resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Ştiinţa veselă

Autor: Prof. dr. Gabriel M. GURMAN | 22 Mai 2015
   La citatul alăturat am ajuns cu totul întâmplător. El provine dintr-o serie de fraze ce aparţin ilustrului matematician român, prea bine cunoscut nu numai pentru imensa sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţifică a domeniului, dar şi ca posesor al unui foarte dezvoltat simţ al umorului. Întrebat fiind de un gazetar dacă e potrivit ca un profesor să facă glume la cursuri, Grigore Moisil a răspuns fără cusur. Citatul cuprinde chintesenţa artei de a conferenţia, un domeniu în care mă străduiesc de ani de zile să găsesc cheia porţii care trebuie de fiecare dată deschisă pentru a ajunge la urechile, mintea şi (de ce nu?) memoria publicului în faţa căreia îmi prezint conferinţele.
   Trăim într-o epocă în care mijloacele audiovizuale ce stau la dispoziţia conferenţiarului sunt practic nelimitate. De la diapozitivele power point până la filmuleţele video şi simulările incluse în mai orice prezentare ştiinţifică, există un vast arsenal de sisteme preconizate a uşura munca prezentatorului şi a-i da posibilitatea să-şi expună punctul de vedere sub forma cea mai clară, inteligibilă şi lipsită de elemente plictisitoare şi obositoare.
   Uneori îmi aduc aminte cum se petreceau lucrurile pe vremuri, când conferenţiarul se afla la pupitru, cu ochii îndreptaţi spre foile de hârtie preparate din timp şi conţinând elementele principale ale subiectului conferinţei şi dezvoltând o idee cu o voce monotonă, fără a avea posibilitatea de a urmări reacţia sălii de conferinţe. Această realitate mi-e cunoscută încă de pe băncile facultăţii şi apoi din nenumăratele ocazii avute de a asculta conferinţe poate interesante, dar prezentate sub o formă care concura cu efectul soporific al somniferelor luate înainte de culcare.
   Studii amănunţite efectuate nu demult indică un fapt bine ştiut şi anume că un auditoriu tipic îşi pierde interesul pentru conţinutul conferinţei cam după 15–20 de minute de la începutul ei din cauza monotoniei subiectului şi a neştiinţei conferenţiarului de a menţine un grad ridicat de acuitate auditivă şi vizuală. Nu întâmplător, majoritatea conferinţelor organizate în cadrul unui congres ştiinţific se bucură de nu mai mult de 25–30 de minute alocate, şi aceasta nu numai din dorinţa de a oferi podiumul unui număr cât mai mare de vorbitori, ci pentru a evita ceea ce cu toţii numim plictis. Doar prelegerile frontale beneficiază de un timp alocat mai lung, întrucât, în general, subiectul unui asemenea gen de conferinţe e prea larg (şi de multe ori prea important) pentru a se putea încadra într-un timp mai scurt.
   Predarea unui material sub formă de conferinţă a devenit în ultimele decenii nu numai o artă, ci chiar un domeniu ştiinţific, ca orice alt subiect care ţine de activitatea didactică. Dovadă sunt manualele şi nenumăratele articole publicate în revistele de specialitate care se ocupă de acest subiect. Găsim în ele o serie întreagă de sfaturi oferite conferenţiarului în scopul îmbunătăţirii calităţii prezentărilor sale.
   În decursul a aproape un deceniu, am iniţiat şi condus o şcoală internaţională pentru instructori în anestezie şi terapie intensivă (aşa-numita ISIA), care a întrunit profesori şi „elevi“, tineri specialişti
Publicitate
în meserie, dornici să înveţe arta predării şi legăturii cu publicul aflat în sală. Printre nenumăratele sfaturi şi precepte oferite tinerilor învăţăcei se aflau la loc de cinste metodele de a ţine treaz publicul, mai ales când e vorba de un subiect arid, care conţine multe elemente teoretice şi prea puţine noţiuni practice. Cursanţii erau învăţaţi să atragă audienţa prin crearea unui dialog care să funcţioneze la anumite intervale, întrebări puse publicului care urma să dea răspunsuri, indiferent dacă ele erau corecte sau nu, scurte povestiri având o legătură oarecum indirectă cu subiectul prezentării, caricaturi „infiltrate“ printre diapozitive, dar mai ales o vorbă de duh care să creeze o atmosferă destinsă şi propice continuării conferinţei. Desigur că fiecare „manevră“ are o funcţie limitată, dar toate la un loc pot preveni senzaţia de plictis, dorinţa acerbă de a părăsi sala de conferinţe şi frustrarea provenită din faptul că nu poţi da un vot de blam conferenţiarului care s-a zbătut să încropească lecţia de rigoare.
   Această realitate, cea a conferinţelor neinteresante sau mai exact prezentate în mod neatractiv, e de fapt apanajul unor vremuri de mult trecute, în care elevul, studentul sau cursantul nu avea acces la mijloacele de informaţie care îi stau azi la dispoziţie din plin şi era obligat să absoarbă cunoştinţele oferite de profesor, fără de care accesul la informaţii era lacunar, punând în pericol de multe ori succesul examenului ce trebuia trecut. În prezent, din fericire, lucrurile stau complet altfel.
   Nu o dată, asistând la o conferinţă cu un subiect interesant dar prezentată în mod anost, mă întreb de ce nu părăsesc sala, în căutarea unei reţele de internet care să-mi ofere posibilitatea de a găsi un site cu aceleaşi informaţii, prezentate sub o formă mult mai acceptabilă, mai inteligibilă şi mai interesantă. În acele momente, senzaţia de pierdere de timp mă cucereşte pe deplin şi doar respectul ce-l port confratelui aflat la pupitru mă împiedică să iau în serios impulsul de a mă îndepărta de „somniferul“ oferit cu un înalt grad de monotonie de cel care se căzneşte să prezinte un material pregătit cu grijă dar care face abstracţie de necesitatea de a trece bariera între conferenţiar şi public şi a-l atrage pe acesta de partea sa.
   Arta conferenţierii face parte inte­grantă din arta comunicării umane. Ştiu ce mi se va spune, că arta nu se învaţă, ci trebuie să te naşti cu ea, ceea ce e doar parţial adevărat. Căci altminteri ce rost ar avea şcolile de pictură, sculptură sau de actorie? Prin urmare, arta conferenţierii se învaţă, ca orice altă îndeletnicire. Ea necesită însuşirea unui material teoretic, multă muncă şi mai ales multe exerciţii „pe uscat“, adică încercări de a conferenţia în faţa oglinzii sau în prezenţa unei audienţe restrânse, înarmate cu simţ critic şi doritoare de a ajuta şi îmbunătăţi performanţa oratorului.
   Ideea unei glume strecurate printre o mulţime de noţiuni serioase, propusă de Grigore Moisil, îşi are şi ea regulile ei. O anecdotă care se potriveşte ca nuca-n perete cu conţinutul prezentării nu face decât să producă nu râs, nu voie bună, nu trezire din somnolenţa indusă de întunericul sălii de conferinţe, ci doar ilaritate şi pe undeva o clară senzaţie de milă pentru nefericitul aflat la pupitru.
   Grigore Moisil era cunoscut pentru umorul său dezvoltat şi mai ales pentru spon­ta­neitatea sa. Am convingerea că puţini sunt aceia care pot ajunge la nivelul spumoasei sale inteligenţe. Dar, de asemenea, sunt convins că fiecare dintre noi posedă cel puţin un dram de spontaneitate şi umor natural. Aceste calităţi, uneori ascunse, mascate de o comportare care se doreşte serioasă şi impunătoare, merită dezvoltate şi aduse la un nivel care să permită folosirea lor în acele situaţii în care conferenţiarul e singur pe scenă şi zeci – dacă nu sute – de ochi şi urechi îl urmăresc şi-l judecă.

„Ştiinţa nu e tristă decât pentru unii.“
(Acad. Grigore Constantin Moisil, 1906–1973)
 


 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală