denumirea modernă de „reabilitare medicală“ după 2013 ar fi fost medicii aflați atunci în rezidențiat. Generațiile între 2013 și 2015. Aproape toți sunt pentru denumirea de reabilitare medicală, am făcut sondaje. De ce trebuie să afectăm viitorul acestor tineri, care își doresc o anumită denumire și o anumită șansă în Europa? Ei ajung în țări europene unde sunt obligați să traducă această denumire: recuperare, medicină fizică și balneologie. Printr-un truc de traducere, termenul de „recuperare“ se traduce înrehabilitationși i-am amețit pe străini. Dar străinii găsesc în coada denumirii acest termen de „balneologie“. Și atunci ridică din sprâncene, pentru că foarte multe țări din Europa nu au deloc balneologie, nu îi interesează deloc. Când ajungi în Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda și ai un titlu de medic specialist în care scrie balneologie, ei își pun niște întrebări.

 

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală