resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Screeningul retinopatiei de prematuritate: cine ni se alătură?

Autor: Dr. Cristina NIŢULESCU | 19 Iunie 2015
Screeningul retinopatiei de prematuritate: cine ni se alătură?

Cu sprijinul fundaţiei Nobody’s Children din New Hampshire, SUA, care de 23 de ani sprijină copiii din România cu probleme grave de sănătate, am ajuns la Spitalul „William Beaumont“ din Royal Oak, Michigan, într-un training de câteva săptămâni la Clinica de chirurgie vitreo-retiniană pediatrică din acest spital.

 
 
 
 
 
 
 
 
    La „William Beaumont“ i-am întâlnit pe medicii Michael Trese, Antonio Capone şi Kimberly Drenser, cei care încearcă să redea o brumă de vedere copiilor cu retinopatie de prematuritate (RP) stadiul 5, adică nevăzători. În timpul trainingului am întâlnit patru copii din România, toţi cu RP stadiul 5, născuţi la maternităţi din Botoşani, Constanţa şi Galaţi. Niciunul din aceşti copii nu a fost trimis la timp la consult oftalmologic. Niciun cuvânt nu li s-a spus părinţilor despre această boală şi despre dezastrul la care poate duce aceasta dacă nu este tratată la timp.
    În prima lună după naştere, toţi copiii cu vârsta de gestaţie de până la 34 de săptămâni şi/sau cu greutatea mai mică sau egală cu 2.000 de grame trebuie examinaţi oftalmologic întrucât retinopatia de prematuritate poate fi tratată cu succes doar dacă este diagnosticată la timp. Tratamentul se iniţiază la 24–72 de ore de la diagnosticare. Cu toate că, în România, în ultimii ani, rezultatele tratamentului instituit la timp sunt asemănătoare celor din ţările vestice (peste 95% sunt favorabile), încă sunt copii nevăzători, aproape întotdeauna pentru că nu au fost examinaţi şi trataţi la timp.

 

Sistemul american

 

    Ce pot spune despre sistemul de sănătate din America? Nu este perfect, aşa cum nici noi, oamenii nu suntem. Cei care vor să ajungă medici în SUA urmează, după terminarea liceului, cursurile colegiului medical (patru ani), apoi alţi patru ani la facultatea de medicină, încă patru ani de pregătire în specialitate şi unul-doi ani de supraspecializare. În total, 13–14 ani. Şcoala de medicină costă între 70.000 şi 140.000 de dolari şi poţi beneficia de sprijin financiar din partea statului, dar, ca să fii acceptat, pe lângă rezultate foarte bune la examene, trebuie să ai şi ore de voluntariat în laboratoare, spitale sau fundaţii care desfăşoară programe de sănătate.
    Medicii rezidenţi au un salariu de aproximativ 40.000 de dolari pe an, nu foarte mare, dar cu care îşi pot întreţine familia, şi primesc gratuit cărţi, abonamente la reviste de specialitate, precum şi sprijin financiar pentru achiziţia de laptopuri, tablete, telefoane inteligente. Ca medic rezident oftalmolog, pe lângă partea medicală, treci prin toate etapele de chirurgie, de la simplul salazion la operaţia de cataractă sau vitrectomie, astfel că la sfârşitul rezidenţiatului poţi duce la bun sfârşit orice intervenţie chirurgicală. Bineînţeles că ulterior se adaugă şi experienţa proprie, dar aşezată pe cunoştinţe solide, atât teoretice, cât şi practice.
    Am participat la un dineu organizat în cinstea celor trei rezidenţi care şi‑au încheiat anul acesta programul de rezidenţiat şi, într-o atmosferă festivă, li s-a mulţumit  pentru munca depusă pe perioada celor trei ani  petrecuţi la „William Beaumont“.
    Ca medic oftalmolog, venitul anual variază între 100.000 şi 350.000 de dolari pe an.

 

Echipa

 

    Medicii din clinică muncesc până la zece ore zilnic, începând de la 7 dimineaţa, până la ultimul pacient din cabinetul de consultaţii sau din sala de operaţie. Nimeni nu se grăbeşte – nici chirurgul, nici anestezistul, nici asistenta. Nimeni nu se uită la ceas, indiferent dacă intervenţia durează o oră sau cinci. Toţi formează o echipă şi toţi se bucură, la sfârşitul fiecărei intervenţii, dacă operaţia s-a încheiat cu bine. Cu copiii se poartă ca şi cum ar fi ai lor.
    O dată pe săptămână, înainte de a începe programul, timp de 30–40 de minute, toţi medicii se întâlnesc şi discută despre cazurile deosebite, despre cercetare, cu păreri pro şi contra, într-o atmosferă relaxată, în faţa gogoşilor calde şi a paharului cu cafea. Au timp să explice celor ce întreabă şi îşi cer părerea unul altuia, inclusiv cel mare celui mai mic. Nimeni nu ţipă, nimeni nu se enervează, deciziile se iau în comun, greşelile se recunosc şi se repară din mers, fără vreo urmă de răutate. Cu alte cuvinte, toţi sunt egali şi au dreptul să-şi spun
Publicitate
ă părerea.
    Departamentul este organizat în aşa fel încât medicii doar consultă. Orice altceva – anamneză, programări, externări, reţete, tomografii, angiografii, fotografii de fund de ochi – este realizat de personalul secundar. Urgenţele au întotdeauna prioritate, la orice oră din zi şi din noapte şi la sfârşit de săptămâna, fără comentarii din partea nimănui.

 

Ce este diferit?

 

    Materialele informative pentru pacienţi, publicate de Academia americană de oftalmologie pentru fiecare afecţiune în parte, sunt aşezate la vedere în sala de aşteptare, astfel că oricine se poate informa corect despre orice. Pacienţii află astfel când trebuie să se adreseze de urgenţă medicului şi sunt încurajaţi să facă asta. Investigaţiile şi tratamentele sunt în regim de coplată, dar, de obicei, asigurarea plăteşte mai mult de 90%.
    Am fost în maternitatea spitalului şi am discutat cu medicii neonatologi despre îngrijirea copilului născut prematur. Au protocoale care acoperă toată patologia nou-născutului, pe care le respectă în totalitate. Ei sunt cei care programează copilul la Prof. dr. Michael Trese, prof. asoc. dr. Kimberly Drenser, dr. Cristina Niţulescu şi prof. dr. Antonio Caponeexamen oftalmologic la externare, părinţii ştiu când şi unde să se prezinte la control şi primesc un material informativ scris despre RP. Screeningul se face săptămânal, de asistente, prin fotografierea fundului de ochi cu ajutorul unui Shuttle RetCam, iar prin intermediul programului FocusROP fotografiile sunt trimise medicilor oftalmologi. Dacă un copil are o problemă serioasă, el este examinat ulterior la pat. Acest lucru se face pentru a economisi timpul medicilor, care nici acolo nu sunt foarte mulţi şi au foarte multe lucruri de făcut.
    Cu alte cuvinte, ce este diferit? Sunt mult mai mulţi bani investiţi în sistemul de sănătate, în educaţia şi salariile medicilor, iar cerinţele şi rezultatele sunt pe măsură. Voluntariatul funcţionează doar temporar, nu poate merge la nesfârşit.
    Mai este însă o diferenţă majoră, şi anume comportamentul medicilor. Profesorii Michel Trese sau Antonio Capone sunt medici foarte cunoscuţi, autori de tratate de medicină, alături de care s-au format zeci de chirurgi vitreo-retinieni, dar se comportă normal. Au un bun-simţ şi o modestie cu care îi schimbă şi pe cei din jur. Probabil, din acest motiv, toţi formează o echipă frumoasă şi nu urmăresc decât binele pacienţilor.
 
 

Patru paşi

 

    Am locuit timp de o lună în acelaşi apartament cu un copil nevăzător din România, în vârstă de 10 luni. Aproape că îmi este ruşine de mama copilului, pentru că nu am reuşit, după 12 ani, de când este înfiinţat Programul naţional de screening pentru retinopatia de prematuritate, să avem o reţea bine pusă la punct, pentru ca toţi aceşti copii să fie examinaţi la timp în cele zece centre de screening din ţară.
    Pe scurt, care sunt paşii care ar trebui urmaţi?
    1. Respectarea regionalizării maternităţilor, bineînţeles, cu ajutorul medicilor obstetricieni şi neonatologi, astfel încât orice copil cu vârsta de gestaţie mai mică de 32 de săptămâni sau mai puţin de 1.500 de grame să fie născut sau transferat în regim de urgenţă în unităţile de nivel 3, care sunt cel puţin 20 la noi în ţară;
    2. Respectarea protocoalelor de resuscitare neonatală şi de administrare suplimentară de oxigen;
    3. Examinarea tuturor copiilor din grupa de risc (toţi cei născuţi cu mai puţin de 34 de săptămâni de gestaţie şi/sau mai puţin de 2.000 de grame) la o lună de viaţă, în cele zece centre de screening din ţară; pentru unităţile care nu au oftalmolog propriu, acest lucru se realizează prin transportul gratuit al copiilor în centrele de screening, cu ajutorul serviciului de ambulanţă, prin apelarea gratuită a numărului 112;
    4. Informarea corectă a părinţilor, verbal şi printr-un material informativ scris, de medicul neonatolog curant, despre necesitatea examinării la timp a copiilor.

 

Doar malpraxisul mai poate rezolva ceva

 

    Avem tot ce ne trebuie ca să realizăm aceşti paşi. Mai avem nevoie însă de oameni responsabili. Este adevărat că avem salarii mici, dar uneori nu este nevoie decât de un apel gratuit la 112 şi poţi schimba soarta unui copil.
    Am avut o discuţie cu profesorul Michael Trese despre ce facem şi ce nu facem în România pentru aceşti copii. Părerea profesorului, care se ocupă de o viaţă de această boală, este că doar malpraxisul mai poate rezolva ceva, dacă nu avem de ales. Încep să cred şi eu acelaşi lucru. Dar încă mai cred că, dacă fiecare dintre cei implicaţi în îngrijirea acestor copii îşi corectează greşelile, cu siguranţă putem schimba soarta lor.
    Profesorul Antonio Capone mi-a spus că va fi foarte fericit în momentul în care nu va mai vedea niciun copil prematur orb din România. Părerea sa este că, în cinci-zece ani, se poate realiza, pentru că ştie că suntem un popor ambiţios, doar să fim mai mulţi care să dorim acest lucru. Cine ni se alătură?
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală