resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

#ÎmpreunăRezistăm

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 18 Decembrie 2015
#ÎmpreunăRezistăm

Și ziua în care renunțăm e ziua în care murim

 

     Când te uiți la o foaie albă, care așteaptă să scrii ceva pe ea, pare că nimic nu s-a schimbat. Sau…? De fiecare dată am scris când am crezut în ceva, și am crezut în ce‑am scris. Am scris de, și din, ideea de bine. De libertate. De contemplare sceptică a realității. De pe-o planetă singuratică, oare ne aude cineva? Dar lumea mea s-a schimbat. Pentru totdeauna. Nu e cea mai proastă veste din ultima lună. Cea mai proastă veste din ultima lună a fost să văd, să aud, să trăiesc prin viața și moartea prietenilor mei din Colectiv.
     De atâtea ori, de-a lungul vieții, mi-am pus pielea pe băț pentru o cauză. Cred că, în viața unui medic – dincolo de acte – trebuie să rămână și fapte. Actele poate se uită, faptele nu. Am luptat pentru oameni pe care de cele mai multe ori nu-i cunoșteam în afara practicii mele de psihiatru. Din omenie. Pentru cinstea obrazului. Pe 30 octombrie, moartea a venit mai aproape. Majoritatea victimelor din Colectiv, am descoperit, sunt la cel mult două grade de libertate de mine. Ori prieteni, ori prieteni de-ai prietenilor mei. În rețeaua mea de egali, pe 30 octombrie, s-a întâmplat o catastrofă. Până acum au murit 60 de oameni. 60 de oameni care, indirect, îmi susțineau și mie existența prin existența lor. Bucuria lor îi bucura pe unii care, mai apoi, împrăștiau un pic din ea și asupra mea. Pierderea lor e greu imaginabilă. Și-atunci cei mai mulți dintre noi, cei care ne uităm la părinții copiilor azi îngropați, soțiile soților azi dispăruți, prietenii prietenilor azi absenți, nu ne imaginăm.

 

Din datorie față de noi

 

     Noi, pe 31 octombrie, am ales să luptăm pentru prietenii noștri. La început am fost o mână de oameni. Un psihiatru, un organizator de concerte rock, un freelancer de evenimente, un om de PR, un expert în securitate la concerte, un asistent medical care predă cursuri de prim ajutor. Toți rockeri. Ultimului i se spune Tinerețe. Și ne-am apucat de treabă. Nu din datorie pentru vii sau pentru morți. Sau din datorie pentru stat, România, patrie sau popor. Nu. Am ales să ne facem treaba din datorie față de noi. Pentru că sunt momente în viață când nu e de-ajuns să critici. Nu e de-ajuns să scrii sau să citești de­spre viață. Uneori ai nevoie să o trăiești. Pur și simplu.
     Din cenușă și scrum, din agonia ultimei luni, s-au născut câteva lucruri. Lucruri care lipseau în România. Să nu mă întrebați de ce lipseau, las asta în seama oamenilor predispuși la analiză pe text. În alt univers poate aș fi fost chiar eu cel care să vă explice de ce n-au fost, la clipa adevărului, lucruri la îndemâna victimelor din Colectiv. În România reală, cea în care am adormit pe 30 octombrie, știu doar că lipseau. Și mai știu că apoi, oră de oră, zi după zi, uneori într-o fugă teribilă, le-am făcut să ia naștere. N-am fost singur în asta. Pentru fiecare idee pe care-am avut-o, fiecare idee în care m-aș fi simțit vreodată solitar, am aflat că există resursă. Există moment și există voință. Dezastrul poate simplifica enorm realitatea. La început de noiembrie am început să adun oameni lângă mine. Din ce în ce mai mulți. Și lângă mine prietenii mei au făcut același lucru.
     La început au fost câteva zeci. Psihologi de nădejde, oameni trecuți prin cel puțin un alt eveniment cu multiple victime. Mai lucrasem cu ei și în 2013, după accidentul din Muntenegru. N-a fost nevoie să le zic nimic, au știut ce să facă, unde să se ducă. Au știut cum să procedeze. Ne-am regăsit simplu, pe un fel de-a lucra pe care, informal, l-am perfectat atunci. Și felul de a lucra a însemnat, în Grupul de Intervenție Psihologică (GIP), un număr de lucruri: coordonare la centru, coordonare zonală, flux informațional dinamic pe nevoi.

 

Oamenii și resursele

 

     Aici, prietenii mei Claudia Popescu Tănase, de la Societatea de Psihoterapie Experiențială din România, și Adrian Socol, de la fundația Estuar, au fost fără de preț. Aidoma, Colegiul Psihologilor din România și resursele de-acolo (directorul de psihologi în particular) au fost vitale ca structură rămasă din 2013. Sunt lucruri pe care a trebuit, dată fiind mărimea operațiunii, să le desenăm acum, pentru prima oară, încât să putem să funcționăm, dincolo de un director de psihologi voluntari, spre exemplu. A fost nevoie de el, am avut sute de persoane care au vrut, în săptămânile care au urmat, să participe la efortul de asistență psihologică. Apoi un număr unic la care să poată suna victimele. O comunicare flexibilă cu spitalele. O comunicare flexibilă vizavi de sprijinul umanitar.
Primul care a venit cu ideea unei diagrame de flux a fost Tinerețe, la 48 de ore după incendiu. Din prima lui schemă s-au născut noi și noi căi. Direcții. Un grid, o structură de lucru modulară, stratificată, care includea din ce în ce mai multe subansamble. Între timp o studentă de la Facultatea de Sociologie m-a întrebat dacă poate să ne ajute cu ceva și ea. Am întrebat-o: „Tu la ce te pricepi?“. Și mi-a spus: „Eu sunt asistentă socială“.
 
     În ziua în care premierul Ponta și-a dat demisia, pe 4 noiembrie, mă vedeam cu ea și colegele ei. Eram deja în ziua a cincea și lucrurile se complicau. Se complicau în moduri inedite, ciudate și creșteau exponențial. Calculul de la început a trebuit refăcut. Dezastrul de la Colectiv nu mai însemna doar cei care-au fost, direct, acolo. Dintr-o dată, dacă proiectai asta în rețeaua lor de sprijin – și a lor, dar și a celor care au intervenit,  cifra la care ajungeai era de câteva mii de oameni direct și indirect afectați. Dezastrul era deja unul reprezentativ social. Și avea o componentă umanitară puternică.
     Așa au apărut în viața mea și a #colectiv Ana Rădulescu și cei de la ASproAS (n.r.: Asociația Asistenților Sociali din România). Cu Ana m-am văzut într-o seară, între două du-te vino, la o pizzerie. I-am povestit zece minute, mi-a povestit zece minute. Am vorbit aceeași limbă. Ea lucrează de douăzeci de ani în asistență socială. I-am zis: „Ok, când poți să începi?“. Și a zis: „Acum“. M-a întrebat cum de am încredere în ea. I-am zâmbit și i-am spus: „Cum să nu am încredere? Am toată încrederea“. Și mai am încrederea că nu vrea să afle ce-ar fi să-mi trădeze încrederea.

 

Sâmbăta neagră

 

     Începuseră transfe
Publicitate
rurile în străinătate. Podul aerian. Începuse Piața Universității. Manifestații. În drum spre locul unde ne adunam, cei din Împreună Rezistăm, trebuia să ocolesc deja centrul. Începuse mașinăria dezinformării, a intoxicării. Simțeam  că fiecare oră care trece e o oră în care dansăm pe marginea unui dezastru, în timp ce cazurile cu complicații psihologice se înmulțeau. Toți cu tulburare acută de stres. Toți cu coșmaruri. Cu amintiri intruzive. Nu vorbesc de oameni care erau în spital. Vorbesc de cei care intuisem că vor avea urmări, cei care au ajuns acasă, cei care nu au avut complicații medicale imediate. Vorbesc de cei care au asistat la preluarea celor de la Colectiv. Inclusiv personal medical. Inclusiv jurnaliști. Vorbesc de ce s-a întâmplat la o săptămână după incendiu. Sâmbăta neagră. Într-o singură zi, numărul de decedați a crescut dramatic, spre frustrarea, disperarea și plânsul unei țări care, ca un talaz uriaș, căuta să participe, să înțeleagă, dar mai ales să cuprindă un dezastru încă în desfășurare.
Kryptonite Sparks la concertul pentru victimele de la Colectiv

 

Trebuia să lucrăm cot la cot cu statul

 

     De ce s-a născut GIIC (Grupul Integrat de Intervenție în Criză) abia în ziua a opta? Simplu. Atât mi-a luat să ajung de unde sunt eu, la periferia medicinii (vorba prietenilor mei medici de alte specialități), la cabinetul prim-ministrului interimar al României. După o săptămână în care am lucrat, și luptat, cu prietenii din Împreună Rezistăm, cu Colegiul Psihologilor, cu ASproAS în teren, cu fluxurile noastre operaționale, cu tot ce aveam pe masă la momentul respectiv, după prima săptămână a devenit, pentru mine, clar, că de data asta n-am să pot rămâne unde am stat de când m-am întors în țară, adică în tabăra disjunctă statului. Nu se mai putea, ei cu ei, noi cu ale noastre. Și ce dacă nu venise Mahomed la munte? De data asta un munte venea la Mahomed. Și nu mai eram doar câțiva. Eram sute în teren. Eram mii în online. Eram pretutindeni. Eram #colectiv. Eram voluntari care se ocupau de lucruri simple. Eram voluntari care se ocupau de lucruri complicate. Și eram profesioniști înainte de toate. N-a mai fost chip să stăm deoparte. De ce am fi mai stat? Pentru că, în mentalul colectiv (sic!) statul român murdărește? Pentru că statul român e corupt? Spune-i asta unui om pe un pat de spital. La ce-l ajută să trăiască?
     Pentru prietenii mei, pentru măcar o viață salvată, de data asta am lucrat cot la cot cu statul român. De-a lungul vieții mele am văzut câteva zeci de mii de pacienți și recunosc că, pe cât posibil, i-am ocrotit de relația fetidă cu sistemul de sănătate român. Acum nu se mai putea fără el. Bun, rău, șontorog sau diform, trebuia să lucrez cu sistemul la dispoziție. Nu pentru orgoliul meu sau al altuia. Pentru prietenii mei.
     GIIC a viețuit, în forma de început, la Ministerul Sănătății. Prin ASproAS și IFSW (Federația Internațională a Asistenților Sociali) am întins falange în toată Europa, în toate țările unde au ajuns victime pentru tratament. Am colaborat cu Ministerul Afacerilor Externe. A doua buclă de ajutor o aveam prin comunitățile din diaspora. Împreună cu cei de la Unifarm, veniți între timp la bord, am optimizat fluxul de medicamente necesare dinspre și înspre supraviețuitori. ONG-urile și-au făcut, și continuă să-și facă treaba într-un mod care n-o să ajungă vreodată poveste de presă. Suficient să înțelegi că, astăzi, am ajuns la peste 80% din familiile celor care au ieșit din Colectiv, sub o formă sau alta. Și, dacă tragi linie după o lună de muncă, realizezi că e doar începutul. Mandatul pe care l-am transmis fostului ministru al sănătății, la momentul respectiv, e că Grupul Integrat de Intervenție în Criză e poziționat pe fazele supraacută și acută a evenimentului, care se termină la o lună.

 

Suntem încă aici

 

     Intrăm în a doua lună și totuși suntem aici. Centrele de permanență psihologică au fost treptat retrase, asistența socială funcționează în regim elastic. În urmă cu trei săptămâni am creat o structură mobilă, se numește CIPS (Celulă de intervenție psiho-socială), care se activează când e nevoie de urgență să rezolvi o situație. Că e la spital. Că e la aeroport. Că e într-o țară de destinație. Și situații tot vin. Unele sunt mai dificile. Uneori trebuie să rezolvi un mic impas în țara de destinație vizavi de accesul la anumite resurse. Alteori aici, acasă, sunt chestiuni de Dr. Gabriel Diaconugestionat, administrativ. Și apoi apar noi provocări pe măsură ce pacienții își revin. Construim o strategie acum pentru ce va urma. Avem borne la șase luni, la douăsprezece și la douăzeci și patru de luni. Pentru început.
     Am căutat, pentru GIIC, validarea metodei de lucru atât din partea asociațiilor de pacienți, cât și a forurilor internaționale, fie că vorbim de Asociația Națională pentru Protecția Pacienților, de IFSW, care ne-a ajutat în toată perioada asta, fie că vorbim de WPA (Asociația mondială de psihiatrie), fie că vorbim de OMS (Organizația Mondială a Sănătății).
     Mi-aduc aminte de primul supraviețuitor de la Colectiv cu care am stat de vorbă la mine în cabinet. Și de toți care au urmat după el. Fiecăruia am căutat să-i transmit același lucru pe care, de când îmi fac meseria, îl dau: promisiunea că am să merg până la capătul puterilor mele să-i asist. Să-i sprijin când lumea se prăbușește peste ei. Prin întuneric, înainte, înainte către lumină.
     Sunt multe feluri de a sprijini pe cineva. Oricine are momente în care trăiește ideea, seducătoare pe undeva, că e de neînlocuit. Că viața și salvarea stau în mâinile lui, și ale nimănui altcuiva. Dar, dacă sucombă unei astfel de idei, totul e pierdut. Capătul puterilor mele nu sunt eu. Puterea mea nu e doar în mine. E în prietenii mei. Și în prietenii prietenilor mei. Același lucru care ne-a durut și ne-a înnegurat în luna asta ne-a dat putere să mergem mai departe. 60 de oameni care nu mai sunt ne-au dat putere pentru sutele care mai sunt, și care vor merge mai departe. Ce rămâne în urmă nu e doar o dâră pe asfalt, ci un fel de-a lucra, de a face o meserie care mie mi-e dragă, care să inspire și pe altul să continue ce-am început. Care să rămână, ca standard, pentru anii care vin. Glumesc uneori, când oamenii află că sunt psihiatru și zic că poate o să ajungă vreodată pe la mine, că nu le doresc asta niciodată. La fel cum îmi doresc să nu mai fie niciodată nevoie de GIIC. 
     Dar știu că va mai fi. Și așa cum noi l-am făcut să funcționeze, așa și alții vor putea să învețe. Să participe. Să ducă mai departe o strategie de intervenție rapidă născută din urgența nevoii de acum o lună. De a ne ocroti oamenii dragi. Pentru că, vorba latinului: Aegroto dum anima est, spes est! Cât timp există suflet în omul bolnav există speranță. Și ziua în care renunțăm e ziua în care murim.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală