resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Anxietățile din stagiul de cardio

Autor: Stud. Ancuța ION | 20 Mai 2016
     În anul patru, stagiul de cardiologie reprezintă un redutabil anxiogen. Un stagiu lung, de opt săptămâni, în care se pot întâmpla multe, atât pe secție, cât și în mintea și sufletul studentului dând piept cu medicina adevărată. În timp ce scriu aceste rânduri, pe birou încă zace unul dintre caietele de stagiu, pe a cărui copertă posterioară am mâzgălit, într-o clipă de plictiseală: „Asistentul nostru de grupă e o persoană care seamănă cu justiția română din vremurile lui Caragiale – sublimă, dar lipsește cu desăvârșire“. N-am scris-o cu malițiozitate, ci poate doar cu un strop de ironie binevoitoare, pentru că domnul doctor e ocupat cu salvatul vieților în laboratorul de cateterism cardiac patru zile pe săptămână, ceea ce înseamnă că doar lunea se poate ocupa de studenți. În restul timpului, stăm pe lângă rezidenți și încercăm să prindem de la ei tot ce putem. Pe de-o parte, îmi pare rău că asistentul nostru de grupă nu a putut să ne împărtășească mai mult din cunoștințele și priceperea sa. De fiecare dată era o plăcere să îl asculți vorbind cu pacienții, explicând electrofiziologia cordului și desenând fasciculele accesorii responsabile pentru apariția sindroamelor de preexcitație. Ceva în fizionomia sa îl făcea să semene destul de bine cu mult mai faimosul dr. House, însă conduita nu era nici pe departe similară celei a sociopatului născocit peste ocean. Întotdeauna calm și cu un chip ce posedă o expresivitate proprie fără să trădeze vreo emoție deosebită, părea genul de om care s-ar lăsa mai degrabă impresionat de o fotografie grăitoare sau de un poem cu versuri albe decât de un student care crede că o să-l dea pe spate dacă știe cu ce tip de lanț greu e asociat un mielom multiplu. Toți studenții se supără, în general, atunci când asistenții lor nu se pot ocupa de ei și invocă acest lucru drept scuza irefutabilă pentru a sprijini pereții, dar pe asistentul nostru pur și simplu nu aveai cum să te superi. În vreme ce noi ne chinuiam să descifrăm niște mâzgăleli pe un EKG amărât, în laboratorul de cateterism, mulțumită coronarelor pe care le dezobstrua, un om și o inimă câștigau ani de viață.
     Deși timpul alocat învățatului nu a fost tocmai limitat, tot nu am reușit să mă mobilizez eficient, astfel încât în ziua examenului să nu car după mine și o tonă de panică, pe lângă teancurile de cursuri și nelipsitele sticle cu apă și cafea. Nu examenul scris constituia cel mai mare motiv de îngrijorare, ci cel oral. Mă oripilau relatările celorlalți colegi, care dăduseră examenul înainte, petrecând în acea sală de raport și câte trei-patru ore chinuitoare în care doamna conferențiar încerca să scoată cu cleștele răspunsuri cât de cât decente, care să mai spele un pic din rușinea gogomăniilor în care se pare că ai mei cosuferinzi de serie ținuseră morțiș să se întreacă.
     Cu două zile înaintea examenului, încă mă aflam la spital, în fatidicul nostru salon cu numărul treisprezece, în vreme ce restul lumii reușise să se evaporeze într-un fel sau altul, având, totuși, grijă ca semnătura de plecare să figureze în condică la ora potrivită. Violoncelul intestinal emitea note din ce în ce mai acute cu fiecare înghițitură de cafea, în vreme ce arterita Takayashu părea o enigmă indescifrabilă incrustată într-un papirus din vechea Mesopotamie. Televizorul din salon anunța atentatele din Bruxelles, clipă în care am resimțit o palpitație fulgerătoare la gândul că, în urmă cu nici patru săptămâni, mă aflam și eu în acele locuri. În acea zi nu m-am putut concentra exclusiv pe învățat și am ascultat neîncetat RFI, așteptând noi informații despre măcelul din inima Europei, o inimă în fața căreia până și priceputul meu asistent de cardiologie ar fi fost tentat să pună padelele jos și să anunțe neputincios ora decesului.
     Bombe, bombe și iar bombe. La un nivel cu mult inferior și mundan, de asta mă temeam și eu cel mai mult. Să nu detonez vreo bombă la examen, mai ales la EKG, care e atât de important și unde poți greși atât de ușor. Am încercat să evit, pe cât posibil, producerea unui eveniment nefast și am analizat, în săptămâna dinaintea examenului, peste o sută și ceva de electrocardiograme. Degeaba. Tot ca un elefant într-un magazin de porțelanuri am continuat să mă simt.
     A venit și ziua examenului, iar eu am plecat de acasă așteptându-mă la ce e mai rău. Mă străduiam să schimb asta din toate sforțările, dar nu reușeam. Parcă întrezăream dezastrul la orizont, monstruos și cu tentaculele pregătite să mă înșface. Așteptarea, ca întotdeauna, e cruntă. Dialogurile savante ale colegilor care încearcă să-și explice unul altuia tainele cordului sunt picături chinezești ce prelungesc supliciul unei frunți febrile. În diverse unghiuri și poziții vicioase și luptând cu paresteziile de membre inferioare induse de acestea, am stat pe hol nu mai puțin de cinci ore și jumătate, după care am fost, într-un final, repartizați la pacienți. Mă înarmasem cu un arsenal consistent de mâncare și cafea, dar nu am putut să mă ating de nimic, nici măcar de un strop de apă.
     Am un caz destul de clasic, de infarct antero-septal cu supradenivelare de segment ST, însoțit de un puseu de hipertensiune arterială la un pacient care se știa hipertensiv de patru ani, complicat cu ceva tulburări de cinetică de ventricul stâng. Pacientul e foarte bine documentat și mă ajută să întocmesc o frumusețe de anamneză, care să compenseze oarecum examenul obiectiv destul de sărăcăcios. Ceva, totuși, îmi scapă, iar neliniștea își reia curba exponențială cu care, e drept, m-am cam obișnuit. După ce ieșim din saloane, e trecut de ora trei, iar garderoba de la subsol trebuia să se fi închis până la ora asta. În mare grabă, cobor cele patru etaje de parcă ar fi fost patru trepte și mă întorc pe secție cu toate catrafusele după mine. Da, ceva îmi scapă, mai mult ca sigur.
     Extragem plicurile cu EKG-uri și radiografii și ni se alocă alte câteva minute pentru a le interpreta, după care începe spectacolul. Sunt prima nominalizată pentru a-mi expune cazul. Înainte să ajung la antecedente heredocolaterale, sunt întreruptă și întrebată care sunt diagnosticele diferențiale ale durerii pentru care s-a prezentat pacientul meu. „În primul rând, sindromul coron
Publicitate
arian acut, cu cele două variante ale sale – angina instabilă și infarctul miocardic acut.“ „Nu, lasă asta, alte diagnostice diferențiale pentru simptomele pacientului tău.“ O, Doamne, diagnosticele diferențiale mi-au dat dintotdeauna mari bătăi de cap și nu credeam că asta e preocuparea principală atunci când cineva se prezintă cu o simptomatologie destul de evidentă de infarct și cu date paraclinice care susțin acest diagnostic. Reușesc, totuși, să îngaim: „Disecția de aortă“. „Bun. De ce nu e disecție de aortă sau de ce ar putea fi?“ „Pentru că durerea are iradierea tipică celei anginoase, în umărul stâng și bibrahial, fiind, de asemenea, însoțită și de semne vegetative, precum hipersalivația.“ „Bine, bine, dar în afară de asta?“ „Tensiunea arterială ar trebui să fie diferită la brațul stâng față de cel drept, dar pacientul nu a precizat acest lucru; de asemenea, nu a prezentat semne de debit cardiac scăzut, precum alterarea stării de conștiență, parestezii...“ „Ei și ce? Dacă avea disecție pe aorta abdominală, nu ar fi avut nimic din toate astea.“
     M-am blocat complet și nu am știut ce să mai spun. Am bâiguit ceva despre ateroscleroză, factor de risc important pentru apariția disecției de aortă, dar a ieșit ceva complet diferit față de ceea ce aș fi vrut să spun și față de ceea ce realitatea susținea (pacientul era, evident, aterosclerotic, având o obstrucție de 95% pe descendenta anterioară, obstrucție care cauzase infarctul și care fusese rezolvată prin stentare de către minunatul meu asistent în urmă cu o zi). Ateroscleroza însă susținea diagnosticul de disecție de aortă, pe când eu nu voiam decât să îl infirm! Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap să aduc în discuție argumentele paraclinice, crezând că doamna conferențiar dorește să mă leg fix de ceea ce îi spusesem până atunci, adică anamneza ce indica o durere retrosternală cu anumite caracteristici, însoțită de un puseu de hipertensiune arterială. De ce nu i-am spus că electrocardiograma indica supradenivelare de segment ST în V1–V4 și negativarea undelor T în dinamică? De ce nu i-am spus că mioglobina, creatinkinaza și troponinele crescuseră și ele, tot în dinamică? De ce – o, Doamne, de ce?! – nu i-am spus că se făcuse coronarografie, unde se detectase obstrucția descendentei anterioare în segmentul al doilea, practicându-se și montarea de stent? De ce nu i-am spus că la ecocardiografie se decelase disfuncție sistolică moderată de ventricul stâng, cu o fracție de ejecție de 40% și diskinezie apicală și septală? De ce s-ar mai fi făcut toate aceste lucruri dacă ar fi fost vorba de șocogena disecție de aortă? Nu am fost suficient de inspirată, a fost ca și când toate aceste prețioase date, pe care le adunasem cu atâta sârguință, nici măcar n-ar fi existat.
     După ce credeam că lucrurile nu se mai pot înrăutăți, a venit și apoteoticul moment al detonării bombei. „Un EKG cu ritm de fibrilație atrială cu alură ventriculară medie, minime supradenivelări de segment ST în V1–V3 și o extrasistolă supraventriculară, vizibilă mai bine în derivația aVF, al patrulea complex...“ Desigur, acele supradenivelări erau ca niște ideații de persecuție din mintea dereglată a unui bolnav de schizofrenie paranoidă, nefiind nicidecum semnificative, iar acea extrasistolă avea să se dovedească „cea mai mare prostie pe care ai spus-o, să nu mai repeți așa ceva niciodată – cum să fie extrasistolă supraventriculară pe un ritm de fibrilație atrială? Extrasistolia presupune existența unui ritm sinusal, iar tu în fibrilație ai sute de focare ce trimit impulsuri haotice către ventricul, e o absurditate să te gândești că ai văzut un complex anormal acolo unde toate complexele sunt, prin definiție, anormale!“. Perfect adevărat și logic. Nu e ca și când nu aș fi știut acele lucruri, dar de ce nu reușisem să le pun în context? De ce renunțasem eu la conexiunile corticale? Sau renunțaseră ele la mine? De ce păream o creatură decerebrată care nu făcea decât să recite un pomelnic și așa destul de prost însușit și să dea dovadă de o judecată clinică extrem de superficială și defectuoasă? După ce m-am auzit, îmi venea și mie greu să cred că ajunsesem în anul patru, că fusesem bursieră în fiecare an și că trăgeam nădejdea că nu voi ajunge un doctor de duzină. Colegii mei și rezidenta care se ocupase de noi mă priveau compătimitor. „Măcar noi nu putem s-o dăm în bară mai rău decât tine“, păreau să-mi șoptească prin limbajul lor nonverbal. Dar nu mai aveam ce face și nu știu cât de mult a putut fi dreasă maioneza prin interpretarea fără cusur a radiografiei cardiotoracice.
     Totuși, mă cam înșelasem în privința colegilor mei. Cei mai inteligenți oameni din grupă, mereu în stare să vină cu idei surprinzător de clare și de logice chiar și atunci când se aflau „pe lângă subiect“, au reușit să o dea în bară cel puțin la fel de rău ca mine, dacă nu chiar mai rău. Venise rândul meu să îi privesc compătimitor. Prestațiile noastre sfidau logica și statutul de „grupă foarte bună“ pe care ni-l creasem de-a lungul timpului. Oare chiar ăștia să fi fost noi cu adevărat? Încercam în continuare să găsesc o explicație pentru spectacolul jalnic la care participasem. Probabil se treziseră din îndelunga lor dormitare și conexiunile mele corticale. Dar fără succes. Am părăsit sala de raport patru ore mai târziu, fără să ni se comunice notele și dezmeticindu-ne cu greutate din ceea ce ne-ar fi plăcut, fără îndoială, să fi fost doar un coșmar apărut pe fondul dereglării ritmului nictemeral de la atâta învățat.
     A doua zi, a trebuit să ne înființăm din nou la locul măcelului, pentru sâcâitoarele semnături din condică. Am semnat condica de dimineață și m-am așezat pe un scăunel de pe hol, așteptând cuminte ora de plecare și omorându-mi timpul cu cartea lui Andrew Solomon – „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“, în versiunea originală. La un moment dat, se așază lângă mine unul dintre medicii care asistase la examen și, după ce îmi răsfoiește puțin cartea, găsește de cuviință să-mi comunice că ar vrea să mă felicite pentru cunoștințele mele medicale și pentru terminologia folosită cu iscusință: se vede că am citit mult, dar medicina nu stă în cărți, iar atunci când citești prea mult fără să și aplici cele învățate, e posibil să nu mai vezi pădurea de copaci. Poate că de aceea și omisesem diagnosticul de tromboembolism pulmonar din marea de diagnostice diferențiale ale durerii toracice cu care se prezentase pacientul meu la spital. Îmi mai spune că în UPU sau în UTIC nu ai timp de gândire, trebuie să efectuezi totul la foc automat, pentru că de deciziile tale depind vieți, iar asta deosebește un doctor bun de un doctor prost – capacitatea de a face, nu doar de a ști ce să faci. Mă uit la el, zâmbesc tâmp și îi comunic că eu vreau să fac psihiatrie. Replica vine rapid, e ilustrativă și – nu știu de ce – nu prea mă surprinde: „A, da? Atunci, de ce m-ai lăsat să-mi mai răcesc gura de pomană?“.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală